Bețiile cosmice, 2016

Bețiile cosmice, 2016

De-am evada

Nu-mi curge-n vene sânge, clorofilă;
Prin mâini de ierburi trec tăceri de cal,
În ochiul verde cade o acvilă,
Mi-e trupul floare, vino doar şi ia-l.

Ferestrele din aripi cer creneluri,
Resturi de umbre bandajează cranii,
În aburi cresc fantome din cerneluri,
În epifanii văd minuni profanii.

Când şerpii cască, plouă abulie,
Tresar în ceasuri karme indecise,
Ne urcă metastaza, din hârtie,
Între sinapse mucegai de vise.

Cum înspre ceţuri se prelinge seva,
Urcă-n firide forturi să destrame,
Căderi din măr promite însăşi Eva,
Incestul din grădină să reclame.

De-am evada din lunga amnezie
Care ne ţine-n noi ca-n închisori,
Ne vom muta în vise cu chirie
Să fim părinţi copiilor din flori.

Omul cosmic

Tot încercăm a prinde-n zbor comete
Să regăsim în lungul şir de fii,
În somn sau vis, această cruntă sete
Ce arde-altare albe-n galaxii

Pe rugul pur fiinţei să îi cânte
Cu glas de îngeri care sfarmă munţii,
Ca-nzăpeziri să curgă de pe frunte
Peste mirenii puri în noaptea nunţii.

Dar nesfârşiri ne-ndreaptă-n plauri prora
Şi ne-ncurcăm în neguri ca-n liane,
Ciudate semne, semănând cu Tora,
Ne aburesc profetic pe ocheane…

Iar dacă-n noi se întâlnesc pulsarii,
Ca versetele-n sacre melodii,
La suflete păţim în van avarii
Că luminări vom mai primi simbrii

Şi-n ape sacre curgem ca-n oglinzi
Să luăm cu umbra faţă-n faţă cina;
Păşind din tine, ca un arc te-ntinzi
Spre omul cosmic, umbra ta, lumina.

Amin

Din zvârcolirea stelelor în ape,
În incantaţii scrise-n aer chem
Altare de luminǎ sǎ se crape,
Înfricoşǎri de buze care gem;

Rostogoliri de mere putrezite
Pe vârfuri retezate de sǎgeţi,
Şerpi sâsâind în limbile sanscrite,
Vedenii tipǎrite pe pereţi;

Nedesluşiri de forme aiurate
Fecioarele încuie-n colivii,
Inimi de sticlǎ cad în cioburi, sparte
Peste priviri mirate de copii….

Zǎvoare ruginite de uitare
În inimi desenate pe un zid
Ne cer la toate câte-o dezlegare:
Să calculăm lumina cursă-n vid.

Discipoli goi aruncǎ ceru-n valuri
Şi se ascund în cupe reci de crin,
Iar morţii noştri tot tresar în graaluri
Aşteaptǎ sǎ şoptim încet: amin.

Pictorul tău

Pictez, iubito, numai de mi-ai cere,
Te-aş zugrăvi din împletiri de aburi;
De vrei, pe frunte-ţi desenez mistere
Când aur curge-n ale minţii jgheaburi…

În abulii îmi definesc doctrina,
În aure, îmbrăţişări mimate,
Iar de se-ntâmplă să rănim lumina,
Culorile se varsă desfrânate

Până în clipa când e nordul sudul,
Când rana mea din coapsă eşti, femeie;
Ne-nmiresmăm cu înzeire nudul,
Pictăm cu sânge gura ta atee…

Tristeţile ascunse sub rimel
Ţi le dezvălui rătăcind pe pânză,
Ca haina să devină-n acest fel
Venirea toamnei în Eden: o frunză.

Undeva

Clopotul bate în sufletul raiului,
Cântecul inimii spinii-i descuie,
Zboară o pasăre din mugurii naiului,
Fete-n altarele crinilor suie.

Aripi de gene zbat tot mai rar
Zări netivite de marginea gândului,
Casa secundei e în turnul din far,
Mâine te culci în braţele vântului…

Frâie de nori îmi faci, să încalec
Bolţi de mirare căzute din şa,
Paznicul apelor îmi pare zănatec,
Apa oglinzilor ascunde să bea.

Candela pruncului în palmă tresare,
Lujer de fragă furată din naos,
Marea văzduhului e-o arcă în care
Urci să visezi ca magii din Laos.

Trepte se-nalţă în aer de-aici,
Calea-i deschisă spre aura ta;
Mergi, parc-aluneci pe valuri de muzici,
Umbra te-nvăluie şi curge şi ea…

Acolo, 2017

Aval

În nopțile nunții, fiinţe-n diluvii

Primesc revărsări în forme neclare,
Nu apa va curge, ci lumina în fluvii
Spre mările calde și dulci, fără sare.

În flamura boltei cad muchii de zar,
Sunt ochii de neguri ai coconilor-fluturi;
Când jerbele din frunțile apelor sar,
Orbii adulmecă în aer săruturi.

Năvoade de vânturi apucă, în vrie,
Pe cel ce ascunde oglinda, trișor,
În ochii frumoși ai mirilor scrie
Că noaptea statuile visează la zbor.

Din zboruri fantaste rămâne culoare
Ce lunecă-n pânze de abur în zen,
Atât de frumos c-o să scrie-n ziare
La faptul divers:’’Plecări spre Eden!’’

Sol din abis

Încă aştept şi-acum adeverinţa
Că sunt pe-acest pământ un sol trimis
Să îndulcesc în oameni suferinţa
Ducând din mine-n oameni un abis,

Iar cusăturile în care-mi este prins,
Trupul de suflet, astăzi s-au slăbit,
Dar iată cum o sete m-a împins
Să mă cufund în râu ca Heraclit

Şi, meditând la curgerea în unde,
Unde se varsă-n mine tresărind,
Iar din abisul meu ceva răspunde
Că sunt la fel cum, poate, nefiind,

Aş mângâia cu raze neputinţa,
Aş dezmierda iubirea în ecou,
Aş alinta cu răscoliri fiinţa,
Eu prinsul veşniciei în lasou.

Şi de dispar în ceţuri (nu, nu doare),
În urma mea rămâne tot ce scriu,
Iar tu şopteşti cuprins de-nfiorare
Şi-n mintea ta abisul o să fiu…

Aripi

Tot aşteptăm minuni să se repete
Şi să primim din paradis scrisori
Scrise pe aripi albe de egrete,
În șoapte prefăcute în ninsori.

Din raze, îngeri-fluturi vor zidi
Dorinţele-n biserici drept fântâni,
Să bem agheasmă-n palme de copii
Cântând poeme-n inimi de păgâni.

Și botezați cu zâmbet făr-a ști
Îmbrățișarea ne va fi sărut
Cu îngerii ce ne privesc din fii
Pe frunți de ape botezate-n lut.

În ceruri ninge. E concurs de miss.
E nuntă-n noi, acum, şi pe pământ;
Când fiii în icoane i-am trimis,
Ne vom culca pe răstigniri de vânt…

Atât

În ochiul tău se-ascunde o icoană
Pe care s-au pictat cu vânt genuni,
În palmă-ţi creşte, ca o floare, rană,
Sub geana ta privesc uimiţi străbuni

Cum se destramă-n galaxie zorii
În fulgerul culorii de ruini
Şi-alunecă pe el toreadorii,
Marii schiori pe fire de lumini.

Şi curg iluzii spre altarul verii
Să-nalţe-n utopii splendorii turn,
Ca-n el să cânte liturghii, tăcerii,
Miraje-n ceţuri orbul taciturn,

Dar dacă-n fulger fluturii nu laşi
Şi te-ai făcut în tine nevăzut,
O să dispară urma, de sub paşi,
Chiar în părinţii ce tresar în lut,

Iar cerul frunţii nu se mai susţine
Și se topeşte ochiu-n absolut…
Ca-ntr-o eclipsă, îngropat în tine,
Şopteşti umil spre veşnicii: atât!

Iluzie

În înspumări de ape înţepenise şoldul
Și fruntea se înfipse în ceruri drept catarg,
Te înţepa în irişi lumina cu imboldul
Să te îmbraci în valuri şi să te-arunci în larg.

În claritatea apei, frumoasă ca o divă,
Imaginea întoarsă a faptului de-a fi,
Îţi răsturnase crucea pe maluri, în derivă,
Să se reverse-n tine, din zeu, vistierii,

Dar vântul cel molatic, cu răzvrătiri de stâncă,
Primise printre raze un neştiut îndemn
Să îţi retragă calea spre taina cea adâncă,
Să îţi transforme chipul -indescifrabil semn.

Și-n a privirii plajă, ce se topeşte-n zare,
Un flutur orb rămase din chipul transformat,
Iar pe de-a lung de ţărmuri, doar paşii grei de sare
În urma umbrei tale fiinţa au lăsat.

Clipe

În loc de ochi, purtăm sfiiţi cadrane
Cu încrustaţii care par solare:
În stânga fiice şi la dreapta mame,
Femei ce stau în loc de minutare.

Cu fiecare treaptă ce-am păşit,
În taină, înfloreşte visul spornic,
Iar dacă timpu-n ele am zidit,
Ne balansăm căderile-n ceasornic

Și peste ţipătul din vârf de turn
Se-ntind secunde strălucind pe gene,
Ca din nisipul mării ochi diurn
Ce urcă-n aer forme de sirene.

Spre zările tivite-n ivoriu
Privirile se pierd în chihlimbar,
Un pelerin se roagă spre târziu,
Iar de departe pare-un minutar…

Întoarcerea

Ca-ntr-o reflexie de forme fără croi,

Cevaul ne absoarbe spre abise

Cum aburii se-ntorc agale-n ploi

Urcând în nouri oarbe monalise

Și pâlpâie în urmă linii-absente,

Oglindă ce-n oglindă-ţi face salt,

Iar mâini de apă rimelează-accente

Pe ochiul zării spânzurat de ’nalt.

Ne credem în hipnoză, ori nebuni,

Cupola frunţii nu mai are rost,

Căci suntem holograme sau minuni

Și nu mai ţinem minte ce am fost.

Duşi în eter din acest greu carnal,

Tăcerea-n ce om fi acum imprimă

Oglinda minţii deformată-n val,

Ce se reflectă-n ondulări infimă,

Iar pe pământ din raze curg culori,

Vopsele ce se scurg peste trotuare

Și se desfac, să zboare înspre nori,

Desenele din pânze. Dar nu doare.

Alb, 2017

Vraja mării

Se mistifică-n culoare înfloririle visării,

Valurile-s zbor de păsări ce alintă ţărmuri calde;

Evadate în amurguri din reflexiile sării,

Se ridică peste hulă fermecate esmeralde

Şi se despletesc în aer, din frumoasele ondine,

Braţe de zăpadă nouă, ochii strălucind de tise,

Iară lunecarea formei curge-n şerpuiri divine,

Ca dorinţa-n bob de rouă peste buze, pare-mi-se,

Și cântând, scufundă munţii răsăriţi ca să le vadă

Și înalță muzici pure până-n tâmpla unui zeu,

De Poseidon, călare pe-orizont ca pe o radă,

S-a topit în ochiul mării pitulat în scarabeu,

Iar de vraja mlădierii scoicile au vrut să sece,

Perlele orbind din valuri paradis incantatoriu;

Numai Afrodita, oarbă de aceste zâne, trece

Ca să moară de tristeţe şi mânie-n Purgatoriu.

Adiere

Din infinit în infinit se plimbă
Oglinzi ce se privesc din una-n alta
Şi când lumina albu’-n galben schimbă,
Parcă mai molcom cade-n piatră dalta

Şi mâna se înmoaie pe ulcioare,
Când lutul se-nvârtește în olar,
Chiar şi-n icoane Dumnezeu tresare
De foșnetul luminii-n chihlimbar

Şi urcă-n forme un ceva ce mişcă
Spre geana zării mâna spre zenit,
Adie-o boare, parcă trece-n brişcă
A lumii taină înspre infinit,

Iar râurile sunt mai dulci în peşti,
Când apele alunecă-n plutiri,
Iar de respiri, în jur, atunci când crești,
Clipe-mirese joacă-n sfinții-miri,

Fiorul pur, ca să băgăm de seamă
Cât de frumos e-acolo, dar și-aici
Și când tâșnim din inimi, fără teamă,
Ca-ntr-o spirală, -ncolăciți în muzici,

Ne aruncăm o clipă-n nesfârșire
Până când ochiul zării s-ar deschide
Şi ne absoarbe albul, din privire,
În apele oglinzilor perfide

Şi tremurând, ca unda în oglindă,
Mișcările ne sunt tot mai încete,
Crezând că moartea, iată, ne inundă,
Furându-ne, cu viata, de secrete,

Dar la un clinc se limpezeşte-n jururi
Şi curge totu’-n flama orbitoare
Ce naştere şi moarte dă de-a pururi:
Vom fi de-acum lumină călătoare.

Purificare

Când înfloriră crinii pe căile lactee,
Apostoli tresăriră ca ruga pe un rug
Şi stele de mătase cu forme de femeie
În arderi înălțară un fulger demiurg.

În valuri de candoare se îmbrăcară finii
Ospețelor de gală din muzicile horei
Şi, ca uitaţi o clipă de căile luminii,
Cerberii părăsiră cutiile Pandorei.

Vibraţia din lucruri stătu ca să mai bată,
Iar îngeri ce trădară vecia să iubească,
Picau ca fulgii florii din cer, unde odată
Înmugureau cristale în lumea îngerească.

Şi flăcările stigmei s-au revărsat în ape,
Să curgă nesfârşirea-n nehotărâţii lumii;
Au apucat profeţii minciunii ca să crape,
Iar cei ce se rugară, scăpară numai unii.

Se limpezise ziua ca-n nopţile polare,
În valuri albe sorţii se-amestecară gri
Şi peste culmi de flăcări cu mărginiri solare
Cântară alb de pace uimiri de ciocârlii.

Din cutele secundei ieşiră orbii-n raze,
Să pipăie lumina virgină, prima oară,
Şi când o sărutară, ‘nfloriră în obraze
Din zâmbet de copil şi frunte de fecioară.

Şi încântaţi că scapă de judecata lumii,
Jurară către slavă credinţă epigonii;
Legaţi cu flăcări roşii, de-amurg, făcute funii,
Căzură în adâncuri (pieriţi din noi) demonii.

Alunecare

Te-ai legănat în soare ca fetele ilire,

De nici străjerii apei acum nu mai gândesc,

Înfricoşaţi că mintea le-o tulbură walkirii

Cu ochii de văpaie şi mers neomenesc

Și atingând pe aer eşarfele căderii,

Se ascundeau în zâne poeme neştiute,

Numai în arșiti ziua se aduna din prerii

Să urce în văzduhuri mătăsuri în volute

Ca înălțarea-n zboruri a clipei de-nzeire,

Ca roșul în icoane și ape în orbite,

Cu ochiul cum cristalul din jurământ de mire,

Cu tainele veciei în clătinări zidite,

Ca orbii să se-arunce în greaua pocăinţă,

Ca pani să se-ndoiască de-atracţia chimiei,

Iar retorii să nege puterea elocinţei,

Când lunecai –un şarpe din miezul melodiei.

Alb

II.

Când înspre taină mâna ai întins,

Atingerea-n sfințenii parcă doare;

Culorile luminii cad din vis,

Iar razele în pulberi de surpare.

Ca într-un voal, tu fluturi şi nu ştii

Ce te mângâie, poate te atinge,

E ca şi cum din stele s-ar zidi

Lumina susurând în loc de sânge.

Şi înflorirea creşte ca o boare,

Şi mâinile ţi se topesc în vânt,

Ca păsările albe duse-n zare,

Iar taina-n şoaptă susură: Eu sunt!

Înșerpuirea-n tine-ţi dă magie

Ce ai crezut c-a dispărut în mit,

Vibrează lacrimi dulci de bucurie

Ce ca din ochii tainei au ţâşnit

Şi urci cumva în tine dintr-un vid

Care alunecă în plete mişcătoare,

Iar genele luminii se deschid,

De parcă îngeri ar veni să zboare

Şi argintiu îţi curge în priviri,

Mătăsuri revărsate ca planoare,

Unduie voaluri calde de orbiri

Şi aripi ce-s tivite cu izvoare

Şi timpul cuge-n foşnet susurat

Şi-ai vrea acolo-n taină să rămâi,

Dar taina îţi şopteşte tulburat:

Întoarce-te în lume ca să spui.

Înfloririle apelor, 2018

Umbra

În gonguri de lumină, izvoarele-nvierii
Acoperă amurgul cu frunţile tăcerii;
Un fâșâit înalță din palme flăcări ninse,
Big ben-urile lumii de orbi au fost aprinse
Şi jerbele-n icoane scot sunete bizare,
Nebotezații lumii sunt semne de-ntrebare,
Iar îngerii căderii şi-ai nopţilor orgiei
S-au declarat în vise vasali melancoliei
Și cum căderea-n umbră nu duce-n univers,
O mână a fantasmei chiar orizontu-a şters,
Dar dacă-n ceaţa albă se află chiar o dană,
Tu urci furiş pe muzici să te ascunzi în rană.
Cum umbra de pe umbră acum s-ar dezlipi,
O înveleşti cu ochii, drapele argintii
Şi din conturul formei înalte ies litanii
Din care ridicat-au statui de fum brahmanii.
Va reveni la sine cu dansuri şi libaţii
Când liniştea din bolte îşi strigă-n taină fraţii…
Iar tu, aleasă umbră, mă vei plimba-n caleşti
Pe gloriile lumii să gust din nori. Mai eşti?

Divinitate

Ne urcă-nflorirea din piepturi în slavă
Cum odele oarbe din păsări săgeţi,
Din pletele vântului o mumă firavă
Salvează fecioare chemate în ceţi.

Cu seva ce urcă încet, fără grabă,
În arderi de stele virgine te-mbeți,
Pe şaua de aer e-o regină nababă,
Iar caii sunt vise de mari arhitecţi.

Copiii văzduhului au firea bolnavă,
În tainele mărilor ascund dimineţi,
Surorile dragostei au pe buze otravă
Din inimi de candele înflorite-n asceţi.

Mişcată din formă, o umbră stă gravă
Cum rodul uimirii în preajmă la sfinţi,
În sânge lumina apune degrabă
Pictând pe apusuri copii în părinţi.

Cu scâncete slabe spre stele, învinşi,
Cer fluturii glorii – vecia-n arendă;
Din cuta secundei profeţii-s împinşi
De umbrele orbilor să urce-n legendă.

Aleluia

Din șarpele mătăsii duci aripi heraldine,

Iar fruntea se lipește pe aer de vitralii;

Când sufletele apei coboară să se-nchine,

Se rușinează-n gânduri, de ispitiri, telalii

Și urcă parcă taina -fecioară în gândire,

Cum setea de miracol suspină sub ardezii

Sub care magii lumii, în aburi și clondire,

Asudă să corupă chiar sufletul zăpezii.

Pe frunțile luminii înaintează furii

-Acolo știm că-s duse poemele și crinii-,

Să le răpească dulce cu vicleșuguri nurii,

Cum scrie în hrisoave -că fericiți sunt primii.

Dar urcă-n nicăierea cevaul ca statuia

Cu genele cântate de sori în absolut

Și pendulează norii pe fumuri –aleluia-

Și visul pur apare – întâiul nou-născut.

Pe frunți se-așază mir și în botez se pare

Că apele oglinzii tot clipocesc chemări;

Și cum pe luntri oarbe plutesc bucăți de zare,

Sirenele iubirii s-au pitulat sub mări

Să ducă mai departe dovada purității,

Primită-n adorare pe-ncolăciri de șarpe,

Vor dezlega de taină cu dragoste asceții

-Să-și mistuie secretul pe răsuciri de harpe.

Dimineața îngerului

Din împrejuru-ți urcă-n slavă aburi,

În loc de pernă, ceață-n vălătuci,

În loc de haine porți numai tabuuri

Și te-mbăiază-n muzici eunuci.

Cămașa ta-i un fel de palimpsest

Pe care scriu penițele de sânge

Din pieptul tău ce lunecă agrest

Dorinți de fulger rănii ce prelinge

Dulceți suave-n jumătăți de măr

Ce amețesc chiar șarpele – iscoadă;

Tu ești ispita moliciunii-n nufăr,

Iar șoldul tău miroase a zăpadă.

Tu porți în ochi adâncuri increate,

Ți se răsfață sărbătoarea-n pleoape;

Surâsurile tale-s doar visate

De legănări pe suflete de ape.

Nu viața-ți dă culoare, ci magia

Izvoarelor pe buze de ulcioare

Și oamenii îți spun tot ciocârlia,

Dar ei nu știu că puritatea doare.

În carnea ta lumina-i de mireasă,

Cum apele mătăsii-n fluturi calzi,

Nu știe nimeni dacă ai o casă,

Căci locuiești în inimi de heralzi.

Ding-danguri clare inima ar zbate

În palme-flori cu degete-petale,

Așezi duminica în suflet –pietate-

Și dintre aburi te ridici agale…

Oglindire

Pictate pe valuri, vitralii de strop

Solare perdele de arderi înclină,

Din spatele razei răsare-acest hop

Pe care pășește legănarea marină.

Fărâme de aur cuminecă orbii,

Oglinzi revărsate în fulgi de-ntuneric,

Dar formele pașilor pe valuri sunt vii,

Ne poartă pe drumul acesta eteric.

O umbră sau poate-amintire, târziu,

Ființarea-n maree coboară din frici

Și hulele-albastre pendulează diliu

De parcă ar fi tulburări în duminici.

De pași se lipește-amintirea spre unde,

Devremele vine spre cel ce îl poartă

Și-o liniște mare, pe zări, să inunde,

Se varsă în tine să-ți fie consoartă.

Iar verde din ierburi pornește agale

Să plece din fire în valuri de tot

Cum muzici abstracte pe frunțile pale

Încuie dorințe prea oarbe-n chivot.

Culoarea din lucruri va curge afară,

Din tâmple dispare și urma de rost

Și-n lumea aceasta mai pură și clară

Vom fi heruvimi, așa cum am fost…

Înfloririle apelor

Din val în val e-o limpezire rară,

Un nenăscut în muguri cere rând,

Pe fruntea apei taine vechi coboară

Abisuri pure-n gânduri incantând.

Din stropii ei cresc falduri opaline,

Genuni ce varsă plete în cleștar,

Iar de sub pleoape, candele preapline

Duc jocurilor apei nunți în dar.

Hlamide albe-n unde ploi desfac

Ca nașterea în albii să respire,

Iar glasurile din adânc, de tac,

E pentru că-nfloresc din risipire.

Oglinzi mângâie nuferii, îi doare,

În văluriri, topirea în mireasmă

Și sufletele apei vor să zboare

În afrodite pure de agheasmă.

Sfiiți preoți din legământ solar,

Muguri de raze, rupți din adorare,

Se desfrunzesc spre ceruri, în lăstar,

Din umeda și dulcea-mbrățișare.

Și revărsarea-n forme-i dezlegare

Ce-nalță-n stele gemenele flori

Ca-n leagăne pe gene de fecioare

Să înflorească apele spre zori,

Iar nunta apei, spusă de-o petală,

Plutește-n muzici de-nfloriri alese,

Că-n zori, din ape, ies calești de gală

Și duc spre zare fetele – mirese.

Regalitate

Cu genele aprinse de-un vis pe fiecare,
Cu adieri scăldate în cel mai pur parfum,
Mă ispitea, din păsări, să urc, amețitoare,

Chiar taina înălțării, spre un miraj de fum.

Deși îmi pare cinste, mi-e pofta cam dilie,
Eu nu mai vreau veciei sa-i fiu doar templier,
Iar dintre aripi crește și-un pic de erezie:
Urc rege peste vulturi, definitiv, mon frere.

Se ține dupa mine, mareea-mi bea întruna
Fantasmele din umeri, le arde luminând;

Din forma mea de apă mă cere-n aer luna

Să beau din cupa zării târziul pân’ la fund.

Sub arborele lumii sunt fructe dulci, dar reci,
Mă răzgândesc, ninsoare, pun pe vecie șaua
Și carul meu de fumuri, ce-i tras de lilieci,
Se va porni îndată, acum, când tragi perdeaua.

Amintiri din memoria luminii, 2018

Încarcerare

Îmi cauți gustu-n amintiri de vinuri

Ce le-am băut din gura ta. Sloboade,

Să gust din lapte desfrânat leșinuri,

Când tremură în carnea ta năvoade.

Solii în vise îmi trimiți. Ce-i graba

Cu care taci din ochiul verde? Știu,

Tu ești regina norilor din Saaba

Ce m-a-ncuiat în ochiul său diliu

Și în oglinzi de gheață mă păstrezi,

Să nu mă ia ispite-n brațe lucii;

În jurul meu, în gheață, tu sculptezi

Priviri ce-ți ling unghere… eunucii.

Îmbrățișări din ce-ți aduci aminte

Lectica ta înjugă-n mers încet,

Iar tu adormi căzând între cuvinte

Și-o să visezi la mine berechet…

      Trezie

În limpede susuri miresmele spun
Șoptirea ce cosmic în son se răsfrânge;
Din clopotul liniștii, străjerul cel bun
Coboară pe funii și-n candele plânge.

Secretele poartă în pleoape vagi mime,

Se-ntind din iluzii umiri cu năvoade,
Cristale ne cresc peste tâmple, infime,
Desfac înserarea de margini -ea cade.  

Spui șoapta în aer cumva să răspundă
Doar aure-n creștet când raza e coaptă
Și-n tine se-ntoarce vecia în undă:
Iubește în taină de vrei, dar așteaptă.

Tu clipei acuma ai vrea să-i fii nun,
Dezbrac-o de formă și las-o sa fie;
De vezi catedrale că-n oameni apun,
Înalță tu altele și dă-mi-le mie…

Retragerea formei

Sui înspre creștet subțiat și mic,

Eternități te-așteaptă la-ntâlnire,

Dar dacă ieși de sub priviri un pic,

Preț de un gând sau poate o orbire,

S-ar prăbuși în tine pulberi caste,

Polen de frunți ce-n infinit respiră,

Când brațele uitării, mult prea vaste,

Întind aflări spre gânduri și se miră

Cum fantele iubirii curg, din raze,

Mult prea puține ape descântate,

Ele strecoar-atingeri sub obraze

Să te mângâie în intimitate.

Dar înțeleapta zare spune căii

Că negurile-n cețuri vor să cheme,

Și-apar din muzici tineri zurgălăii,

Să îți alinte forma cu foneme.

Și măreții se varsă și se-absorb,

Să izvorască iarăși mult mai pur,

Ca să te scalzi căzut în ochiul orb,

Ființă, revărsare-n ochi și-n jur…

Eu forma ta din forma mea retrag,

Se lasă un pustiu imens în vintre;

Ajunsă-n creștet ca-n Aeropag,

Dă forma mea în forma ta să intre…

Generalii clipei

Pe-al clipei creștet urcă cine poate

La marea întâlnire ce urmează,

Când ceasurile pleacă din cetate

Și gândurile toate emigrează,

Iar cine-ajunge călărește norii

Ținând de frâie plete de-ntuneric,

Zâmbind la fel cum plâng toreadorii

Când taurul din ei e doar himeric,

Iar marginile-n zări de se răsfrâng,

Se-ntoarce-n sine o uimire vie,

Doar paznicul comorilor, nătâng,

Cu stele-n lacuri zvârle la beție.

Întorcerile-n sine-s tot mai grele

Decât plecările în pârguri și în rod,

Dar când pe umeri picură cu stele,

Noi, generalii clipei, trăim slobod

Și lăcomiți spre taine și culori

Întindem nesfârșirii vechi năvoade

În veghe tâmpla rezemând de nori

Până când visu-n ochiul nostru cade

Și când plecăm din post în veșnicie

Parcă e drumul altfel, mai ușor,

Mai fericiți că nu plătim chirie

Celui ce e Ideii dirijor.

Ding-dang

Un clinchet strop oprit între ding-dang
Va destrăma chiar nesfârșirea care           

Înalță-n turnuri sunet pur în rang

De fulger sacru din oglinzi polare.
 

Păstrezi dorințe-n forme iluzorii,

Doar să rămână yinul lângă yang;

Când dingul tânăr este semn de glorii,

Retragerea se sună dintr-un dang.

Însă când dangul se revarsă-n ding

Și pleci furiș spre-abis în respirații,

Între secunde-i teama că se-ating

Și nu avem la întâlniri gradații,

Dar înălțarea-ntre culori împinge

Ca fruntea să destrami pe împrejur,

Ding-dang cu unde creștetele ninge

Cu izvorâri din visul cel mai pur;

În clinchet muzici limpezesc cristale

Și pendulează-n sonuri dang și ding,

Să urce-n vânturi cântece-abisale,

Când stelele pe piepturi ni se sting.

Alfa, 2018

Mai vino

Târziu se mai face în stele, heralde,

Spinarea de timp te-aruncă din șa

Cum mările albe, lactee și calde

Adie în tine ca un vis de-a pleca.

Din falduri aproape de punere-a mesii,

Fiori se destramă spre fruct lunecând,

Tresar faraonii bătrâni pe sub gresii,

În ochiul lui Horus crepusculu-i blând.

Perdelele-nalță prinosuri din glorii,

Răsar de pe-o pală scântei în fântâni,

Mai calcă, pâș-pâș, peste zări, visătorii,

S-ajungă la fluviul măritului gând.

Dar cine te-aude, te vede, heralde,

În inima cui locuiești dumneata?

Legendele spun că în miez de smaralde

Și-n vârf de peniță muiată în stea.

Mai vino prin fluturi ce curg din oglinzi,

Deschide ferestre în ochi de fățarnic,

Iar dacă-ntre pleoape depărtarea aprinzi,

Voi ști că nu-i totul în clipă zadarnic.

Următorii

Când galaxii, sub tiv, dorințe-ar strânge,

Se-mbățoșează-n forme începuturi,

Să fi strigat spre frunți de-abis: ajunge,

Să nu mai cadă nenăscuți în fluturi,

Că vor sfârși din falduri dulci în zdrele.

Vezi? Sfâșieri ne bate, cosmic, gândul,

Dar nu al nostru, ci acel ce-n stele

Ne dă să ceară, visul alungându-l.

Cum amforele s-au desprins din toarte,

Din paradisuri fluturi cad în lerne

Și călărind sub umbre, dupa soarte,

Din fulgi de stele-s palide lanterne

Și se întorc cu rândul, orbi, în ceață,

Iar pleata ceții-i face mai străini,

Însă pe țămuri orbi fachiri i-nvață

Să se arunce-n albul pur din crini.

Ultima rugă

Te cheamă iar pe răstigniri de vânt,

Cu ochiul crud și destrămat de zare,

Te-njunghie c-un cer acest pământ,

Ce nu mai vrea din umeri să coboare,

Dar înălțarea nu e pentru-oricine,

Șoptește-un gând rănit de-o întrebare;

De urci furiș în pulberi hialine,

Adaugi tu, te-arunc-un hău în mare…

Din ochiul gol se prelungește-o cale

Ce pâlpâie în foșnet viu de muguri

De-n clipe suie, oarbe, catedrale,

Coboară-n brațe stele reci cu ruguri.

Aproapele-n departe-i travestit,

Iar axa lumii-n ochii tăi e șuie,

Crește-o beție-n tine, năpustit,

Și-ți cresc în palme litere de cuie…

Alfa

Veneau din luna plină copiii și fachirii,

Sergenții-n barieră stăteau așa candrii;

Cădelnițară gânduri religia poftirii,

Însă un ochi cu gheață din stele ne privi.

Hait! se-ndreptară iute sutane și vestoane

Și crucile căzură ca arse-n mâini de var,

Veneau genuni bătrâne cu stele drept plocoane,

Pe creștete de-abise s-aprindă blând lăstar.

Se desfăcu în ape chiar Dumnezeu căruntul

Cu vocea răgușită și ochiul său prea gri

Și ridicând o frunte, din alte mii, Cuvântul

Suflările în buze cu sloi ni le zidi,

Dar zarea ce pășește sub talpa sa-i bizară

Și ochiul, de-a sa formă, al nostru, s-a cusut,

Că ni se scurg în lacrimi chiar frunțile de ceară

Și murmurăm cu jale: cum, Doamne, ai putut

Să pui durerea beznei la loc cu bucuria

Și bezna să răsară când floarea e în toi,

Că unde urci, mărite, tu nu cunoști pustia,

Că este lin și pace, nu un deșert ca-n noi.

Noi înălțăm spre tine, din frunțile nătânge,

Roi gânduri negre trec încinse-n șerpi de foc

Și când îndurerarea pe chipuri se răsfrânge,

Să vii în chip de mamă și haină de proroc…

Însă păreri ca ochii din vânturi se retrag,

Pe creștet de abise nu e nici lujer -ioc

Și-am început pe dată, să fi văzut, a plânge

C-avem păreri prea multe, dar așteptăm noroc…

Aurora boreală

Atunci când trec tiptil toreadorii

Pășind peste himere-nsingurate,

Tresar în sine corpuri iluzorii

Ce sunt captive-n forme increate,

Iar de pe gene curge, orb, vopseaua,

Topiri în alb ca-n inimă de piatră,

Dar dacă tragi, privirilor, perdeaua,

Urcă spre creștet setea idolatră

Cerând spre vânturi spiritul femeii,

Din muguri albi de-abisuri și săruturi,

Numai să guste, din extaz, ateii,

Cristale pure-n flori de începuturi.

Strunești zefirul tulburat cu frâul,

Tresar în falduri harfe de ninsoare,

O lacrimă pe șold prelinge brâul

Și din ascuns răsare-o-ngemănare

Pășind din sine spre uimire nurlă,

Din lapte pur pe buze de fecioare;

Cum urcă preoți inuiți în turlă,

Cobori în mine floarea și te doare.

Imagini trec prin gene ca zulușii,

Iar setea mare, venerând, tot crește,

Cad flori în sân așa cum cad intrușii

Când de atingeri ochiul pur orbește,

Dar uiți să ceri dovada de ți-s vrednic,

Că depărtări în tine-or să palpite

Și te-nfășori pe mine ca pe sfeșnic,

Și pulberea ta verde mă înghite…

Înseninare

Clatină un turn chiar vântul cu-ale sale varii fente,

Stă-n icoane de rugină, cu un ochi închis, Iocasta

Și, cu-ngemănări de fiară, cere-n aburi, suculente,

Să se sature de pofte, nu de sânge, -n lumea asta

Și când hăul duce-n lance, fâlfâind în neant, arvună

Gândului plecat în vânturi îi aleargă-n steaguri părul,

Numai maștera din neguri pune jarul într-o rună,

Să-i întunece în aripi aerul, să-i frângă zborul.

Doar o fiică a uitării desfăcu din tălpi un soare,

Apucă de plete noaptea și părerile de toarte,

Săgetă, cu limpezime, urme-n ochi, de-ndurerare,

Și căzu din ceruri umbra în oglinzi de raze sparte.

Un judecător din ghețuri horărî instant, e vină,

Însă numai temporară, că urlă-n țâțână rutul;

El bătu în cuie umbra pentru mii de ani-lumină

Și chemă, în cei de față, să coboare, Absolutul.

Incendiu de toamnă

Se stinge lumina în jar de rugină,

Apar pompierii cerești din ferestre

Să stingă iluzia aceasta deplină

Ce arde în aer, în ochi și tot crește.

Ceva parcă soarbe din aur și vinde

Și dansuri, și raze, oglinzi de pe râu,

Din fruntea culorii o rană se-ntinde,

Chiar zările poartă jăratic la brâu,

Iar ceasul rămas să adoarmă secunde

Se spânzură-n grabă de slaba pendulă

Și nimeni nu știe nici când și nici unde

Dă foc piromanul cu mintea fudulă.

Pe linii de creștet pășește sfiala

Ca sufletul ierbii dezbrăcat în ulcior,

Trec norii spre sud, pesemne-ncep școala

Și pleacă și pruncii pe urmele lor…

În taină

Din memorii, vânturi, urme, au cules,

Flori de crisalide din fântâni de hurii,

Sub cristalul minții, surâdeau, prea des,

Fotograme goale, cu un ochi, lemurii.

Tulburau iluzii, razelor, doar zborul,

Împărțind privirea-n jumătăți de lamă;

Când urcă în alburi, forma, dirijorul,

Nenăscuții aburi saltul său aclamă,

Dar din sloi picară negândite mime,

Stoluri de fantasme dintre gânduri cad,

Au scăpat, în pulberi, roiuri de-nălțime,

Oglindiri deschise-n răsfirări de jad,

Dar reflexii-n ape sorb, din răsuflare,

Îngerii plecării, fără chip prea clar,

Invocând contururi oarbe de mirare,

Creștete din umbra dansului solar.

Au urcat, din luciuri, frunțile, în naiuri,

Muguri de visare, ghețuri alungând,

Dar de jindul tainei încuiate-n raiuri,

Plâng copiii lunii suspinând în gând.

Singularitate

În flori de viață crește o lacună,

Iar zborul cu venirea nu se-mpacă;

Urcată-n timp, ca pe un fel de dună,

O acalmie-ndeamnă prunci să tacă.

În spații rare, locuri dorm, virane,

Doar cât să pară stinse și aride,

Dar quasari, ca niște curtezane,

Făpturi apucă-n brațele lor vide

Și lângă goluri de vedere, struguri

De nemișcare suflă-n pârg culoare,

Ca să pășească singure pe ruguri

Giganticele forme călătoare.

Genunea oarbă din orice înghite

Și în minuscul parcă totu-mpinge,

Și ceasurile-n zboruri sunt oprite,

Dar totul se comprimă, nu se stinge.

Ca-ntr-o visare nouă, prea târzie,

Imponderează lucruri spre totem;

Cine pășește primul, gând să fie,

Va fi ca-ntâia stea peste Bethleem.

Spre gura dulce a fântânii, saltă,

Tot ce-ai avut se va topi în spate;

Abia de-acuma viața ta-i înaltă,

Azi vei intra în singularitate…

Foc sacru

Carnea ia foc și dansează aprinsă,

Din baiera cerului cad stropi de parfum,

Fruntea de ultimul gând mi-e împinsă

Clopot în muzici ce se-nalță din scrum.

Foșnetul umbrei prădătorii alungă,

Din fantele ochilor ies sunete gri;

N-au cum porniții în îngeri s-ajungă,

Peste un timp ne privesc din copii.

Focul ne-arată cam care-i distanța

Dintre-ntuneric și minunații altoi,

Vrem măsura în vieți dimineața,

Din arderi ne-ntoarce apusul în noi.

Vin de pe urmă, trudiți, să încerce,

Toți cei ce cred ca sinele-nving;

Eu aprind primul poemul acesta

Și sar printre stele tăcut să mă sting…

În zori

Ghilotinate neguri cad peste albe clipe,

Iar stâlpii ce țin gândul acesta se destramă,

S-a subțiat văzduhul de înroșiri, cum zorii

Împing în lături gene, se-apropie de vamă.

Se scutură copacul în galaxii, comorii

I s-au retras puterea și ținerea măsurii;

În amintirea mării mai pâlpâie doar sorii,

Au picurat răscrucea cu lacrima prescurii.

Perdele vagi din vânturi îndepărtează istre

Din ochiul de uimire și-acela de măiastru,

Dar căile-nălțării, până mai ieri sinistre,

În ochiul ce ne vede au revărsat albastru.

Fantasmele-așteptării durează orb iluzii

Ca toți cei ce mai speră să urce în Big-Ben,

Vasali luminii, orbii se înțeleg cu surzii

Și împreună pleacă să emigreze-n zen.

Pe scena răsărită se-adună, din culise,

Învinșii de-ntrebare, cu epoleți de glorii,

În timp ce de pe margini, aplaudă, învinse,

Căderile din sine în umbre de memorii.

Alensis De Nobilis