După ce s-a afirmat ca prozatoare, cu primele două volume ale trilogiei „Trecători prin lumină” și cu volumul „Chemarea infinitului”, iată, aflăm acum că la început a fost … poezia, recenta carte, Destin românesc (Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2018), descoperindu-ne o creatoare despre care putem afirma, fără tăgadă, că este înzestrată cu har liric și cu măiestrie artistică.

            Deși în anii ꞌ80, când au fost scrise sonetele, conform propriei mărturisiri, lirica românească depășise orientarea neomodernistă, iar cea postmodernistă se afirma din ce în ce mai agresiv, Emilia Stroe Țena nu se aventurează în experimentarea acestor formule poetice, rămânând fidelă „dulcelui stil clasic” și, mai mult, având temeritatea de a aborda poezia cu forme fixe, în cazul de față sonetul, care nu se află la îndemâna oricui, volumul fiind o dovadă indeniabilă a virtuozității sale artistice. Temeritatea aceasta este explicată de însăși poeta care afirmă că „a crescut” la școala marilor valori ale liricii, că „sonetele marilor poeți din literatura română și universală m-au fascinat și mi-au pus la treabă imaginația și gândirea” (Cuvânt-înainte).

            Întregul volum ilustrează faptul că Emilia Stroe Țena simte, gândește și trăiește românește, ceea ce înseamnă că sufletul, inima și mintea sa aparțin și vor aparține acestor legendare și fabuloase meleaguri românești ce-i insuflă puterea și măiestria de a da glas unui înflăcărat sentiment patriotic. Sonetele sale se caracterizează printr-un echilibru sufletesc descins din conștientizarea echilibrului universal având iubirea ca o condiție intrinsecă a existenței, poeta revelând marile probleme ale vieții, ale rostului nostru pe pământ, acestea fiind, de fapt, principalele teme ale volumului, născute „dintr-un autentic sentiment de prețuire și admirație față de peisajul românesc […], ca și de poporul ce-l locuiește” (Cuvânt-înainte).

            În revelarea universului poetic al volumului de față voi porni de la poemul „Tu,…” aparținând unuia dintre cei mai sufletiști prieteni a tot ce înseamnă literatură și creatorii ei, editorul Gheorghe A. Stroia, pe care i-l dedică Emiliei Stroe Țena, poeta incluzându-l în cartea sa „În loc de Postfață”, căci acesta este o definire metaforică a creatorului de versuri. În poemul respectiv, Poetul este cel dăruit cu harul de a se învălui cu „mătăsuri de sunete vorbe”, devenind un „Faur al slovelor de hiacint”. El este împăratul „peste doruri de vise”, este Soldatul a cărui armă este „pana aprinsă de dor și iubire”, iar „Poetul-Poet” este cel pe care „cuvântu-l ridică la rangu-i de Zeu”.

            Recunoaștem ușor în acest portret pe poeta Emilia Stroe Țena, un suflet adolescentin plin de iubire pentru istoria, tradițiile populare, frumusețile „peisajului românesc extrem de pitoresc și de echilibrat așezat”, de admirație necondiționată față de valorile literaturii naționale, între care Mihai Eminescu este primus inter pares, căci „când umbra timpului fără de margini/se va așterne peste lume greu,/din universul caldelor imagini/va străluci de-a pururi geniul tău” (Eminescu), marele nostru poet fiind unul dintre simbolurile „Destinului românesc”, ale continuității și statorniciei noastre pe acest pământ pe care „râul, câmpia, valea păstrează amintirea/discretei ondulări; nostalgic simțământ/de tainică-mplinire vibrează-n infinirea/acestor mândri aștri cu frunte de pământ”.

            Descendenți „din suflet treaz de dac și de roman”, românii trăiesc într-o „patrie-leagăn, cu brațe de stea”, a cărei natură fascinantă este pentru poetă cu totul altceva decât acel locus amoenus al lui Vergilius, epitetul vergilian definind un peisaj natural frumos și răcoros destinat desfătării. Natura este „un orizont albastru de-mpliniri,/de văi și coame, blândă ondulare/de-ncredere în noi și-ngândurare;/- floare de colț pe plai de amintiri”, iar poeta este mândră că aparține unui popor care nu a admis pe pământul său „nici apuseni, dar nici soare-răsare”, fiindcă „români a fost să fim, cu mândre firi” încă din timpul acelui „chip de dac ce a murit râzând”, împlinind idealul independenței chiar prin sacrificiul de sine: „Veniți, crescuți în mituri, luptând și apărând,/siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt” (Existența noastră).

            Iubirea de patria-mamă i-a însoțit pe români în toată existența lor, pentru că „am fost aici, din vechime, fără vreun salt/[…]/Am fost deodată cu munții și cântul/martorii vii ai străvechii noastre istorii”, de-a lungul căreia „în lupte de-am fost, bucurie, prohod,/la granițe mereu de veghe am stat” (Am fost…), patria rămânând tot ce au ei mai scump, căci ea este „ținutul fermecat” și „gura de rai”, dar, mai ales, „în sclipiri tricolore – ideal împlinit” în „a Daciei vatră,/columnă de istorie sacră, cântec undit” (Te gândesc, patrie…).

            Se observă ușor că poeta este preocupată de a spune cât mai multe în cuvinte puține acceptând rigorile prozodice ale sonetului și aplicând, conștient sau instinctiv, afirmația lui André Gide, potrivit căreia clasicismul „este arta de a exprima cât mai mult spunând cât mai puțin”. Așa se explică faptul că în afara sonetului „Artă populară”, exprimare explicită a admirației sale fără margini față de tot ceea ce înseamnă folclor și etnografie, elemente ale acestora apar în mai multe poeme, că românului îi place „o doină zisă din caval”, acea „melodie pură cu scântei de foc,/picurând în suflet vrajă de demult” (Sonetul viselor de pădure), mai ales în mediul rustic unde „și-n târziul nopții, peste sat răsună/cântec de poveste și de luna mai” (Transfigurare), asemenea unui „tril de fluier înălțat”, iar hărnicia și talentul româncelor se concretizează „pe câmpul de covoare, câmp de soare,[…] pe brâul din marame luminat”, punând în ele „întreagă firea noastră/pictând, țesând sau oale smălțuind/și-n ramura de brad vise cioplind” (Artă populară). De altfel, nostalgia satului de obârșie („satele noastre pitorești tăcute”), unde comuniunea omului cu natura este mai evidentă decât oriunde („Natură, om și casă apar ca din pământ/Și se unesc ca apele de munte”), căci numai acolo „fântâni, troițe, costume, culori[…]în frumuseți de vis nemuritoare/și-au pus podoabă roua de pe flori”, îi oferă încă o dată prilejul de a-și exprima încrederea în inteligența și chibzuința românilor, un „popor de gânditori” care strâng „înțelepciunea în proverbe” (Tradiție).

            O meditație asupra creării Pământului din neant este poemul în care autoarea emite teorii mirobolante asupra apariției vieții ce „mocnea în Ou, clocotitor”, când sugerează sau mimează rigoarea științifică asanând „oceane fără fund” și ridicând „din vechile sălașuri munții”, reiterând astfel ideea existenței și statorniciei poporului român din vremuri imemoriale pe aceste meleaguri, căci „pământ și apă, aer, foc/se rostuiră-n cald, senin noroc:/Popor și țară, iată, se nășteau/din umbre și lumini destinul împleteau” (Arhetip).

            Departe de experimentele estetice moderniste, Emilia Stroe Țena scrie o poezie tradițională,  cuvintele devenind luminoase, dătătoare de puternice sentimente patriotice, cultivând teme existențiale majore dintre care se detașează comuniunea românului cu natura ocrotitoare, respectul profund pentru istoria atât de zbuciumată, omagierea folclorului și a tot ce înseamnă artă și tradiție populară, resuscitarea miturilor fundamentale românești, prețuirea valorilor culturale și literare, toate puse în pagină într-un stil personal inconfundabil. De aceea, în încheiere citez o strofă dintr-o poezie dedicată creației și creatorului, foarte potrivită pentru a sintetiza nativitatea rurală, cultura livrescă, măiestria artistică și harul poetic ce caracterizează o scriitoare meditativă și înflăcărată de un real sentiment patriotic: „Tu, carte scrisă, închisă între cărți mai vechi, pe raft,/Tu lași vocalele ca fluturi albi, curați să zboare, să se-așeze,/pe degetul arătător ce-ți înfioară zveltul tău cotor,/ce te alege și te-nclină,/pe mâna binecuvântată ce te-aduce/din întuneric la lumină” (Valerius Marius Ciungan).

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN