Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,
hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,
te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,
un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,
chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,
asemeni nisipurilor mişcătoare,
în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,
un vis inspirat din repetare,
face parte din tine,
înăuntru îl simţi, renăscându-te.
Da, iubitule!
Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!
Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.
Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie
cu tainele luminii
în aventura cunoaşterii,
lutul facerii, fericit în roua iubirii!
Înainte de a exista, din tăcerea visului
privea oul cosmic apărut
prin contopirea cerului cu pământul.
Înainte de a exista, privea nuferii calmi
cum suspinau retrași,
în adâncul mâlului întunecos,
ca, în lumina aurorei, să renască.
Dincolo de aparențe, tulburând oglinda apei,
pletele sălciilor se unduiau.
Prin vocea Profetului, o mână visătoare
pictează eternitatea,
o zi albă, o noape plină de convulsii,
pictează repede Paradisul,
fără eboșe, fără retuș,
doar din sclipiri
( în viteză, marele secret al vieții)
albul pânzei înflorește adevăruri cristaline.
Cunoaște reveria mileniilor,
culorile devin cuvinte,
cuvintele devin poeme curgătoare.
Când furtuna sfâșie cerul, apele se revarsă
în culorile dorite, până la suflet.
La început, la orizont e doar o ceață,
o luptă între piatră și aer, între cer și apă,
o lume în flăcări, o lume în expansiune.
Trecutul este prezent, imaginea se trezește,
spațiul e cucerit, prinde viață.
Visează, visează nemărginit.
În adâncimea timpului a fost înghițit.
Ca să intri în visele
unui om trebuie să fii om.
Este vărsat pe un mal de nisip,
o pasăre zboară cu o floare albă în cioc,
auzi şoaptele nopţii
trecând din fereastră-n fereastră,
bătăile inimilor îndrăgostite
şi freamătul mirării
în faţa lucrului nefăcut, necunoscut.
Într-o poveste confuză, privirea spune totul.
Întorci pagina imaculată în universul visului.
Mâna este trezită din candoarea somnului.
Iată, o pată în inima cuvântului!
O umbră în apa din depărtare
provoacă forțele adormite,
la graniță, ghețarii răspund sacadat,
cu o voință pură – miracolul
mișcarii și curgerii cristaline –
gravezi norii vocalelor,
cuvintele pot fi elidate,
un spațiu se întinde
și prinde formă
până când începi să crezi.
Vezi pământul și viața,
renașterea,
adevărata aventură,
ieși din vastul necunoscut
și vezi imensitatea din noua viață.
Ne regăsim zâmbitori printre pomi.
Iubirea este un copil senin, vioi, zglobiu.
Amintește-ți! În tine-i lumina,
în tine-i splendoarea.
Permite-i să vină, primește-o!
Totul e plăsmuit, totul se mișcă.
O lumină mică e fericirea, în sine.
Dincolo de dincolo,
de umbrele nopții nu te mai temi.
Atât de aproape de taină,
trăiești speranța pură, fragilă și nudă,
sămânța unor vise fără sfârșit.
Oare, noi descoperim lumea
sau lumea ne descoperă pe noi?
Pulsiunile unei noi lumi îți înrourează dimineața,
într-o armonie cosmică. Ca o rugăciune,
o lumină tămăduitoare străbate
prin cerul nesfârșit,
distanțe, inimi, gânduri,
în adevărurile simple ale vieții.
Un sunet al timpului!
Cuvântul, e și în noi, și în afara noastră.
Cu fiecare vers te purifică.
Universul, triada: cer, ape, pământ!
Odată cu sunetele miraculoase, de o frecvență înaltă,
ce pătrund în tine, înflorind în cuvânt,
un înger hermeneut
îți adeverește
că ești un fir unic,
de neînlocuit, în tapiseria vieții.
Lumina ei îți dă viață. E însăși poezia!
O taină se scrie în sânge!
Pâinea este tăiată și împărțită, odată cu vinul băut cucernic.
E-acolo cu tine, în fiecare moleculă, în fiecare gând,
în dorința mâinilor de a-i mângâia trupul,
în dorința buzelor de a-i depune,
peste tot, sărutări,
ca un tatuaj al dragostei purtate.
Un univers este Ea!
Litie evanghelică, poemele ei!
Cu nerăbdare aștepți orele să treacă.
Aura ei arde și contopește, până la fuziune,
ființe și lucruri,
trăiri, sentimente, emoții,
imposibil de redat în versuri.
În palmea ei
îi vei așeza toată viața.
Cu ochii închiși îi știi chipul,
din memorie o poți desena,
dar niciun creion, nicio daltă
și nicio pensulă nu-i vor putea transpune
lumina ce străbate totul.
Pereții de plută ai destinului nu-ți mai pot răspunde.
Acum crezi că, prea târziu, ți-a fost sortit
să ajungi
la masa festivă a fericirii.
În gol navighezi.
Fiecare clipă își are o șansă.
De pe cuprinsul lumii, vânturile s-au oprit,
valurile au amuțit,
planeta și-a încetinit ritmul.
Ascultă liniștea! Taci și ascultă!
În acea tăcere înaltă,
un răspuns vine pentru tine.
În interiorul sunetului e o poartă spre cer.
Acum poți găsi drumul de întoarcere.
Niciodată nu-i prea târziu
să înveți sensul,
înțelesurile Luminii și ale Cuvântului!
De ceva timp, în oraşul meu, se întâmplă ceva.
În jurul clădirilor s-au înălţat schele înalte,
tot mai înalte.
Totul e analizat, măsurat, împrejmuit, verificat.
S-au tăiat copacii, s-au călcat florile,
s-au adus echipamentele,
s-au scos gardurile,
s-au instalat
în faţa ferestrelor
şi-a tuturor pereţilor.
Au început să bată, să fixeze,
să înlocuiască,
să izoleze.
Sub privirile lor, oamenii respiră,
sub privirile lor, oamenii trăiesc,
dorm, se spală, mănâncă,
iubesc…
Un spectacol
la care,
de ceva timp, asistă.
Sunt oamenii reabilitaţi?
Cu viteză îți aleargă gândurile, prin zbaterile punctului,
un abis se deschide pe marginea cuvântului
și-a gândului nerostit, sigilat în tainele ființei.
În spațiul acesta de nepătruns
rodește sămânța speranței.
O lumină arde aripile unui fluture,
de-ai fi fluture, ars de această lumină
ai vrea să fii,
o lumină abia atinsă
ce păstrează albastrul eternului,
cu darul de a calma, pansa
și vindeca disperările, rănile, durerile.
Brusc, vânturile s-au dat de o parte, era liniștea.
Realitatea s-a răsucit, contopind,
până la o nouă fuziune,
ființe și lucruri, trăiri, stări și emoții.
În acea fracțiune de timp, în acel tumult,
pe sunete de clavecin,
un răspuns a venit către tine.
Binecuvântezi secunda atingerii cuvântului,
luminii pure și ecoului vocii,
păstrându-te lângă ea, în Cuvânt.
Aici, aproape, e lumina ei,
la rădăcini a crescut, s-a tot mărit,
iar, sus, e o flacără uriașă,
e ochiul din piatra unghiului.
Plâng copacii. Pe furiș, o lacrimă
sau, chiar, mai multe îți ștergi.
– Tu îmblânzești natura, tu o vindeci,
tu iei durerea din ființa copacului,
iar eu credeam
că îngerii luminii sunt trimiși,
doar, să protejeze,
să arate drumul limpede,
să țină cartea speranței mereu deschisă,
pentru a ieși din ea Cuvântul ce izbăvește!
Pâine, vin, grâu și untdelemn – ofrandă și mulțumire.
Un poem este cu toată ființa ei,
un poem citit cu nesaț,
clipă de clipă,
literele îți alunecă, întrupându-se,
filă după filă, împreună, se învață fericirea,
fiindcă, da, mare ți-era deznădejdea.
Ajungi şi pleci, trimis de soartă
în necunoscut.
În clipa despărţirii, amurgul se stinge lin,
stelele stau să cadă.
Înstrăinat, sub soarele fierbinte,
totul se pierde,
năluci, năluci,
aluviuni de gânduri,
rătăcitor, te lupţi cu vântul,
cu nisipul
şi nemărginirea.
Ajungi şi pleci, strivit de lumi,
târziu, în noapte, descalecă destinul,
târziu, în noapte, inima, o clipă, ţi se-opreşte,
descoperi golul din zidul plângerii,
nici cânt, nici aripă.
O lacrimă.
În noaptea vremii, sub pielea ta,
văpăi, văpăi, dureri ce ard
se năpustesc la vale,
iar pavăză, iubirea.
Un drum
în depărtare.
În lungul lumii, sub cerul vieţii,
un gând prefigurează,
paşi nevăzuţi se estompează,
acorduri de tango sparg tăcerea,
un sâmbure de vis,
muguri şi flori.
Un călător surâde
în aurora zilei.
Ai vrea să taci, aşezat lângă inima mea.
Îmi săruţi obrajii şi-n braţe mă strângi.
Un basm sunt trăirile noastre!
Ce forme, ce mişcare, ce dinamică!
O artă delicată, măsurând spaţiul,
suspendată, parcă, într-un racursi temerar!
Poţi să iubeşti cu toată patima,
e dragoste curată, totală,
aşa te poţi elibera,
punctul acela în care devii liber.
De teamă-ţi era frică, de nimic altceva.
Ce e teama? Nu te-ai întrebat.
Da, energia învierii la o nouă viaţă!
Zi de zi, clipă de clipă, cineva luptă pentru viaţă.
Tu nu te temi. Nu înţelegi, doar,
forma lumii în care trăim,
dar ştii că eşti şi vei fi iubire.
Nu trebuie s-o-nţelegi, ci s-o trăieşti.
Deschide palma
şi-aruncă-ţi teama în cerul nopţii!
Simţi cum s-a risipit?
Noaptea îşi are vraja ei,
odată risipită,
de lumina stelelor se umple.
E cald, vântul adie uşor,
în jurul nostru tu vezi covor de frunze,
eu mângâierea lor,
prin freamătul lor am mers,
un sunet aparte
în valuri infinite se schimbă.
– Ţi-aş spune mereu te iubesc
până mi-ai astupa gura cu buzele tale,
totul vorbeşte despre tine, frumoaso!
Te-ating uşor şi fluturii-mi spun
că doar prin iubire renaştem!
– îmi spui lângă pomi.
Îţi place să-i atingi, mereu îţi transmit altceva.
Câte poveşti nu ştiu ei?!
Fiecare are o poveste. Matroşca.
În fiecare zi, o nouă poveste scriem
în povestea noastră.
Ce e povestea?
O altă poveste de o asculţi,
un drum, o călătorie,
un zbor, un pas, un vis într-un vis.
– Am bucuria să fiu cu tine-n noapte,
iar tu să-mi fii lumină,
trăirile tale întotdeauna mă-ncântă!
Minunate sunt imaginile şi conexiunile noastre!
Gândim în distanţe, timpi, puncte şi spaţiile dintre ele.
În simţiri splendide ţi-am scris viaţa.
Totul ţine de noi. Suntem începutul,
cuprinsul şi sfârşitul vieţii,
imaginea copilului cu castelul de nisip.
Ai totul în tine! ţi-am spus mereu.
– Da, totul, însă trebuie descoperit!
E timpul sa ne întoarcem din noapte?
– Da, e timpul! Frumos drum!
Într-un nou timp, într-un timp sacru
Cel care a adus Cuvântul Evangheliei,
cel dintâi chemat, călăuzit
şi urmat de tainicul Lup Alb
prin pustia Scythiei,
spre o peşteră s-a îndreptat.
O dâră de apă, încă, picură din tavan
– pârâiaşul Sfântului, Sfântului Pământului.
În vremuri uitate, de demult uitate,
de sabatul lupilor, lupilor, strigoilor,
lupilor, moroilor, lupilor și ielelor,
umbre, stafii, duhuri rele,
cerul au întunecat,
codrii au răsunat,
câmpurile au gemut.
Ramuri de copaci se taie,
în strachine cu apă,
grâul la-ncolţit se pune
spre citirea rodului,
rodului, belşugului,
mlădiţe de pomi roditori
se culeg, să-nflorească în vase.
Cu usturoi, uşile şi ferestrele
se ung împotriva relelor,
văzute şi nevăzute,
în cimitire morţii se plâng.
În noaptea noului an, anul dacic,
cu iarba fiarelor
căutată în gura aricilor
se va deschide lumea de dincolo.
Într-un timp sacru, în noaptea Sfântului Andrei,
cerurile se deschid, lumile se schimbă,
sufletele rătăcite vor ieşi,
cei risipiţi se vor aduna,
în adânc îşi vor privi timpul,
mântuindu-se.
În noaptea acestui de demult pământ,
miracolul va prinde rădăcini.
Să ne bucurăm, oameni luminoşi!
Să ne liniştim sufletele curate,
oameni ai acestui pământ!
Mă simţi alături de tine
– născute din foc, două luminiţe,
strâns unite, în aşteptarea speranţei dimineţii -,
aerul se sfinţeşte,
psalmodiind contopirea realităţilor.
Dincolo de stele zburăm,
ca, mai apoi, să ne-aşezăm
pe umerii goi de înger
o prezenţă suavă, imaculată.
– Te iubesc, frumuseţe paradisiacă,
iubesc tot ce porţi în tine!
Încep să te cuprind tot mai mult,
pătrunde cu mine în tine,
aşează-mă, acolo, înlăuntrul tău,
vreau să te cunosc cu tot ce eşti,
să te absorb în mine deplin,
prin orice formă şi gând,
manifestare pură, divinul întrupat.
Ia-mă de mână
şi arată-mi!- îi spui copleşit.
În noaptea de sub tâmplă
focul arde furtuna de dorinţe
în dezmierdări de cuvinte.
În foişorul inimii
– acel spaţiu în care intri -,
urechea ta mi-ascultă paşii în tăcere,
în beatitudinea simţurilor,
linia dintre ispită şi pace se rupe,
o aşezare în locul facerii.
Arcuiri, mai mari sau mai mici
pleacă din linişte
şi se întorc în linişte
– liniştea dinaintea sunetului -,
cu visele mergi în grădina secretă,
o dragoste intensă le-nconjoară.
Există lumea pe care o vedem
şi există stări colorate,
un loc dincolo de poartă,
acolo unde lumea se-opreşte,
mistuindu-se-n spaţiu.
Din afară, în noapte cu ea,
agăţi zâmbetele de stele,
cu dor pictezi visele pe pânza ei,
infinitul îţi conturează marginile.
O săruţi dulce, fericit, pe drum
îi vei urmări umbra până se va pierde.
Noaptea este aici, stelele căzute dispar,
în timp ce, inofensivă,
luna argintie alunecă,
nevăzută în ceaţă,
cu lumina zilei ce-i suflă în ceafă.
– Am călătorit împreună,
ţi-am simţit libertatea,
nu îmi găseam locul undeva anume,
m-ai învăţat multe,
inconştient ştiam că eşti ca mine,
de la început vibra, în adâncuri,
dorinţa de eliberare, de regăsire,
renaşterea din cenuşă,
ridicarea spre ceruri,
acel spirit călător în tot şi-n toate…
– La început a fost greu, o nebunie ascunsă,
trăiesc totul cu o intensitate
aproape de agonie,
chiar şi când mă joc
respir adânc în mine
şi se petrec cutremure pline de foc.
Voiam totul acum,
când dormi şi de ce visezi,
să ştiu ce şi cât,
însă acum e ca o poveste
ce se scrie în linişte,
acum te înţeleg şi te iubesc mult.
Forţe nebănuite ai în tine,
mi-ai arătat
că lumea ta e de nepătruns,
în tine sunt adânc ascuns,
în mine răscoleşti viaţa,
eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele,
fremătarea ta în atâtea culori
respiră uşor înspre zările senine.
Oare există un capăt? Cititoareo de suflete,
spune-mi cine sunt, de ce crezi în mine?
– mă-ntrebi nedumerit.
Hai să cunoaştem adevărul şi liberi vom fi,
adevărul eşti tu şi sunt eu!
Într-o zi de primăvară
vei privi o floare veşnic înflorită,
dimineaţa se va deschide, iar ziua va începe.
La prima sclipire a zorilor, un cântec alunecă pe apă.
Prin ploaie şi lumină, privirii se devoalează
semne ascunse,
avertismente, simboluri,
în agitaţia celor mai fragile frunze,
în şoapta copacilor,
în inima pietrelor,
în forma şi culorile norilor.
Treptat descoperi o limbă pierdută,
improvizată, ţesută
cu răbdare şi transparenţă.
Fidelă fântânii tale în timp ce-şi visează cuvintele,
melancolia îngerilor o duce departe.
Un joc colorat în care dansează
lumina veşniciei.
O armonie răsună la porţile raiului de neatins,
ce vrei să-l cucereşti.
O lume fără timp,
fără durere, fără tristeţe,
o buclă în care totul este prezent.
Un râs zglobiu irumpe,
un râs de copil hărăzit iubirii.
Suflet nemărginit ca iubirea visată,
ca iubirea dorită.
Nu ştii unde,
nu ştii cum, nu ştii când
ai ajuns sa fii surprins de fericire.
Lumina te întâmpină
în pragul eternităţii – două sunete originale
pentru apa pură şi proaspătă.
Clipe, irepetabile clipe își scutură fructele coapte.
Sunete surprinzătoare, senzuale și ritmice,
te captivează miraculos
prin simplitatea lor.
Labirinturi șoptite coboară,
coboară din soare
cu hașurări tremurate
– bucurie pură, necorporală,
trăită intens,
respirată prin toți porii,
prin toate celulele albe și roșii.
Între calm și dezlănțuiri tumultuoase,
încă nu surprinzi forța invizibilă a muzicii
peste care e trasă o cortină.
Într-o noapte de primăvară, din ierburi,
din inima florilor de april se ridică
miresme suave,
ca o speranță de o culoare incertă,
hrănindu-se unele pe altele,
împletite din dorul
ce ne unește depărtările.
Așteptându-ne, unul pe celălalt,
suntem în urma unui curcubeu,
mâinile mele îți spuneau ceva.
Într-o lumină caldă, cu o metaforă te scalzi
în conturul pietrelor tăcute,
netede și ovale,
ca umărul unei femei goale,
în esența lor.
Cu privirea te caut, inimile
sunt făcute
să plutească în ceilalţi
pentru a da existenţă şi identitate,
asemeni buzunarelor lunii
care sunt pierdute
pentru a locui în ea.
În vis te-ai cufundat,
stelele s-au ciocnit
și galaxiile
se învârt în ritmul lor.
Pe marginea apei ne plimbăm.
În tăcerea fertilă, printre liniile lungi
de improvizaţie liniară
se-aude
o melodie suavă, înflăcărată,
de o sensibilitate delicată,
ca o baladă.
În timp ce se înclină
și sărută râul,
o salcie
își împrăștie frunzele
pentru a câștiga
viață ramurilor,
atingându-ne cu blândețe.
Procesul se repetă.
Din această scenă,
natura pasiunii
este descoperită în slavă.
Vocea ta este o bijuterie
în sufletul meu.
Dintr-o spirală te deschizi,
îmbrățișezi imprevizibilul
și înveți să-ți deschizi echilibrul.
Ceva se pierde brusc,
dar pierderea e însoțită
de un dor sfâșietor.
Dincolo de ușile deschise,
privim spre depărtări
umbrele
ce ni se-ascundeau,
închideri
și deschideri curg
într-o armonie copleșitoare
și Cerul coboară, revărsându-se.
Ai în tine puterea regenerării,
a înălțării pe aripi,
a unirii aripilor cu aripi,
formând planoare
ce plutesc pe melodia cerului.
Contopit cu tine, te unești cu viața,
între cuvânt și lumină
există doar un spațiu gol.
Lacrima ploii, lacrima stelelor,
lacrima Cerului,
lacrima Omului,
picături rotunde
prin care
ni se preling
emoțiile, oglindindu-ne.
În piesa numită “Viaţa” joci un rol esenţial.
În fiecare semn vei găsi răspunsul
înşirat pe axa timpului.
O poezie în mişcare
prin fluxurile
ce curg în acelaşi râu!
Călătoria nu e simplă.
În lumina timpurie a zorilor,
bobocii de flori, acoperiţi de lacrimile
zeiţei muntelui, Gemu,
aşteaptă să-nflorească.
Primind lumina celestă,
repeţi poveştile de ieri,
alese cu grijă, eliberându-te
de tot ce te temi a pierde.
Necunoscutul. În calmul serii,
din umbra curbată a lunii
dispărute pe-ntinsul orizontului
ai curajul să aduni
bucăţile sfârtecate din tine,
reflecţiile obscure văzute
şi oglindite de nisipurile memoriei
prelinse, printr-o clepsidră,
către eternitate.
Poate că eşti obligat să hoinăresti
dintr-un loc în altul – Dumnezeu ştie de ce -,
dar în loc să se stingă,
steaua ta străluceşte, acolo, pe cer.
Te uiţi în jur, inspiri adânc
culorile proaspete de primăvară
şi te scufunzi
în abisul oceanului interior,
oprindu-te asupra focului
şi-a luminii care
face ca totul să crească.
Viaţa creează, unindu-ne,
încet se clădeşte,
o schimbi, formând-o,
lăsându-ţi amprenta-n ea.
Evadează, mergi înainte,
fii ce vrei tu să fii, găsindu-ţi bucuria!
Aceasta-i provocarea!
În linişte, răspunsurile vor veni.
Şi nu uita, urmează-ţi visele!
În fiecare zi te învelești cu adevărul clipei,
un adevăr ce te oprește în loc
până la suspinul ce irumpe în spirală,
din trupurile incandescente,
a veșnică primăvară,
a floare de cireș.
Doar valul uriaș înfruntă malul,
cu timpul va dispărea.
Uiți să înaintezi, uneori. Stoluri de păsări vin și pleacă.
Un cântec refuză să moară în valea perindării,
printre nori și asfințituri.
Fiecare clipă
îți pare un dar ceresc.
În prag de înserare, cu privirea deshămată,
prin lumina cernută, toate se îndepărtează în convulsii,
lumea trece pe lângă tine,
bucuria alunecă pe verticală, încetul cu încetul,
adânc și mai adânc se frânge
și se răsfrânge
din cerul infinit al inimii,
până îți înflorește
trandafirul împietrit în clipă devenirii
cu rădăcinile întinse a chemare mistuitoare
peste trupul prăbușit între ele.
Călător inevitabil prin înăuntrul propriu,
în drumul tău, clipele se prind în hore difuze,
purtate de colo-colo,
în ascunzișul lor, ca-ntr-un vis,
la marginea tăcerii,
cu privirile agățate de luciri de stele,
în cadența respirației treci de opriri, de popasuri,
în urmă lași peisaje, întâmplări, borne
– ireversibilă metamorfoză,
un rost în toate întrezărești.
Cu nostalgia trecerii, intens guști fiecare mâine,
în învelișul unui viitor ieri.
Ah, Doamne! Ce minune ai făcut!
Ce dar minunat mi-ai trimis!
Pe timpi calzi se aștern timpii reci, înghețați,
ușor ne desprindem de năluci, de amintiri vii sau palide.
În noaptea asta vei visa lumea ultimului ei poem
ce-ți umple sufletul cu isihie,
în abisul adevărului știi că
în lumea creației ei
simți eternitatea acestei lumi.
Când soarele luminează, în cele patru straturi
– galben, cian, negru și magenta –, baptisteriul din Florența,
înfrunți hazardul timpului.
Cometele rătăcesc pe cer.
Aproape de bezna începutului,
profețiile se prefac în realitate, prind viață,
împlinind destinul glasului nostru.
Asculți murmur după murmur,
un răspuns tainic, subteran, vei primi
din gravitația copacilor
ce vara-și atârnă
crengile până la pământ,
iar iarna se înalță spre cer.
Asculți fiecare copac ce ți se destăinuie
și uite cum readuci anotimpurile în viața ta.
Într-un timp blând, un fir roșu te conduce.
Fragilă și nouă, trezită din somn,
clipa domină în toate,
contopită în necunoscut
prin cuvânt capătă un nume,
se întrupează.
Spre perfecțiune te miști asimptotic,
totul e în continuare, nimic nu e de la zero,
căci dincolo de limite rămâne trăirea colorată.
Cu fiecare rugăciune, piatra muntelui se tocește,
într-un spațiu amplu,
o punte a dorinței a întins cuvintele
prin fiecare piatră,
prin fiecare templu înălțat.
Cu mantia ei învolburată
leagănă copacii și pe pământ,
o interacțiune a verticalei cu orizontala.
Rugă și spovedanie. Vrei să atingi cerul,
dincolo de ferestrele
acestei temnițe nevăzute,
iar odată cu tine lumea se va schimba.
Într-un semn amplu, la granițele pe care le deschizi,
respiri nemărginirea.
Iubirea o protejezi, îi netezești asperitățile
și uite cum
creeeaza miracole.
Pradă unei derive năucitoare,
uneori, imprevizibilul
răstoarnă
întreaga ordine a lucrurilor.
Simți adierea dulce, efemeră,
a unui sens
răsfrânt în oglinda paginii.
O întâmplare
te-a smuls
din absolutul fericirii.
Acum te întrebi dacă
te poți întoarce înspre povestea de aur
a singurei tale iubiri.
E o liniște cosmică în care
se-aude doar respirația ta calmă.
Ploaia îți poartă pașii spre paradisul vieții.
Să faci lumină și să desfaci
multe neștiute!
Realitatea e pânza albă
pe care pictezi cu speranța
care te călăuzește.
Privește în adâncime,
dincolo de aparențe!
Lumea prin microscop
se face tot mai mare.
Un punct apare și iată destinul
ce începe să se schițeze
în linii simple,
desprinse delicat
din fiecare literă conturată.
Femeia împlinește
zâmbetul lui Dumnezeu.
Prin straturile memoriei, într-o derivă a continentelor,
amintirile prin tumultul lor iradiază vehement,
migrează rătăcite, se-ascund,
cad și se ridică, se șterg de praf,
vin și se recompun, dincolo de viața însăși.
Faldurile lor se leagănă.
Te răscolesc, te blochează.
Flăcările lor te pârjolesc.
Un scârțâit de cretă pe o tablă
îți șterge zâmbetul.
Un tărâm tropical se află
sub nivelul oceanului.
Oprești sângerarea,
cu muzica te pansezi.
În urmă cu mult timp, acolo, a mai fost ceva,
ceva care a dispărut pentru totdeauna.
Atingerea pământului.
O lume stranie!
Timp și viață, viață și timp,
în lumină privești
un continent scufundat…
Ierți, uiți, înseninat privești înainte.
Eliberat, prin adieri de cuvânt,
surâzi și simți cum
șoapte calde te invadează,
iar starea de fericire te mângâie.
Și-acum, îți trăiești viața?
În aerul plin de neliniști și de vibrații colorate,
în creuzetul gândului, ca un arc peste timp,
persistă o piesă-cheie, tangibilă,
efigia visului trăit,
ai impresia că
toată viața
ai purtat-o
în templul inimii,
visând-o,
bucurie fecundă,
uite,
chiar acum,
i-ai cântat
și-ai început
să dansezi în ploaie,
un dans al iubirii
înainte de căderea cortinei.
În tine totul e haos, totul e sfărâmat.
Cum vei ieși afară de aici?
Ai văzut-o, cândva, cum dispare,
plutind în zori, în râul
din care
nu se va mai întoarce,
printre lacrimile tale
faci un pas înapoi,
muzica se transformă
în picături,
picăturile în ocean,
un ocean este viața,
ploaia s-a oprit,
acum,
doar te gândești la ea
și știi bine că
nu vă veți mai despărți niciodată…
Ca un înger căzut, apa îi cere cerului culoarea.
Dezgolit până în miezul tău
– adevăratul mormânt al călătorului –
prin abandon te înfrunți.
Ești azvârlit în gheața de dincolo,
acolo unde
visele nu pot pătrunde.
Spre ce lumină
te îndrepți
în nopte, la răscruce?
Cine, acolo, te va aștepta?
Pe drumuri de nori,
tinerețile, precum viețile,
trec și se sting.
Sunete noi înțelegi.
Sub coaste, inima
ți-e strânsă puternic
de o iubire năvalnică
– cea mai frumoasă poveste -,
și se întâmplă că, uite,
chiar ai trăit-o,
ai fost acolo, în poveste,
iar totul încape într-un nume,
într-un vis de nevisat.
Întinde mâna și ține-o strâns
când trece aproape, în zbor!
Bucuria de viață. Un cântec fără moarte.
De pretutindeni, bucuria
în ritmul ei te poartă.
Las-o să te cuprindă,
să te învolbure, să te sufoce!
Ce minunat! Lumea e în tine,
nu ai nevoie să-i cunoști cauzele.
În iarbă, tăcut este cerul.
Mergi mai departe, în larg,
prin soare și prin azur.
Privește marea, privește munții,
privește cerul și păsările!
În ochii lor vei vedea norii.
Oare, întregul poate fi împărțit?
Chiar dacă soarele a devenit o virgină
lunecând în ochii tăi de culoarea ierbii de toamnă,
allegro moderato e grazioso
apare ca un cutremur și apoi se liniștește,
într-o buclă a infinitului te-am topit
cu foamea mea de tine,
te-aș fi mușcat ca pe un fruct oprit,
dar mereu dorit,
așa m-ai simțit, așa cum sunt,
cântecul tău,
parte
din visul tău
atât de real prin atingere,
prin aromă, prin gustul simțit,
mâncând înfometat din floarea de cireș.
Întâlniri apropiate. Dorință. Flacără.
Îmbrățișați prin înțelegere, în spațiul golului și al întregului,
eliberam tristețea tuturor rănilor, durerilor,
tuturor trădărilor
și-abandonărilor din viața ta.
Te uiți în jur, la pieptul tău mă privești
respirând molcom,
mirosindu-mi trupul a iubire.
Mistuiți de imaginea noastră nu vrei să spun nimic,
în adâncuri pătrundem,
simți că mă poți privi la nesfârșit,
ceea ce rămâne e un cântec pentru suflet,
suav, delicat, ca o dimineață,
cu note
ce se nasc din noi,
paradisul suprem trăit în doi,
apa și aerul
dătătoare de viață,
cheia ce deschide porțile morții,
un spațiu sublim și abstract în răsuflarea vieții eterne,
un vis fermecător, intens,
și speranța ce nu moare,
roua ce se-așterne
pe petale moi de floare
reținute dintr-un suspin într-o noapte senină
și râsul de copil fericit cu harul
bucuriei de a trăi
în universul rotund al iubirii.
În tăcere, timpul dispare.
Nu știi cum să îți descrii sentimentele,
e ca și cum ai aștepta o viață
un semn,
o rază de lumină.
Nu mai știi de mă iubești pe mine
sau ceea ce ți-am revelat prin prezența mea în viața ta,
visul din vis etern al sufletului,
atom și parte din tine,
din inima veșnic căutătoare…
În tine e taina, tabloul delirant
prin care aerul prinde viaţă,
mişcare pendulată între zi şi noapte,
în marea de contraste,
caldă vibraţie a undelor de-afară,
prin care vorbeşte înţelesul dinlăuntru.
De departe privim, în câteva linii îl redăm,
ca şi natura, fără compas, fără riglă,
într-o schiţă numai,
sentimentul colorează, nu pensula.
Un vis pictat persistă
pe retina memoriei cuantice,
o viziune creşte din adâncime,
tentaţia neînţeleasă a dorinţei,
în semnificaţia timpului efemer,
imagini ascunse una în alta,
în vertijul unui spaţiu
în care nimic nu se-atinge, ca şi cum
ar pluti în aer, ritmic, halucinant,
sărutul frunzelor,
torţa unei nopţi de dragoste ce-aprinde,
în flăcări galbene, albastre şi roşii,
universuri subterane, obscure,
un arbore adormit pe-o stea,
o mare suspendată de mal.
Simţi curgerea ceasurilor
în galaxii derivate din liniştea curbelor,
nicio undă de lumină nu e la fel,
nicio floare nu se repetă.
– De dragul zeilor, eşti mereu
în mintea mea, de la distanţă, chiar,
nu pot evita topirea în tine,
în spatele umbrelor tale este
tăcerea sau chinul, nu voi şti niciodată!
O rază a lunii ţi s-a aşezat în palmă.
– În sanctuarul ceresc, pasărea doarme,
rochia ta albă, strălucitoare,
şi poeziile din interiorul ei,
fiecare poem putea să se restrângă,
cu niciun spaţiu de irosit,
iluzia puternică de erotism ajunge să simtă
pulsul din tine, aprinde terenul din mine,
mă-nfioară, febra îmi arde
obrajii şi-o sete a buzelor, un loc unde
cortina cade şi viaţa se termină.
În acea seară, gândurile ni s-au unit,
emoţie împlinită prin contopirea celulelor!
Simţirile s-au căutat,
acea clipă conştientă a luminii întregite,
dăruirea totală
când puterea focului tău interior
este mai mare decât fluxul apei mele.
Uită-te la mâini, nu seamănă,
sunt mâini gânditoare, mâini care mângâie,
mâini înlăcrimate, mâini tăcute,
mâini care nu pot minţi,
smulge clipa din zbor, nimic nu se repetă.
Să creionezi repede lucrurile,
ştii că o imagine,
scăldată în aceeaşi lumină,
privită cu aceeaşi emoţie,
n-o întâlneşti decât o dată în viaţă.
O simfonie de frecvenţe, forme şi nuanţe,
de umbre şi lumini,
sub raza unei clipe sublime,
pe care n-ai s-o mai întâlneşti!
Peste un ceas alta-i oglinda lumii,
chiar tu eşti altul, acolo-i misterul vieţii,
de obicei, n-o găsesc acei care-o caută.
O tresărire a inimii,
dacă am împletit-o într-un poem,
şi peste o mie de ani, de-l va citi cineva,
va pulsa, în inima lui, bătaia inimii mele.
Un spațiu al liniștii e intact, soarele se ascunde în noapte,
o clipă magică e suspendată, încă, în așteptare,
cu picioarele goale m-am plimbat prin timp
și în palma grădinii
mi- a răsărit trandafirul dimineții.
În inima furtunii devastatoare ieși din tipare,
fericirea te surprinde, vorbim unii cu alții,
te joci cu roluri diferite, le inversezi,
te așezi și privești în perspectivă,
în timp ce visele
zboară în haos,
împrăștiate peste tot,
răspunsul se naște din adânc,
o șoaptă, o chemare
abia se-aude: “ liniștește-te,
toate au o intenție,
chiar dacă nu o vei cunoaște niciodată.”
Un vis de rouă te surprinde, din ochii tăi se întoarce,
lași lumea în urmă, gândurile s-au emis deja,
corpurile s-au mișcat deja, cuvintele s-au vorbit deja,
sunetele s-au auzit deja,
acest flux s-a produs deja,
dar te însoțește,
se răsucește până
se desprinde și ultima legătură.
Intersecții sinaptice prin miracolele întâmplate…
Șirul cuvintelor, uneori, se oprește.
În zbor, veniți de nicăieri, fluturi ai luminii.
Odată cu ploile, o umbră singuratică
coboară din cer, luminând totul.
Captiv în purgatoriul iubirii
hașurezi noi contururi,
încetinești ritmul,
eliberat de umbrele trecutului.
În roua nopților, lăstari în floare,
gânduri eliptice,
în liniștea în care toate orgoliile s-au stins
se-ascunde necunoscutul.
– Te iubesc! Fii binecuvântată, curată iubire
a sufletului meu însetat și înfometat
de incredibilul ce mi se întâmplă!
Întâlnire divină.
Tu, cine-mi ești și cum te cheamă,
și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă,
pe mine, damnatul la Iubire?
Fericire damnată! – îmi șoptești.
Mesager al eternității, ca un cerc într-o spirală,
timpul s-a dizolvat în tăcere.
Totul a rămas în trecut.
O nouă zi începe.
În jur aerul pulsează tulburător.
Pământ și nepământ. Ape limpezi și reci.
Amalgamul de senzații îți invadează mintea.
Când ziua se apropie de sfârșit,
la cealaltă margine a vieții,
dincolo de hotarele ei,
în verde-crud îți îmbraci sufletul.
Cu iubire îți hrănești Absolutul
– altarul bisericii tale.
Însângerat, destinul ți se zbate în dinții ciclopului.
O ceață densă te împiedică
să deslușești spațiile dintre cuvinte
din Câmpiile Celeste.
– Tu cine ești și cum te cheamă?
Cum te cheamă și de unde-mi vii,
și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă,
pe mine, damnatul la Iubire?
Fericire damnată! – îmi șoptești, risipindu-te.
În această dimineață,
ceva s-a pierdut pe drum,
vântu-mi șoptește nerăbdător cuvinte solitare,
o trecere fugară ce-și poartă pașii într-un timp topit în cerul albastru,
o pasăre nedumerită se-agață de-o ramură subțire,
ca o mână ce coboară ușor, molatic,
pe strunele tăcute.
Totul pare lent și departe, dintr-un timp curgător,
ca nisipul uscat într-o clepsidră,
fac un pas înapoi, consult tarotul kazar,
scrise sunt în piatră: ce iubire ciudată,
fumul de primăvară
s-a unit cu fumul de toamnă.
O scurtătură în noapte și profunzimea ei.
Pentru a-i urca și pe alții, viața își are momentele
pentru care inima ne invidiază.
Peisaj înzepezit, o lună de zăpadă, un ceas căzut în uitare.
Prin zborul fluturilor, visele tale își plâng petalele,
dar aduc înapoi buchetele nedăruite.
În cazul în care amprentele se șterg,
cuvintele își vor pierde
orele de lumină
și florile de primăvară,
valul unei înfloriri a fericirii.
Las tăcerea de mătase să-și reia zborul,
îndepărtându-se,
în fâlfâirea străvezie
a petalelor de margaretă…
Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi
Poetul va vedea, astăzi şi mâine,
cu toţi ochii, prin toţi ochii.
Poetul va simţi, astăzi şi mâine,
cu toate inimile, prin toate inimile.
Poetul va râde şi plânge, astăzi şi mâine,
cu lacrimile noastre, prin lacrimile noastre.
Poetul va scrie, astăzi şi mâine,
cu toate mâinile, prin toate mâinile.
Poetul va trăi şi muri, astăzi şi mâine,
cu toate vieţile voastre, prin toate morţile voastre.
Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi!
Vorbeşte-mi de mirajul noilor primăveri,
de prima sau ultima vară!
Vorbeşte-mi de-a ta nestinsă flacără
chiar dacă continui să râd şi să plâng prin ninsoare!
Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi,
dar nu lasă cuvintele iernii să ne viscolească inimile!
Ninge iar în această zi,
cu fulgi de cer prin aripile unui înger,
ninge cu iubirea noastră, purtată prin timp,
o bucurie infinită a sufletului
prin ferestrele deschise sau poate nici ea,
ci doar un gând de împlinire,
pe urmă doar conturul trupurilor
luminate în noaptea destinului,
un fir în balansul căutărilor noastre.
Ard stelele căzute, încălzind piatra,
cu piatra aruncată-n oglinda apei,
un cerc într-un alt cerc, într-un alt cerc…
până la marginea apei,
la ultimul cerc, dintr-un alt timp!
Dacă vrem să căutăm ceva,
îndepărtând norii,
va trebui să ridicăm piatra,
ca, odată găsit ce căutăm,
să continuăm,
să dăm la o parte noi pietre,
să îndepărtăm alţi nori,
toţi norii,
până la ultimul de pe cerul nostru.
Ştiu, e posibil ca primul lucru găsit
să ne distragă atenţia căutării.
Ştiu, tot ce poţi atinge
te duce pe aleea dorită temporar,
căci drumul descoperirii este fericirea,
iar ce nu poţi atinge
eterna dorinţă – un drum nemărginit.
