Citeam deunăzi opinia unei cercetătoare care dă de pământ cu jumătate din fizica modernă, contrazicându-se cu o generație întreagă de laureați ai Premiului Nobel. Teza ei este că „armonia perfectă, ca principiu universal, este prea tentantă pentru a se verifica în realitate”. Mai exact, nemțoaica atrage atenția asupra maniei cercetătorilor de a vâna rezolvările elegante, lucru care conduce la paralizia științelor. Argumentul ei este mulțimea formulelor aparent „urâte”, care și-au dovedit de-a lungul timpului valabilitatea, în ciuda aparenței lor dezordonate.
Evident, nici a insista să complici lucrurile nu este o garanție pentru progres. Cu toate acestea, teoria ei mi-a picat cu tronc din prima clipă. Nu pentru că m-aș pricepe la științele exacte, ci pentru că am observat cum idealizarea atot ce ne înconjoară pune în pericol și discernământul nostru de zi cu zi, în situațiile cele mai banale.
Am crezut și eu multă vreme în mantra dacă este frumos, înseamnă că este corect. Simetria perfectă a unui fagure de miere, a fractaliilor unei căpățâni de broccoli, a spiralelor unei cochilii de melc sau a unui lanț de ADN nu se poate datora decât unei forțe supreme, unei voințe divine, sau, eventual unei ecuații matematice! M-am aflat astfel în compania unor gânditori celebri, ca Aristotel, Leonardo da Vinci sau Johannes Kepler, care la rândul lor au crezut în corelația dintre frumos și bine, ultimul susținând chiar că „este absolut necesar ca opera unui Creator perfect, să fie, la rândul ei, de o frumusețe supremă”.
Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea greși pronunțându-mă pentru soluțiile „frumoase”, ci am sperat în taină în asentimentul tacit al majorității, crezând că această „super-simetrie”, cum o numesc fizicienii, guvernează din culise universul. Într-o lume plină de lucruri urâte, strâmbe, disproporționate, preferăm instinctiv variantele echilibrate, care se disting de anodin. Pare logic ca tot ce este frumos, simetric, armonios să fie o reflecție a supremului. Pare.
„Ce spui tu, spun și eu, dar nu-i așa”, zice un bun amic de-al meu. Vorba lui se potrivește iluziei noastre, născute mai degrabă dintr-un impuls estetic decât din rațiune. Foamea de frumos are rădăcini atât de adânci încât spulberăm pur și simplu fără drept de apel ideile care îi contravin. Așa, de exemplu, timp de secole, faptul că orbitele planetelor nu sunt perfect circulare, ci eliptice n-a fost acceptat. A trebuit să ne „mintă frumos” un astronom inventiv, susținând că planetele ar emite sunete, creând o armonie cerească, grație orbitelor lor ovale (excentrica Terra ar vibra în tonurile mi-fa-mi, pasămite). Numai așa a înghițit omenirea gălușca „imperfecțiunii” sistemului solar.
Revin însă la faptele pământene-cotidiene: iluzia căutării unui loc perfect, pentru a duce o viață fericită, continuă să domine lumea. Dovadă stă valul nestăvilit al emigrației planetare. Eu însămi, având norocul să locuiesc într-un loc în care mulți vin să petreacă vacanțe de neuitat, înconjurată fiind tocmai de acei oameni care au reușit să-și ducă la îndeplinire idealul unei vieți tihnite, la umbra unui măslin, constat că este îndeajuns să mă uit în jur pentru a realiza că frumosul nu este și nu poate fi conținutul vieții de calitate. Cunosc o mulțime de rezidenți spanioli care duc dorul zăpezii inexistente aici… Mulți continuă să fie nefericiți în acest paradis, chiar dacă se felicită unii pe alții pentru alegerea lui ca adresă.
Frumosul este cel mult cadrul, scena, portativul sau tabloul în care fiecare își pictează, joacă, interpretează sau construiește propria existență. Armonia este una din variantele posibile ale realității, în niciun caz condiția fericirii. E clar că frumusețea, la fel ca banul, nu are puterea de a crea fericire, chiar dacă – asta da! – o poate încuraja. De aici însă până la pasul decisiv, acela de a învinovăți frumusețea pentru că ne ademenește, inducându-ne în eroare, este însă o distanță mare. A introduce cu forța dizarmonia, cu intenția declarată de a sparge tiparul armoniei incorect cimentate, echivalează cu a fractura controlat un os care s-a îmbinat greșit. Așa ceva, fără-ndoială, doare.
Puțini sunt cei care au curajul s-o facă și tocmai de aceea m-a frapat această cercetătoare germană. Cu atât mai temerar este gestul ei cu cât își riscă propria carieră, putând fi expulzată din cercurile savante dacă va continua să susțină că valabilitatea unei teorii nu depinde de eleganța ei. Ieșirea din acest impas este destul de anevoioasă, cercurile fizicienilor fiind ermetice, la fel ca toate cercurile create de oameni (inclusiv cele ale pensionarilor din nordul Europei, retrași la odihnă pe țărmurile Spaniei). S-au format sfere din care, odată intrat, nu mai ai cum să ieși. În interiorul acestor „globuri”, toți se felicită reciproc pentru genialitatea ideilor lor. Adepții teoriei Big-Bang-ului rămân între ei; la fel se susțin reciproc cei care cred în masa nefiresc de infimă a puternicei particule Higgs, în timp ce aceia care mizează pe găuri negre se distanțează de cei care cred în lumile suprapuse. Alții promovează antimateria, planurile autorulate sau lumile în oglindă, singularitățile șamdp. și se feresc să le pună sub semnul întrebării, chair dacă este evident că se contrazic cu cei din celelalte cercuri. „Bisericuțe”, cum se zice pe la noi.
Bine, bine, dar atunci ce alternativă ne rămâne? Să acceptăm lipsa de armonie, să admitem că natura nu tinde neapărat spre forme echilbrate, în care totul își are locul său, potrivindu-se cu restul, unde nimic nu este enorm sau exagerat, unde lucrurile sunt relativ simple, dar nu chiar pe înțelesul oricui? Să nu mai căutăm perfecțiunea?
Da. Putem iubi în continuare frumosul, dar nimeni nu ne obligă să-l idealizăm, proclamând că ar fi suprem. Așa cum omenirea a detectat în timp laturile frumoase ale „urâciunii” orbitelor eliptice sau utilitatea aparentei „contraproductivități” a mecanicii cuantice, într-o bună zi se va atașa probabil și de o definiție mai „neplăcută” a universului. Ajungând acolo, mințile noastre vor fi capabile să transpună această viziune într-o formulă matematică de o frumusețe care momentan încă nu ne este accesibilă.
Până atunci, eu una continui să mă mișc printre rezidenții Costei Blanca, zâmbitori și sereni, care se felicită în permanență pentru ideea genială de a se fi stabilit în acest adevărat rai pământesc. Mulți dintre ei ar fi poate mai fericiți în altă parte, purtând în suflet nostalgii și doruri nestinse, pe care n-au curajul să le mărturisească deschis, la fel ca fizicienii are, odată atașați de o teorie, nu mai pot să se desprindă de ea, pentru simplul motiv că o consideră rotundă.
Nu pretind pensionarilor de la Mare Nostrum să se replieze pe poziții și să se mute înapoi în ploioasa Britanie sau în zăpezile Peninsulei Scandinave, dar mărturisesc că din când în când duc și eu dorul unei robuste discuții în contradictoriu. Nu trebuie să fie imediat o ceartă, mi-ajunge o polemică civilizată, care să tulbure măcar pentru o clipă acest clișeu încremenit pe-o frumusețe înșelătoare.
Da, se trăiește și aici, exact ca-n formula de încheiere a multor povești, până la foarte adânci bătrâneți, dar nu mai fericit decât prin alte părți. Discordanței care ne împinge înainte ar trebui să-i fim recunoscători, pentru că ne obligă să sondăm după ce este valabil și ne împiedică să ne mulțumim „doar” cu ce este frumos.
————————————————
Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG
Benissa, Spania, 7 aprilie 2019
