Decăderea societății noastre, desfășurată azi pe planuri largi, se reflectă și în actul poetic ce se vrea artistic, sprijinit de o critică literară pe măsură, încredințată că la vremuri noi totul trebuie să fie altfel.
Lucruri absolut esențiale sunt lăsate la oparte, în creația poetică, azi pare să primeze orgoliul celui care produce versificație. De fapt, o vorbărie goală, cu accente dadaiste sau suprarealiste. Simplul fapt că scrie poezie postmodernistă, de regulă verslibristă a devenit singurul criteriu al valorii, nu mai contează tradiția imensă a poeziei, exprimarea coerentă, logică și cu un sens bine determinat. Tehnicile sale nu mai sunt respectate, de parcă astăzi am deprinde scrisul și cititul.
Persoanele care se afirmă acum sunt în mare parte niște diletanți. Conținutul, ideatica, mesajul par să fie niște anacronice obligații. Poetul contemporan nu mai are obligații. Poate singura este aceea a ignoranței în privința tehnicii redactării gândirii sale, care ar putea fi chiar artistică. Dar punerea în pagină a devenit parcă o practică dedicată doar a celor ce fac fotoculegere, a tehnoredactorilor. Este uluitor cum apar asemenea texte în revistede specialitate, cum sunt premiate aceste subproducturi culturale, de counter-culture. Pare-se că nu prea mai interesează o anumită arhitectură a textului, așa cum are deobicei și muzica, începutul ca punct de atac, pentru captarea atenției, momentul culminant și apoi tehnica finalurilor, adeseori aducătoare de poantă, de concluzie, care trebuie să fie surprinzătoare, șocantă. E considerată depășită (și nu e depășit nimic, de fapt) epoca versificației în metru fix, așa-zisă clasică, toată lumea acceptă verslibrismul, acea invenție a lui Walt Whitman, dar fără să cunoască tehnicile speciale ale versului liber, care ar trebui să fie o serie de violente inovații, muzicalitate internă, succesiune de frazări frumos sonorizate, cantabilitate sau stridențe cu intenție și câte altele. Acel Cântec despre mine însumi avea un sens. „Mă sărbătoresc și mă cânt/ Iar în ceea ce vă spun vă puteți încrede; /Eu cu fiecare atom al meu vă aparțin”. Sau Carl Sandburg cu poemul Chicago: „Tăietor de porci și măcelar al lumii (…) Vino și arată-mi un alt oraș cu cântând capul înălțat,/atât de mândru de a fi viu și aspru, puternic și viclean…” Chiar și poemul Howl al lui Alan Ginsberg, dintr-o altă epocă, a counter-culturii, cu ale lui afirmații simpliste are un sens: „Am văzut cele mai bune minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie,/ pe străzile ghetoului și căută o doză care produce furie, /tineri angelici care sunt săraci şi zdrenţuiţi şi cu ochii injectaţi, /care şi-au dezgolit creierii către Cer sub El…”
Poezia promovată azi în cercurile de putere nu posedă asemenea haruri. Unii verslibriști dovedesc o incapacitate de a simți melodicitatea curgerii, potențialul viril al verbului. Ei lasă propozițiile să atârne, să se prelingă cu jet întrerupt aleator. Prozaismul curtează tot mai des versul liber, care pășește eliberat de canoanele rimelor inteligente, adică acelea în care nu este admis să aduci substantiv cu substantiv, verb cu verb, sau facila întrebuințare a gerunziului. Frugalitatea liricii care-și zice în tot felul, de la post-expresionistă la post-modernistă se încarcă adesea cu expresii vulgare, autorii crezând că-și exprimă astfel un fel de protest, de cele mai multe ori fără adresă și malnutrit.
Dan C. Mihăilescu: „Există multă maculatură poetică, în care versul liber nu este o formă de expresie legitimă în raport cu ceea ce vrea și simte poetul, ci este un refugiu al neputinței și lipsei de talent a unuia sau altuia care ar vrea să fie poeți, dar nu sunt în stare să scrie poezie.” Virgil Diaconu privește în viitor: „Cum va fi evaluată poezia peste câțiva ani și cum vor arăta, atunci, ierarhiile noastre poetice? Firește că nu peste mult timp, aproximativ 15 de ani, generația poetică 2000 va înlocui cu totul sau aproape cu totul generația optzecistă postmodernistă și, dimpreună cu ea, puterea literar-administrativă pe care aceasta o deține, și, înlocuind-o, generația 2000 va avea libertatea să facă exact ierarhiile literare pe care și le dorește și să acorde poeților ei premiile mult visate. Așadar, generația 2000 și critica douămiistă vor schimba dictatura poeților postmoderniști optzeciști de azi cu dictatura propriilor poeți, după cum critica postmodernistă optzecistă a schimbat, la rândul ei, dictatura poetică șaizecistă cu dictatura propriilor poeți optzeciști. Iată mutația valorilor poetice generaționiste, a criticii de tip generaționist și a ierarhiilor poetice generaționiste! Actorii generaționiști se vor schimba, dar în dealu′-valea poeziei noastre ei vor juca aceeași piesă a ierarhiilor poetice generaționiste, ca și acum. În acest fel, poeții de valoare de mâine vor suporta și ei, ca și poeții de valoare de azi, evaluările și ierarhiile unei mediocrități critice generaționiste ajunse la putere, care își va pune pe soclu proprii poeți generaționiști modești și va nega valoarea oricărei alte poezii.” (Actualitatea literară.)
O asemenea artă e promovată de criticii literari, care scriu cronici, recenzii și alte texte, mergând până la dicționare. Unii criticii au adoptat această profesie în absența harului artistic. Postrevoluționar, ei se cred mai puțin compromiși decât scriitorii, care au mai scris în celălalt regim și texte „adecvate” momentului și în consecință, pe alocuri au fost dați afară din redacții, lăsând funcțiile de răspundere și alte posturi în seama criticilor. Așadar, poezia mediocră e promovată, de la catedrele funcțiilor redacționale, tot de acei critici mediocri, fără experiența practicii literare. Gellu Dorian: „din cînd în cînd mă odihnesc în cîte un nor,/ acolo sunt mulți poeți cu care nu pot vorbi, /dar ne înțelegem de minune, de fapt aceasta /este și singura minune despre care iau cunoștință, /ei sunt mulți, foarte mulți, numele lor nu mai contează acum, /dar cît timp fac pauza de o secundă, veșnicia /sunt chiar ei,…” Asta e poezie? Marta Petreu: „Meteorologul de serviciu anunță o zi bună cu soare /prima luni de primăvară dis-de dimineață /la știri se dă faptul divers cel mai atroce al zilei /horoscopul vorbește despre dușmani și comploturi /în colțul ferestrei un păianjen cît macul țese matematic o plasă /ca o poartă trîntită pe viață…”
Se subțiază frontul șaptezeciștilor, este un admirabil pretext pentru „noul val”. Ioana Diaconescu: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice si morale.” Petre Anghel: „Generaţia ’70, sau promoţie, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai curată din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial (…) Cei din generaţia 60, complexaţi de lipsa de complexe a generaţiei 70, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie, numită cu aplomb destructivism. Iată câteva trăsături care o disting de alte generaţii: scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; generaţia ’70 a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea generaţiei ’70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură. Generaţia ’70 a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe. Scriitorii generaţiei ’70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară. În sfârşit, specificul promoţiei 70 poate fi văzută şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după.” Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: Scoală-te ca să mă aşez! Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”
…Aș vrea să nu fiu interpretat greșit în privința lui Ștefan Augustin Doinaș. Un singur aspect doar. De ce a tras cu un serial de cronichete despre Poezia și moda poetică”, având mereu obsesia beției de cuvinte a tinerei generații de poeți șaptezeciști? Marian Popa semnalează fenomenul în Istoria literaturii române de azi pe mâine: „Cei în vârstă permit criticile (criticarea? N.n.) noii poezii. Admonestează pe scolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ștefan Augustin Doinaș în serialul Moda poetică 1968.”
Colecția Luceafărul a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Probabil la fel o fi procedat Doinaș, citind în cinci minute, în diagonală, câteva cărțulii pe zi. Doar în 1968 au apărut destui autori care au făcut autoritățile să intre la bănuială, să nu fie de acord cu volumele acestea ne-partinice. Până și ceva mai vârstnicul Nichita Stănescu apăruse cu versuri ca „Și cărămida trupului mi-o pun/ La ridicarea lumii comuniste”. Dar mai tinerii luceferiști și-au scos partidul comunist din cap și din volume.
Cronichetele lui Doinaș nu se refereau, deobicei, la un singur autor, ci puneau pe făraș mai mulți, la grămadă, bețivii de cuvinte, bolnavii de modă poetică 1968. Majoritatea acestor debutanți derutanți au devenit nume sonore mai târziu. În final s-a desființat la Editura pentru literatură colecția Luceafărul, prin 1983 editoarea Elis Bușneag avea să-și părăsească locul de muncă.
Cine sunt autorii tineri încriminați, mai mult sau mai puțin de critica de atunci? Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Dumitru M. Ion, Crișu Dascălu, Lucian Bureriu, Gheorghe Anca, Miron Chiropol, Ion Cocora, Romulus Cojocaru, Adi Cuzin, Nora Iuga, Ana Blandiana etc.
În schimb a crescut prestigiul criticului: „Remarcabilă a fost seria de articole consacrate tendinţelor poeziei momentului, Despre moda poetică (1968-1971), trăsăturile definitorii relevate fiind: delirul verbal, beţia de imagini, dispreţul pentru formă, falsa profunzime, atitudinea de „copii teribili” a unor nume în plină vogă pe atunci. Definiţia sociologie-poetică a modei ar fi trebuit să acorde acestui studiu de caz importanţa pe care la timpul lor o avuseseră studiile lui Titu Maiorescu. Dar ecoul printre contemporani a fost foarte mic. Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta actualitate şi, deci, trecător, care – refuzând modelele înaintaşilor şi vânând cu ostentaţie noul – propune mereu alte fetişuri, urmăreşte succesul în locul valorii, confundând originalitatea cu noutatea, cultivă maniera şi clişeul în dauna conţinutului de substanţă, constituind astfel o şcoală a facilităţii şi a imposturii”. Extraordinar! Se potrivesc acele epitete grozave cu poezelele etalate de diletanții de azi.
Demostene Botez i-a apărat pe șaptezeciști în Viața Românească nr. 10 din 1968: „În ultimul timp s-au ridicat unele obiecțiuni cu privire la valoarea lucrărilor publicate în colecția Luceafărul. Editura fiind acuzată de indulgență în aprecierea poeziilor propuse spre editare. Este drept că, de la o vreme apar cam multe volume de poezii semnate de debutanți. Dar tot atât de adevărat e că valoarea acestora, în medie, este mai ridicată ca înainte. Și apoi ce vină are editura dacă poporul nostru ilustrează în fapt constatarea că românul e născut poet? Nu putem aplica acestei tinere pleiade în continuă și succesivă afirmare, vorba inversată a cronicarului: „mulți, dar proști”, căci în realitate ei sunt și mulți și buni. Media volumelor apărute marchează un nivel artistic destul de ridicat, și care justifică cele mai mari speranțe, – unele din ele sigure. Sunt, firește, câteva volume mai slabe, după cum și în volumele bune se găsesc poezii mai slabe; numărul lor însă nu e ilustrativ. Și apoi, e mai bine să facă să apară zece volume slabe, decât să ucizi în germene, de la prima încercare, un poet adevărat, sau poate chiar un mare poet. S-a dovedit că decalajul de valoare de la primul volum la opera de mai târziu a aceluiași scriitor poate fi foarte mare. Debutanții de astăzi sunt cu mult superiori celor antebelici, ale căror încercări erau deseori de o mediocritate dezolantă, chiar și la unii care și-au făcut mai târziu loc în istoria literară. De multe ori, un debutant de azi valorează cât un respectabil scriitor de ieri. Mintea tinerilor este mult mai scuțită astăzi, sensibilitatea lor mult mai înercată, modelele de urmat mult mai numeroase și mai valoroase, mijloacele de expresie artistice mult mai bogate și mai variate. Platforma de lansare deci, îi proiectează mult mai sus. Cine urmărește regulat critica literară, va constata câ în aproape toți acești poeți, criticul, oricât de sever, găsește un accent personal, ceva de relevat, ceva care definește o sensibilitate, un har, un poet. În sfârșit, o acțiune, o procedare bună se vede după rezultat. Și rezultatul publicării a cât mai mulți poeți debutanți, buni, răi, e bun. Editura pentru Literatură va binemerita.” Dar tinerii de ieri au devenit seniorii de azi, căzând în cea mai profundă uitare și împuținându-se pe zi ce trece.
Nicolae Manolescu în Despre poezie: „Se vorbeşte totodată de la un timp de postmodernism. E drept, prea puţin sau deloc în legătură cu poezia. Termenul, folosit întâia oară de către urbaniştii americani şi într-o accepţie destul de precisă, a câştigat teren în ultimele decenii, ajungând până la a defini o atitudine şi o epistemă deosebită de cea modernă, dar n-a fost aplicat sistematic la poezie, în momentul de faţă, confuzia continuă să fie destul de mare în privinţa postmodernismului şi există cam tot atâtea păreri câte capete şi-au pus la contribuţie materia cenuşie. Să mai spun că postmodernismul este definit, în aceste condiţii, într-un mod absolut contradictoriu şi că uneori aceleaşi argumente servesc la concluzii opuse? Iconoclastă, poezia modernă proclamă, în general, o rupere de tradiţie, cultivând o detaşare adesea ostilă. Practica a demonstrat însă că, de fapt, o rupere totală nu e posibilă, deoarece structurile mentale de la nivelul subconştientului sunt foarte conservatoare, se modifică foarte greu şi doar treptat. Avangarda literară a fost total inovatoare doar la nivelul teoriei, în producţiile literare putându-se regăsi multe ecouri ale tradiţiei. Conştienţi de acest fapt, mulţi dintre artişti au încercat să profite de câştigurile tradiţiei, reconsiderându-le, căutând să refacă legătura cu firele cele mai îndepărtate ale acesteia, pentru a redescoperi substanţa noastră spirituală. Ieşirea, după 1960, a realismului socialist din faza sa imperativă, ca direcţie de creaţie şi de critică agreată de regimul aflat la putere în România din 1945, a creat condițiile apariției unei literaturi și îndeosebi a unei poezii de factură modernistă, care nu mai simte presiunea raportării la idealurile prezentului socialist…”
Nicolae Manolescu observă foarte exact un fenomen interesant al rupturii dintre generații: „ Tinerii critici au transformat exerciţiul critic într-o bătălie generaţionistă, lăudându-şi congenerii fără măsură şi negându-şi, tot fără măsură, predecesorii. Ceea ce, în loc să stimuleze emergenţa unei noi şi valoroase literaturi, a condus la o confortabilă platitudine de gaşcă. Și, totodată, la dispariţia acelor repere valorice pe care doar referinţa la operele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat le-ar fi putut oferi. În al doilea rând, într-un mod tot aşa de inexplicabil, cei mai promiţători tineri critici au abandonat, pur şi simplu, exerciţiul hebdomadar şi mensual, retrăgându-se în liniştea academică.”
Atitudinea/platitudinea de gașcă încurajează creațiile monstruoase care pur și simplu îngroapă și asfixiază poezia bună. Verslibriștii actuali se privează singuri de șansa pe care o oferă poezia cu metru fix, niciodată depășită și anacronică. Mirela-Ioana Dorcescu, în studiul hermeneutic apărut în acest an în volumul Hermeneia subliniază metoda impusă de soțul ei pentru analiza de text. În România, primul scriitor care s-a ocupat prezența acestui număr în operele poeților români este Eugen Dorcescu, în urmă cu patru decenii în cartea sa Embleme ale realității (București, Ed. Cartea Românească, 1978 ). Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretică și practică, era aceea de a inova, de a diversifica și înnobila critica literară autohtonă. Mirela-Ioana Dorcescu: „Care este materialul poetic supus determinărilor numerice? Aparent, doar cel sonor. Eugen Dorcescu propune o analiză a expresiei fonice a textelor, concepută în mai multe etape: stabilirea măsurii versurilor; determinarea cadenței naturale a poemului, rezultată din modul de combinare a silabelor neaccentuate și a celor accentuate. Atunci când rezultatul acestor operații este 1,6, sau un număr foarte apropiat se constată existența secțiunii de aur în construcția respectivei poezii.”
Autoarea cărții ne pune pe gânduri. Desigur, statutul de capodoperă al unui poem nu poate fi acordat doar în urma împărțirii numărului de silabe neaccentuate cu numărul celor accentuate, făcând abstracție de gradul de profunzime al textului respectiv, de ceea ce numim uneori mesajul poetului, filozofia din gândirea sa, tot ce ține de instrumentarul criticii literare. Autorul poate ajunge inconștient la secțiunea de aur, însă travaliul său artistic presupune o cunoaștere profundă a tehnicilor de versificație, o virtuozitate în manevrarea cuvântului și o conștiință de sine, în plenitudinea personalității sale artistice. Din experiență proprie pot confirma faptul că materialul lexical poate ajunge la o maximă concentrare a densității sale, suportând constrângeri asumate, adesea convenții autoimpuse și o siluire ascetică în evitarea expresiei difuze și verbiajului, atât de frecvente în verslibrism. Punerea în pagină a unor asemenea texte presupune o înclinație temperamentală spre muzicalitatea rezultată din sonoritatea cuvântului bine temperat. E greu de crezut că asemenea performanțe se pot realiza fără o cunoaștere teoretică și practică a tehnicilor versificației.
Interesantă propunerea lui Eugen Dorcescu de a considera numărul de aur un argument pentru demonstrarea statutului de capodoperă al operei poetice, observă autoarea: „certifică armonia raporturilor dintre forme, idei și tot ceea ce înseamnă performanță poetică la nivel de excelență.”
Eugen Dorcescu abordează ritmurile poemelor O, mamă…de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga. Deci ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur.
O contribuție esențială, realizată printr-o demonstrație simplă, o aduce autoarea găsind și pentru zilele noastre și în imediata apropiere, creații care atestă perfecțiunea, având în comun cu marii poeți români cifra magică rezultată din raportul silabelor neacccentuate cu cele accentuate și asta chiar în poeziile lui Eugen Dorcescu sau Șerban Foarță. Alături de texte sunt prezentate, cu competența filologului profesionist, schemele (scheletele) acestora, măsurate riguros. Poetul Dorcescu a exersat, conștient de sine, mai mult de patru decenii, tehnici pe care le-a observat cu atenție la poeții noștri importanți. De pildă, observă autoarea, pe Dorcescu l-au preocupat rimele rare. În lirica românească au excelat în acest sens Ion Barbu și Tudor Arghezi. Poetul timișorean utilizează rimele rare în două variante, sincategorială, constituită din lexeme care aparțin aceleiași părți de vorbire și heterocategorială, alcătuită din lexeme cu încadrare morfologică diferită. (Desigur, varianta a doua este mai dificil de realizat, dar oferă un plus de surpriză.)
Iată un fragment din analiza doamnei Mirela-Ioana Dorcescu: Ecclesiast, poem inspirat de Ecclesiastul biblic, pe care Eugen Dorcescu l-a și versificat integral, în varianta inclusă în antologia intitulată Biblice (2002), este un text profund original, care deschide calea liricii sapiențiale, sub auspiciile unei culturi spirituale admirabile: „Din nou răsare soarele-n zadar. /Și, ca și ieri, zadarnic va apune. /Zadarnici sori, zadarnicele lune /Măsoară-un timp zadarnic, iar și iar. //Zadarnic ieși în prag. Zadarnic pleci. /Și-apoi te-ntorci. Și iar le faci cu schimbul. /Străbați, în van, zadarnice poteci. /Căci spațiu-i mai zadarnic decât timpul. //Și tu ești mai zadarnic decât tot. /Și totu-i mai zadarnic decât tine. /Strivite de mesajul cosmoglot, /Cuvintele, sărmanele, nu pot /S-absoarbă taina tainicului cod – /Și vin la ușa Tainei să se-ncline”.
Numărul silabelor neaccentuate (92), împărțit la cel al silabelor accentuate (56), dă același rezultat: 1, 6… Viziunea ecclesiastică, extinsă de la persoana umană la univers și la cuvântul „ce se-nclină” „în fața Tainei”, se conjugă, în plan artistic, cu aspirația nirvanică, purtând aceeași speranță a transcendentului salutar. Însă, mai mult decât fondul spiritual, ne-a încurajat să alăturăm cele două poeme tocmai secțiunea de aur din arhitectonica lor, acel raport care insinuează legături misterioase între ritmurile universului, ale ființei, ale limbajului, ale Tainei înseși. „Valoarea unei opera literare este dată de cantitatea de ființă pe care o conține”.
O poezie la fel de densă, de gravă și de tulburătoare este Trubadurul din vis (9), pe care aș subsuma-o poeticii avatarurilor, definitorie pentru Eugen Dorcescu: „Mă-ntorc, în ziua clară, spre cetate. /Păduri în zare. Albe drumuri. Calme /Păşuni ce ţin amiaza-ntreagă-n palme. /Şi moartea, ce ne mână-ncet din spate. //Spre orice punct, aceeaşi depărtare. /Jur-împrejur, o singură fiinţă – Îmi amintesc (E, oare, cu putinţă?), /Îmi amintesc de tine cu oroare. //Se-ntunecă urcuşul. Noaptea vine /Şi mie însumi chipul mi-l arată. /Sunt fericit. Sunt singur. Eu sunt, iată! /În negrul burg e loc doar pentru mine”.
Cele 83 de silabe neaccentuate, raportate la cele 49 de silabe accentuate, dau tot 1, 6… în această poezie abisală, tenebroasă, spectrală, în care se ambiguizează relația ființei umane cu o alteritate nedefinită, cu sine însuși, cu mediul ambiant, se relativizează orice certitudine referențială, pe măsură ce spiritul creator își asigură o expresivitate frapantă, memorabilă, un filon liric trubaduresc…”
Și iată că există printre noi poeți ale căror lucrări se pot numi capodopere, poeți în viață, geniali. Versificația lor nu este o continuare a clasicismului stil Alecsandri, ci este o formulă modernă, care aduce multe noutăți în privința raporturilor dintre cuvinte, generând o muzicalitate aparte și încărcându-se de sensurile actuale ale secolului XXI.
LUCIAN BURERIU
