Probabil e greu de crezut că încă scriu și că deși primele creații erau despre iubire și fericire, azi am ajuns în punctul în care, scriu despre lumea văzută prin ochii mei căprui. E dificil de imaginat că tot ce scriu, e produsul sentimentelor mele încurcate. Recent am observat că sentimentul de tristețe îmi aduce inspirația. Nu vreau să scriu despre iubire, pentru că eu nu o văd ceva foarte important. Poate sunt eu ruptă de această realitate a tuturor, dar pur și simplu scriu din perspectiva mea.
Nu pot să trec cu vederea peste faptul că lumea e frumoasă și că orice respirație în plus e un dar divin…dar chiar nu pot să scriu despre lumea mea, doar fiind neagră. Iubirea în ziua de azi a ajuns să te omoare. Nu sunt eu genul de persoană rece, ba din contră, sufletul meu e sufletist, am mai spus asta și o repet iubesc să iubesc, dar totuși oamenii mă obligă să descriu o lumea plină de negură. Nu toți suntem la fel, dar majoritatea vor să atingă perfecțiunea. Eu vreau să fiu fericită. Eu vreau ca orice frică a mea să dispară sau să am puterea să o înfrunt. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă trezesc într-o dimineață de vară târzie, cu geamul deschis, să intre aerul acela răcoritor. Să mă trezesc văzând cerul albastru fără nori și să zâmbesc. Să am puterea de a mă bucura de câteva clipe frumoase, până să mă doboare iar tristețea.
Ce pot spune decât că în timp, ochii mei au fost deschiși sau închiși asupra unor lucruri. Adică, să explic…eu văd fericirea oamenilor, dar când scriu nu pot să nu mă leg de puterea unor cuvinte și să arăt lumii adevărul. Prietenii îmi cer să scriu despre „viață, deoarece e prea frumoasă”, dar eu nu o văd așa. Ce poate fi frumos când iubești o persoană, trăiești alături de ea..(17 ani, o lună și 2 săptămâni) și brusc vine cineva și ți-o răpește? Cum să pot fi fericită, când cea mai mare frică a mea e prezentă peste tot. Refuz să cred ca am o gândire greșită. Sunt pur și simplu eu contra ea…și o mare de durere.
Toată lumea încearcă să mă facă să văd bucuria. Dar eu o văd, eu sunt conștientă, dar nu o pot simți. E ca și cum orice credeam că e bun se transformă în cuțite ce mă înjunghie pe rând. Rana mea fiind, exact, sentimentul de fericire. Nu pot să concep lumea aceasta fără a fi rea. Eu consider că sunt realistă și că iubirea vine de la sine. Nimeni nu mă poate schimba. Cine mă ia, mă ia cu tot pachetul de întuneric. Revenind la sentimentul de fericire…păi ce pot eu să schimb la mine? Nimic, ani la rând am încercat să intru în tipar, să mă bucur de aceea fericire indusă, falsă de alții. Azi încerc să zâmbesc pentru mine. Mereu când mă plimb și văd oameni de tot felul sunt confuză. Doar eu simt că nu am scăpare? Doar eu cred că orice fac e greșit? Uite că nu.
Fericirea mea se află în inima celor ce mă iubesc, în cuvintele care le aud de la prieteni, în zâmbetele lor, în felul cum le sclipesc ochii. Bucuria pentru mine e faptul că scriu și cel mai important, că pot fi eu. Entuziasmul meu crește când trimit anumite poezii acelor persoane dragi, și ele se bucură și mă felicită. Doamne, fericirea mea e pur și simplu fericirea altora. Da, am reușit zilele astea să scriu o poezie pentru două prietene minunate (Daiana și Paula), în momentul în care au citit și m-au felicitat, parcă nu eram eu, eram în extaz, nu aveam stare, nu puteam să nu zâmbesc până la urechi, nu puteam fi tristă. Adică oameni ca ele două îmi dau putere să scriu, să zâmbesc, chiar dacă uneori…sunt jumătate din umbra mea… Le mulțumesc! Totuși am dat și de persoane care pur și simplu nu pot să aprecieze ce scriu, chiar dacă e pentru ei.
Zilnic, demonii mei devin tot mai reali și sclipirea mea de copil inocent e umbrit de anumite trăiri și gânduri. Oamenii sunt niște ființe atât de complicate…și eu încerc să îi descopăr prin metode simple. De multe ori mă gândesc că, de fapt perfecțiunea e doar simplitatea din obiecte. Fericirea mea e bucuria de pe fața altora și bunătatea din lumea înconjurată.
Știi, e frumos să iubești persoanele potrivite…știi e bine să zâmbești pentru cine merită, dar e și mai perfect, să ai parte de sentimente reale. Doar o secundă să intrați în capul meu: e o casă imensă, deschizi ușa și e o lumină neînțeleasă, calci pragul ușii și te lovești de portrete ce ilustrează fricile mele. Sunt niște monștrii cu colți și gheare lungi, învăluiți în întuneric. Această casă, are multe încăperi, fiecare amintire frumoasă, umbrită rapid de una rea și tot așa, până ajungi în camera cea mai retrasă. Acolo îmi țin micile bucurii, puține dar învăluite de durere ca un labirint e mintea mea, e greu de ajuns la un punct măcar comun. Sunt foarte complicată.
Revenind, așa ca o mică concluzie, merită să fii fericit pentru anumite persoane…și anumite sentimente, dar orice e trecător și ce e puțin trebuie să fie perfect. Totuși eu sper ca toți să fie fericiți și să se poată bucura de viață. Nu vreau vreo salvare divină ci o vorbă bună. Fericirea mea e pe cale de dispariție, deci probabil am nevoie de ajutor.
—————
Adda NEAG
14 februarie, 2019
Oradea
