La Cluj s-a spus Da! La Vâlcea, asemenea, iar în Bucureşti, deabia s-a auzit un biet Da, venit din sala de Conferinţe a Bibliotecii Mitropolitane. În restul ţării? În restul lumii? Dar de ce mă duc aşa departe, de ce nu întreb cum de nu s-a auzit acest Da cum se cuvine măcar în Bucureşti, la Academia Naţională, de exemplu? Despre ce “Da” vorbesc? Despre acea afirmaţie pozitivă şi zdravănă atunci când trebuie să facem ceva pentru a ne reaminti de pilonii acestei societăţi, de cei care au cercetat, au documentat şi ei inşişi au înfăptuit istoria neamului. Am ajuns atât de mici încât să nu mai ştim să-i binecuvântăm în amintire, pe cei care ne-au învăţat cine suntem şi de unde venim? Cum este posibil ca la 70 de ani de la asasinarea marelui Nicolae Iorga, să nu fim în stare nici măcar să aprindem o lumânare şi să spunem “Dumnezeu să-l ierte”? Cum este posibil ca această zi să treacă aproape neobservată? Dacă nu ar fi fost o mâna de oameni ale căror inimi bat încă în conştiinţa care ar trebui să ne caracterizeze pe toţi, nici cele câteva conferinţe care au avut loc mai mult în umbră decât în lumină, nu s-ar fi întâmplat! Ne este iar teamă să rostim adevărul istoric? Ce este de nespus aici: Nicolae Iorga a murit asasinat, a fost găsit pe marginea străzii de oameni care nici măcar nu ştiau cine este.
Pe lângă Cluj si Râmnicu Vîlcea, Bucureştiul, mai bine spus Biblioteca Mitropolitană Bucureşti, l-a comemorat în ziua de Sf. Nicolae, pe cel care ne-a fost părinte întru istorie, literatură şi religie. O zi mare şi sfântă pentru români, o zi care cu zeci de ani în urmă, la 6 decembrie 1941, a marcat redeschiderea Institutului de Istorie Universală Nicolae Iorga.
De ce ne este iar teamă oameni buni? Scrie undeva că este interzis să vorbim despre asasinare lui Iorga? Şi pe vremea comuniştilor de dinainte de 1989, se vorbea despre acest fapt istoric, iar acum in 2010, ne ascundem după degete? Nu cumva singuri ne-o facem, ca să forţăm opinii pro şi contra, mai mult contra? Categoric avem o voinţă incredibilă de a ne tăia craca de sub picioare şi dupa ce ne-o tăiem, începem să ne plângem, în loc ca acea energie să o fi folosit în a îmbunătăţi ce avem, sau a face ceva pozitiv.
Păcat, mare păcat, oameni buni, că nici în ceasul al XII-lea nu am învăţat să preţuim ce avem bun, să-l folosim pentru binele nostru, să invăţăm şi să mergem mai departe cu dreptul. Ştim doar să ne plângem de tot şi de toate, dar nu am fi în stare, pentru nimic în lume, să lăsăm zmiorcăiala asta şi să stăm drepţi şi gata de pus umărul la bătaia pentru noi inşine. Numai aşa putem scoate ce este mai bun din ce avem şi numai aşa putem răzbate.
Luaţi aminte: preţuiţi-vă bătrânii, pentru a şti ce lăsa tinerilor!
