Profesoară de limbi străine și de literatură la Universitatea din Missouri-Kansas City (SUA), poetă și prozatoare, autoare ale cărei cărți au fost traduse în câteva limbi din Europa și din Asia și au cunoscut un succes remarcabil, dovadă stând numeroasele premii naționale și internaționale, originară din Xalapa, Veracruz (Mexic), XANATH CARAZA este o personalitate de prim rang a Americii Latine preocupată, deopotrivă, de istorie, politică, viața socială, dar, mai cu seamă, de promovarea literaturii de limbă spaniolă.
Volumul de față debutează cu o poezie care îi dă și titlul, meditația izbucnind brusc, „fără preambul”, reflecțiile autoarei îndreptându-se spre trecerea timpului, totul stând sub auspiciile cromaticii. Este preferat violetul care simbolizează chiar reflecția, meditația, gravitatea și chinul ca urmare a scurgerii inexorabile a timpului. Astfel, „dimineața este violet” sau „violet a fost lumina”, adică întreaga zi, iar „timpul violet/delimitează jocul”, sugerând ideea că moartea nu este dispariție totală, definitivă, ci doar o trecere primită cu liniștea sufletească a celui ce va îmbrățișa Duhul ceresc, situație în care „delirul se scurge/în petale” și amintirile se șterg treptat ca într-o „policromă melodie” („Fără preambul”).
Cromatica este deosebit de diversificată, dominând roșul, sub diversele sale nuanțe revelate printr-o arie lexico-semantică extinsă (carmin, stacojiu, rubiniu), alături de care apare galbenul, și el reprezentat de nuanțele portocaliu, șofran, chihlimbar, auriu. Nu lipsește nici verdele, mai ales cu nuanța neologică turcoaz sau sugerat de culoarea jadului, ca piatră prețioasă cu nuanțe verzui.
Roșul, ca simbol al inimii, al sângelui, deci al energiei vitale și mentale, revelează dreptul la o viață trăită plenar atunci când „roșii arabescuri renasc/viața insistă să bată”, la o „viață debordantă” care se revarsă în toată splendoarea ei prin „celulele sângelui meu”. Dorința de cunoaștere, de acțiune și de competiție a omului care își trăiește viața la cele mai înalte cote este simbolizată de nuanța vie a carminului, astfel că „renaște viața din/memoria carmină” („Viață renăscută”). Stacojiul și carminul dau culoare sufletului sfâșiat de întrebări, de angoase, căci „interiorul meu sângerează/se sfâșie/stacojie noapte”, emoția puternică înroșindu-i fața, pielea, buzele, chiar și „urmele pașilor mei/sunt marcate” de aceeași culoare sângerândă. Și sufletul său este plin de neliniște atunci când „zorile aspiră ultimul/fir rubiniu”, suflet care trăiește „sentimente sângerânde” și „tremură înaintea/ dimineții înzăpezite” („Pași roșii”).
Și galbenul sub diferitele sale nuanțe se află în grațiile poetei. Se știe că această culoare este una dintre cele mai calde, mai ales că este culoarea soarelui și a razelor lui, acestea reprezentând tinerețea extatică, forța și eternitatea, mexicanii asociind-o cu „pielea” pământului înainte de înverzire, de rodire, ceea ce semnifică reînvierea, astfel că „florile portocalii” atrag păsările colibri care „mângâie când una, când altă floare” și „simt impetuoasa fluturare pe piele” („Vibrează”). De aici se înțelege că portocaliul este simbolul creativității artistice, din moment ce zborul păsării din floare în floare având ca scop fecundarea poate fi asociat cu preocuparea creatorului de a transfigura artistic cuvintele, acestea devenind poezie, deci artă.
Asociată cu verdele frunzelor de cireș, printre care obsidianul, feldspatul personificat într-o zburătoare fantastică, „dansează cu râurile turcoaz/[…]/înțeapă din floare în floare”, culoarea galbenă precum a chihlimbarului simbolizează rodnicia, din moment ce copacul „este inundat de flori”, iar el, obsidianul, are puterea de perpetuare a speciei când „topește trunchiul/copacului, îl golește/până când lasă urmașii săi/în seva venei”, florile de cireș reprezentând, la rândul lor, frumusețea în stare pură („Corp de chihlimbar”).
Originară de Țara cactușilor, poeta se simte atrasă de lumea animală și vegetală a acestui tărâm miraculos în care oricare ființă a celor două regnuri face parte din însăși viața oamenilor, având o anumită simbolistică. Astfel, pasărea colibri este simbolul germinației și al renașterii naturii, din moment ce „seamănă pământul”, îndepărtând „arbori de foc/și trunchiuri de nisip”. În credințele latino-americanilor, pasărea colibri este o reincarnare a războinicilor căzuți în luptă, păstrați în memoria oamenilor ca niște soli ai speranței, ai frumosului și ai bucuriei de a trăi și atunci „colibri se arată/prin ferestrele sparte” îndepărtând toate relele, aduc o „respirație reînnoită” și „umplu casele de lumină” („O altă pasăre”). Și pentru că are darul de a salva lumea de foamete și de îngheț, poeta simte că „privirea păsării colibri pune stăpânire pe mine” ajutând-o să îndepărteze „prevestirile rele în aer” pentru ca acestea „să se afunde între nori”, iar ea să se poată bucura de „culoarea acestei dimineți” liniștite, luminoase, dătătoare de speranțe și de împlinire a oricărei dorințe „dacă este cu bună intenție” („Privirea păsării colibri”).
Din lumea animală, iguana nu este un dușman al omului, în general, sau al creatorului, în special. Dimpotrivă, spre diferență de șarpe, iguanele devin prietenii apropiați ai omului creator, din moment ce ele reprezintă semnele, literele, cuvintele („iguane de cerneală închisă/lipite pe hârtie”) folosite de poet pentru a transpune în vers „vocea de foc”, „vocea de apă” și chiar „vocea dureroasă”, atunci când gândurile, ideile și simțămintele țâșnesc dintr-un suflet care a cunoscut, deopotrivă, fericirea („colier de perle”) și nefericirea când „vântul urlă” („Ploaia este saturată de perle”). Simbolizând dorința sufletului de a găsi lumina, iguana naște „sentimente ondulate” și aduce liniștea, adică „pacea acvatică”, poetul asudând profund în găsirea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea trăirilor sale sufletești, căci numai „inundații de sare/descifrează secretele/din marea mea de secrete/rupe intimitatea” („Inundații de sare”).
În schimb, șarpele considerat a se afla la originea păcatului, căci șuieratul scos cu maliție și, în același timp, cu satisfacția că s-a aflat la originea alungării primei perechi de oameni din Eden, „oferă cântecul său/vântului care trece” și sună amenințător pentru existența ființei umane. „Limba viperină” îl îndrumă pe om pe căi greșite, astfel că „spiritele alunecă” fără a-și urma calea dreaptă, sunetele se izbesc de roci și de copacii deveniți fosile, atunci când „muzica ajunge/la inima obsidiană/și copacii din trecut”. Cu toate acestea, sunt momente când șarpele devine un inspirator, de vreme ce mediază între Apollo, zeul muzicii și al poeziei, și Dionysos, cel asociat cu dezmățul, cu orgiile, în favoarea celui dintâi. Astfel, devine simbol al cultului muzicii, căci „melodia dulce/își revendică locul”, precum și al poeziei, când „în briza de aur/viața nu încetează să cânte/notele muzicale de ieri” („Memoria dimineții”).
Ca simbol al fertilității și al permanenței ființei prin schimbările sale succesive, cu sau fără cochilia sub forma ei curbată, melcul și spuma rămasă în urma trecerii lui ca niște „fire” care „germinează de degetele de aur” fac posibilă creația, îmbinarea armonioasă a cuvintelor atunci când „frunzele îmbracă/silabele mele și mângâie/părul lung”, moment în care artistul, deci poetul, își deschide larg sufletul: „Am făcut totul cu inima/în mână./Am vorbit despre secrete”. Tot ceea ce creează poetul este „muzica inimaginabilă/de melci și spumă/în fața mării” („De melci și spumă”).
Cultivând în versurile sale motive literare reprezentate de elementele naturii înconjurătoare, autoarea își face cunoscut și interesul său pentru menirea poeziei și despre rostul creatorului, mai ales atunci când „mă plimb pe căile/viselor mele unde/descopăr în mod firesc/esența ta, poezie”. Cu toate că reciful este perceput ca un inamic invincibil al împlinirii destinului ființei umane, totuși, atunci când este încărcat de anemone, fie ele chiar efemere, ca simbol al afectivității și al spiritului, cât și de corali, considerați a reprezenta Copacul Vieții și, totodată, Piatra Filozofală, de către alchimiști, deci pavăză împotriva răului, el îi apare poetei ca un loc unde găsește „fluxuri de cuvinte inundând” sau „ciocniri de forțe necuprinse” și în care admirația pentru apele necuprinse ale oceanului îi inspiră versuri ca niște „peștișori zburători în vânt”, iar „sentimentul acvatic mă atrage/până la tine, poezie./Lingvistice umbre în vise” („Trotuare”).
Pentru autoare, poezia înseamnă viață, înseamnă o explozie de sentimente și trăiri afective, înseamnă o „Obsesie”, atunci când, permanent, „încâlcite în inimă versurile/au prins cuvintele din piept/imagine electrică în ochii orbi/obsesie sonoră și de lumină”. Uneori, lirica este modalitatea de a exprima tristețea provocată de lipsa trăită acut a pierderii iubirii și „îngropată în unghii, poezia,/cântă cântecul îndoliat”, simțind că „masa pe care scriu este acoperită/de lacrimi pentru absența ta” („Absența”). De aceea, raportându-se la sentimentele trăite, creația lirică le poate exprima sincer și deschis atunci când „poezia se deschide ca o floare” sau nu îi mai însoțește sufletul creatorului când „și te ascult/și te pierd/poezie” („Râuri incandescente”).
Xanath Caraza cultivă o poezie modernă și, de aceea, nu este de mirare că în creația sa apar, în mod evident, influențe ale avangardismului, dacă ne amintim că Xalapa, locul său de baștină, a avut un rol foarte important în promovarea acestei orientări literare, numită în Mexic, stridentism, creat și cultivat de Manuel Maples Arce în anii ꞌ20, având destule trăsături comune, în special cu dadaismul și futurismul european. Nonconformismul poetei se concretizează printr-o libertate totală în cultivarea acestor trăsături, prin varietatea prozodiei și eliberarea acesteia de constrângerile clasice (lipsa rimei și a ritmului, măsura variabilă și ingambamentul), apropiind creațiile sale de modernismul interbelic și de neomodernismul românesc șaizecist, la acestea contribuind și o tematică diversă cuprinzând reflecții asupra vieții, a naturii, asupra menirii creației și a creatorului. Modernismul poetei se poate explica și prin preocuparea sa în promovarea feminismului și a teoriei postcoloniale, din moment ce este mândră de tripla sa origine, cultivând identitatea multiculturală a conaționalilor săi, pornind de la rădăcinile indigene, africane și mexicane ale acestora și ale Domniei Sale înseși.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
