Informații compilate de Valentin-Claudiu DOBRE, extrase parțial din lucrarea literară
“ȘAPTE MICRODETECTIVI PRIN MEANDRELE ISTORIEI. ZORII”, Colecția Zidul de Hârtie,
București 2017, ISBN 978-973-0-25915-5
Preambul: Să revenim la documente și totodată să încercăm o schimbare de perspectivă.
Două scrisori pe care am putut să le consultăm relatează tulburări (pe care le caracterizăm drept majore) între 1241-1243/(1245 ?) în regatul Ungariei. Papa Inocențiu al IV-lea în 22.07.1243 scrie: <chiar în timpul prezenței Tătarilor și după retragerea acestora, unii s-au năpustit cu dușmănie asupra regatului însuși, pustiind prin foc bunurile multora, trecându-i prin sabie nu fără nelegiuiri vădite împotriva celui răstignit>. (Act 277. Textul latin la Theiner, I, p.188; Hurmuzaki-Densușianu, I, 1, p.217). Și regele Béla al IV-lea scrie în 07.09.1245 din Buda despre “seditiose gentis”: un neam răzvrătit, pare-se cu referire la Transilvania (Actul 281, textul latin la Theiner, I, p.229). Practic, cucerirea Transilvaniei fusese finalizată, dar cuceriții nu se dădeau încă învinși. În anul de grație 1241-43 nu era nici pe departe o chestiune de etnicitate, ci de a stăpâni sau a fi stăpânit. De ce nu (?), printre răzvrătiți puteau fi și din <genus Moglout>, urmași ai lui Tuhutum, din <partibus Erdevelu>. Dar nu putem știi. Par să fi fost tulburări semnificative (Actul 277).
Alte informații le avem de la călugărul franciscan flamand Willem van Ruysbroeck, care amintește în cronica sa despre țara Pascatir/țara Bașkurților și neamul Illac: <and beside Pascatir are the Illac, which is the same word as Blac, but the Tartars do not know how to pronounce (the letter) B, and from them come those who are in the land of Assan. They call both of them Illac, the former and the latter>. Dar nu afirmă cu certitudine. Noi știm că suntem de origine latină, nu din zona Uralilor, dar dacă erau câteva grupuri nu din țara lui Asan, ci din Transilvania, migrate datorită asocierii cu turco-mongoli în 1241 (desigur, acești Illac puteau ajunge acolo și în cu totul alte circumstanțe. În turcă, pentru vlahi: iflak sau uilaghi) ? Van Ruysbroeck ridică el însuși doar un semn de întrebare, speculând mai degrabă.
Cuprins: Iată schimbarea de perspectivă: nu putem știi cât ar fi fost de probabil ca niște captivi ai turco-mongolului Buri să atribuie oiconime în Kârgâzstan. Dar dacă ar fi fost vorba de grupuri organizate militar care au devenit confederații lui ? Cum pot fi transportați un număr mare de oameni captivi fără riscuri și fără să scape pe o distanță atât de mare ? Cum se poate ca în câteva comunități din Kârgâzstan denumiri de sate să aibă corespondente în oiconimele din nomenclatorul “românesc” (pot fi desigur de o cu totul altă proveniență: onogură, post-avară, post-hunică ? etc.) din Transilvania și nu în denumirile maghiare ? Și cum de li s-a permis locuitorilor (presupuși “captivi”) în unele localități din Kârgâzstan să se așeze grupat ?
Faptul că s-au așezat grupat ar sugera că aveau statut de “confederați”, adică de oameni liberi. Personal, aș opta pentru ipoteza unei asocieri confederative și nu a captivității (numai că după cucerirea orașului Samarkand în 1220 sunt înrobiți peste 30.000 de meșteșugari, pe care Genghis-Khan îi distribuie între casele/domeniile fiilor săi, conform Sneath și Kaplonski).
Plecăm totuși de la ipoteza că ținuturile carpatice erau prea departe de centrele caselor/domeniilor liderilor mongoli, comparativ cu Samarkand. Ipoteza asocierii ar fi susținută și de menționarea de către Van Ruysbroeck a neamului Illac (poate ca oameni liberi ? În general, Van Ruysbroeck e riguros în informațiile sale. Totuși, într-o observație el afirmă că Bașkurții/Pascatir vorbeau <atunci ?> o limbă asemănătoare maghiarilor: <The language of Pascatir is the same as that of the Hungarians, and they are shepherds without any towns whatever, and on the west this country confines on Greater Bulgaria>. La momentul actual, limbile fac parte din branșe lingvistice diferite: bașkurții vorbesc o limbă turcică acum și au aparență/aspect mongol/tătar. Dar și sursele bizantine menționau ducatul ardelean a lui Gyula, fiul lui Horca, nepot lui Tuhutum ca Turkia. El e botezat ortodox la Constantinopole sub numele Ștefan, iar călugărul care-l va însoți la întoarcere, Hierotheus este desemnat episcop ortodox de Turkia. Hierotheus fundează mănăstirea Veszprém în vestul Ungariei. Și Sarolta, fiica lui Gyula trece la ortodoxie. Cu certitudine erau și vorbitori de turcă în Transilvania: grupul kabarilor, subgrup al khazarilor, dar poate și alții ? Aceste informații le vom detalia cu un alt prilej).
Este clar și că armatele lui Buri și Cadan atacau pentru bunuri de preț. De asemenea, îi interesau exclusiv oamenii cu abilități, cu aptitudini, așa cum am spus: artizani, meșteșugari, mineri.
Interesau în mod deosebit artizanii, meșteșugarii, minerii. Este menționat aurarul/bijutierul Guillaume Boucher, un francez capturat în Regatul Ungariei, care realizase în Dadu/Khanbaliq (actualul Beijing) o splendidă fântână mecanică din argint cu un mecanism sofisticat și rafinat. Aurarul/bijutierul Guillaume Boucher fusese dăruit întâi doamnei creștine de rit estic (denumită impropriu biserica “nestoriană”) Sorqaqtani (soție lui Tolui și mamă lui Möngke-Khan, Kublai-Khan, Hülegü, Arigh Böke), apoi casei fratelui mai mic al Marelui Khan, Arigh Böke.
Pe de altă parte, asocierea confederativă a răzvrătiților cu turco-mongolii lui Buri ar fi întărită și de mențiunea destul de vagă din Edinburgh Encyclopaedia Vol. 6/pag. 255 (conform Lehner- China in European Encyclopaedias 1700-1850, Brill-2011) care arată că în sec. al XIII-lea anumiți creștini de rit grecesc au urmat armata mongolă, intrând în China dimpreună cu mongolii lui Kublai-Khan, unde li s-ar fi atribuit un teren cu scopul de a-și ridica o biserică specifică ritului propriu (dacă s-ar putea identifica locația bisericii ar fi deosebit de util). În cazul explicitat de Edinburgh Encyclopaedia Vol. 6/pag. 255 îmi pare a fi vorba despre o grupă auxiliară de confederați alani (sau alanlar: alani turcizați). Opinia mea este că aceștia participă la atacurile asupra teritoriilor extracarpatice și Bulgariei. Și János B. Szabó menționează (în contribuția sa din cadrul lucrării colective: Coordonator Atilla Zsoldos- “Oradea și Bihorul la sfârșitul epocii Arpadiene. Studii despre istoria țării Bihorului 3”, Tanoda & Varadinum, Oradea 2017) trecerea fortuită a comitelui Aristald împreună cu 600 de ostași ai săi (ei apărau trecătoarea și localitatea minieră Rodna) în subordinea mongolilor (după cucerirea Rodnei. Rodna rezistă unui atac inițial, dar e cucerită ulterior).
În plus, după atacul din aprilie 1241, turco-mongolii se retrag undeva dincolo de munți, dar așteaptă sosirea grosului trupelor din Europa Centrală, care revenind în 1242 răvășesc dinnou Ungaria și Transilvania. Presupunem că nu se puteau împovăra cu un număr mare de oameni pentru a-i transporta pe uscat în ținuturile natale. Depopulările din Ungaria și Transilvania ar proveni din relocarea unui număr mare de oameni în ținuturile extracarpatice și ulterior prin colonizările fortuite efectuate de hanul turco-mongol Noghai (și după campania din anul ~1281 ?).
Dar dacă ar fi fost vorba și de acei răzvrătiți (militari cu familiile lor) care, trecând munții ar fi devenit confederați ai lui Buri și Cadan ? Sursele vechi vorbesc în sec. al XIV-lea despre un prinț tătar/ turcoman creștin, Demetrius Princeps Tartarorum 1360-1380 undeva la est de Prut sau Nistru (Bugeac ?), de la care se presupune că ar proveni unele însemne creștine (?) în caractere arabe găsite în mormintele primilor domnitori moldoveni. Și Șt. Ștefănescu îl menționează alături de Kutlug/Cadlu beg de Crimeea și Hadji/Caizi beg. Ce descendență să fi avut el ?
În lupta contra lui Ștefan Uroș al III-lea al Serbiei din 1330, țarul Mihail al III-lea Șișman are în armata sa corpuri de oaste de tătari, iassi (sau Jász ?), valahi (ultimii ai lui Basarab I). Tătarii sunt din grupul celor rămași după hanul Noghai sau cumva alții ?
Cert este că turco-mongolii lui Buri și Cadan se retrag spre Asia Centrală în 1242 sau 1243, lor alăturându-se posibil răvrătiți din Transilvania care i-ar fi urmat în calitate de confederați (oameni liberi). Iar pentru cei considerați de “valoare” (care prezentau interes economic), cum ar fi grupul teutonilor din Talas deplasați ulterior într-o localitate denumită Bolat/Bolad la o lună de mers spre est din Talas, această captivitate o presupunem una de “mătase”, căci puteau obține facilități (posibil în final chiar libertatea).
Actualmente, în Beijing, vis-a-vis de moscheea Niujie există o pictură murală în care sunt reprezentate cele 56 de grupuri etnice din China. Femeia kârgâză este îmbrăcată în galben și roșu, cu opinci, deasupra opincilor cu un mic simbol în patru culori: roșu, galben, verde, albastru. Bărbatul pare a cânta din fluier, poartă deasemenea opinci, deasupra opincilor același simbol roșu, galben, verde, albastru. Brâul său e roșu, iar la pălărie poartă o panglică violet.
Un handbalist ruso-spaniol de origine kârgâză, cetățean spaniol, se numește Talant Mushanbetovich Dujshebaev. Poate avea numele său vreo legătură cu oiconimul Deușu din Cluj ?
Două întrebări desigur se impun. De ce Willem van Ruysbroeck speculează asupra identității Blachilor, asociindu-i unui ipotetic popor Illac din proximitatea Pascatir/Bashkurților ? Iar a doua: pe ce criterii se asociază popoarele sau segmentele de popoare, altfel spus, de ce s-ar fi asociat răzvrătiții cu turco-mongolii lui Buri ? Pentru că să recunoaștem, afirmația pare (la prima vedere doar) nu chiar tocmai logică.
Câteva lucrări sunt clasice (dar oarecum puțin cunoscute sau popularizate) care aduc destulă lumină în chestiunea originii poporului român. Una este scrisă de domnul De Peyssonnel, apărută în 1765, la Paris sub titlul: “Observations historiques et géographiques, sur les peuples barbares qui ont habité les bords du Danube et du Pont Euxin”. A doua aparține dlui. Constantinescu, apărută în plin război, în 1943, evident carte de propagandă de război, dar bine scrisă și se numește “Originea și expansiunea românilor. Privire istorică”. În rezumat, dl. De Peyssonnel arată că poporul român trebuie privit ca un amestec complex de romani și greci cu daci, geți, gepizi, iazigi, sarmați, saxoni, goți, huni, avari, slavi, paținachi (pecenegi), turci și alte popoare barbare și septentrionale care s-au succedat și au ocupat țările române. Dânsul arată că românii sunt cunoscuți în istoriografia veche sub nume diferite, geografice sau ale unor popoare turanice, cu care ei au conviețuit și s-au aliat. Acesta pare de altfel punctul de vedere de departe cel mai pertinent pe care l-am găsit în istoriografie. Al doilea punct de vedere este al dlui. Constantinescu, care insistă că baza etnică a poporului român este cea tracică, în amestec cu popoare iranice, celtice, ilirice, peste care s-a imprimat sigiliul Romei. Este un punct de vedere care se opune tezei latinității pure. Aici intervine și influența hunică, care transbordează în stânga Dunării un număr mare de locuitori ai fostului Imperiu Roman (și a succesorilor săi). Și mai este desigur lucrarea dlui. Romulus Seișanu, “România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic și economic” din anul 1936, tipărită la București, care trece în revistă toate informațiile pertinente de care dispuneam atunci și acum. Cam acestea ar fi în mare de spus despre originea poporului român.
Și-atunci cum se amestecau sau pe ce criterii se asociau triburile și popoarele ?
În mod normal, atunci când aceste amestecuri nu erau fortuite, rezultat al unor campanii militare și ele erau dictate de necesități de protecție în fața unui pericol previzibil sau pe timp de pace, pentru a constitui o forță puternică, criteriul din vechime era cel al zeităților venerate, iar uneori al strămoșilor comuni pentru ginți. Deci, nu criteriul de limbă era cel care dicta cu prevalență, ci zeitatea venerată. Atunci când aceste amestecuri erau fortuite, mai ales în perioada evului mediu, când creștinismul se răspândise și devenise religie receptă, criteriile anterioare se estompau și nu mai contau, pentru că practic se retrasa o nouă linie și o nouă istorie, unde fie se combinau zeitățile anterioare, fie se prefera una a grupului majoritar. Dealtfel, dificultățile legate de cucerirea altora era de acceptare a zeităților cuceriților, aceasta semnificând uneori și o acceptare a noului statut de către cei cuceriți și semnificând de fapt o unificare a panteonului și o relativă reconciliere în cadrul societății prin statuarea unui status-quo social. Ulterior, în spațiul european al fostului Imperiu Roman s-a generalizat creștinismul, în celelalte ținuturi (nordul Africii, Orientul Mijlociu și Anatolia, care au dat teologi de seamă) acesta cedând masiv terenul în fața Islamului (cu excepția unor minorități creștine și enclave statale reduse teritorial).
Atunci ce puteau avea în comun turco-mongolii lui Buri cu răzvrătiții transilvăneni ? Câteva elemente de legătură par viabile: cu poporul kârgâz am putea avea unele elemente de ad-strat provenite din fondul cuman de grai turc oguz (posibil grai “franca”, de intercomunicare la momentul năvălirii în 1241, cel puțin în spațiul extracarpatic; poporul kârgâz e un popor turco-mongol de limbă turcă), iar dacă înglobau și elemente din tribul önngud aproape complet creștinat, depinzând de Biserica Estului cu patriarhia la Seleuciua-Ctesiphon cu onogurii. Önngud puteau fi deci un trib deci practic identic (în oglindă) cu “proto-”bulgarii onoguri, dar de limbă turcă oguz (ca presupunere). Atunci asocierea onoguri (vorbitori de turcă oghur/”ciuvașă”) cu önngud pare viabilă (se presupune că onoguri ar fi fost pe cursul mijlociu al Mureșului în sec. VIII-IX). Cu uzbecii amestecați cu kârgâzii avem în comun și fondul genetic și poate elemente de ad-strat de la populația uzilor (turci care înglobau iranici turcizați, alanlar. Conform oiconim Valea Uzului-Harghita. Sunt și alte oiconime provenite de la uzi în România și Rp. Moldova, dar nu vom mai detalia. Referitor la limbile turcice, în interiorul celor două ramuri lingvistice ele sunt practic cvasi-inteligibile, considerabil mai mult decât limbile neo-latine sau grupul slav spre exemplu).
Istoricul John Fine arată din sursele istorice că după năvălirea mongolă (între 1236-1242) și dezintegrarea Imperiului stepei cumane, cumanii apar în număr mare la sud de Dunăre. Alții sunt așezați și în cele două regiuni din Ungaria, Nagykunság și Kiskunság, unii se disipează în spațiul extracarpatic, iar jász-ii sunt așezați în regiunea cu același nume din Jász-Ungaria (ținutul are corespondențe toponimice în județele Iași și respectiv Bălți).
Ce fond ancestral are poporul kârgâz ? Cei de pe Valea râului Yenisei sunt descriși în secolul al II-lea de sursele chineze ca având părul roșu, pielea albă și ochii deschiși (verzi sau albaștri). Apar sub numele de Jiankun. Sunt dominați pe rând de gökturci, de uighuri, kushani și turco-mongolii khitani (care alungați din regiunea Beijing de Jucheni, s-au relocat în apus, suprapunându-se peste kârgâzi). Apoi ei cad sub dominație mongolă. Din punct de vedere genetic (R1a1, Y-DNA) se apropie de tadjici, care sunt indo-iranieni, dar sunt un popor “amestecat” cu mongoli și turco-mongoli și de limbă turcică.
Cam acestea sunt datele. Putea fi asocierea posibilă ?
Acum, o altă întrebare și alt posibil răspuns: unde am regăsi urmele minierilor din Rodna (în săsește Rodne/Rudne, maghiară Radnabánya sau Óradna/Rodna Veche) și a altor germanici: captivi sau confederați ? Iată un posibil răspuns. Dar să revedem informațiile: diplomatul călugăr franciscan Van Ruysbroeck e informat de către călugărul dominican André de Longjumeau de prezența germanicilor la Talas (Kârgâsztan) în ulus-ul lui Buri. Marele Khan Möngke transportă acești germanici la o lună de mers spre est de Talas într-un oraș numit Bolat/Bolad, unde exploatau aur și confecționau arme. Localitați cu particula finală Bulak sunt multe în Kârgâzstan.
Și totuși, într-o zonă cu exploatări aurifere în triunghiul dintre localitățile din Kazahstan Chilik-Charin-Kegent regăsim patru mici localități Rodnik (Rodnik Uyenke-Bulak; Rodnik Kayrakty-Bulak; și dubletul identic Rodnik Bir-Tusken conform Rodna-Bistrița Năsăud). La est sunt masivele Syugaty (vârf 1754 metri), Bala-boguty (1638 metri), Ul’kun-boguty (1816 metri) cu observația că e o localitate Syugaty în Kazahstan, la granița cu Kârgâzstan puțin mai la nord de Bishkek (fost Frunze). La sud de localitatea kazahă Kegent și la est de Karkara, în proximitatea graniței cu Kârgâzstan regăsim masivul Kopyl (vârf 4056 m). Pentru aceste toponime avem posibile corespondențe și în Maramureș: Rodina (pentru munții Rodnei, localitatea Rodna-Bistrița Năsăud și Rodnik-Kazahstan), Ocna-Șugatag și Sat-Șugatag (pentru Syugaty), Copalnic (pentru Kopyl), Bala-boguty, Ul’kun-boguty (poate Nyirbogát). Pentru Charin (poate Ciornei-Neamț ?), Chilik (Chilii/Chilia-Neamț ?), Karkara (Cracăul Negru/Crăcăoani Neamț ?).
Practic pe râul Chilik se găsesc și două localități denumite Gigant și Malybai (să fie deformări ale denumirilor fortificațiilor teutone Marienburg și Noilgiant ? Cavalerii teutoni s-au instalat în Țara Bârsei la 1211 și au fost expulzați la 1225). Dacă răspunsul ar fi da și aceste localități aveau (și) populație săsească la 1241, atunci despre acești germanici ar putea fi vorba în relatarea lui Van Ruysbroeck. Și localitățile denumite Karool/Korool din Kârgâzstan puteau fi întemeiate la 1241 de germanici (acum amestecați evident cu populația locală).
O mină de aur s-ar găsi actualmente între masivele Ketmen’ și Kara-Tau, în bazinul hidrografic al râului Kegen.
Două localități Frunze se regăsesc și la nord de Alma-Ata (Frunză e antroponim și în Rodna, dar și numele unui revoluționar rus de origine transnistriană; toponim Frunzeni-Neamț ?), precum și un Kaztsika ori un Kasyk (legătura cu Cacica-Suceava predominant locuit de polonezi să fie improbabilă ?), un Kamenka și un logic turcic Karaul (avem cătunul Caraula lângă Vicovul de Sus: în turcă semnifică strajă sau pază), Dzhalanash (Ciolănești-Teleorman ? Turcic ?), Lugovoye pe apa Kuragata (Nyirlugos ?) la N de masivul Chungur (3053 metri), Otar ? (Hotarele-Giurgiu ? Mai logic e Hoteni-Maramureș), Saty ?, Chalkudy-Su ? (Bengești-Ciocadia-Gorj ? Pare turcic.).
În partea chineză, zona uighură, la granița cu Kârgâzstan și Kazahstan (provincia Sinkiang) regăsim: Sugetlik Mazar puțin la V de Uch-Turfan, Jorga (la S-V de Bai; conform Iorga-Botoșani ?), Chilan, Konak (Hanu Conachi-Galați ? Toponim cumanic ?), Tokai (la N-E de Ak-Su), Mosh Tokai (lipit de granița cu Kazahstan), Tekes (oraș și râu), Korlak ?, Tanchu pe Ili (Tonciu-Bistrița Năsăud ?), Kuldja ?, alt Tokai, Zaratik, Issaki, Tudan Yuz, Dolan Yuz, Dakal și Dakhan ?, Lampe ?, Jigde Bulak, Jigde-Kök la nord de masivul Ishkan, Jera Jigda (Jidvei-Alba ? Ițcani-Bacău ? cartier și gară în Suceava ?), Lisha, Ibrowa Dawan (Ibru-Alba ? sau Nyiribrony ?), Kasan Tokai, Buran la N de Shayar, Kobsak ?, Supun Bulak, Akche, Som Tash ?, Zembil Bulak, Kaprek Bulak, Ochak Bulak, Kara Teke pe apa Chakmak, Raskale și posibil și altele. Cu excepția toponimelor Rodnik (munții Rodnei sau/și Rodna-Bistrița Năsăud) și Tokai (conform Tokaj pe Tisa în Borsod-Abaúj-Zemplén), pentru celelalte prefer să nu exprim certitudini absolute.
