O dimensiune rar întâlnită în poezia contemporană și prezentă la Eugen Dorcescu este simțul tragismului. Mai des întâlnită este vocația românească dintotdeauna pentru umorul facil, deșucheat sau pentru văicăreală de operetă. Tragicul în poezia lui Dorcescu este de o sobrietate reținută și decentă. Mă refer la volumele Nirvana și mai ales Elegiile de la Carani, două mici bijuterii născute dintr-o întâmplare reală, care este pierderea fără întoarcere a soției. Dar și un asemenea eveniment poate fi tratat în felurite chipuri. Poetul este înzestrat cu un rar background, al acestei menționate sobrietăți dintotdeauna, cu asta te naști sau nu. Elegiile nu sunt rodul neapărat al unui eveniment, cu toate că autorul a dorit să-i confere tonalitatea unei comemorări. Vreau să spun că la Dorcescu totul se ia în serios, faptul se transformă în artă. Asemenea momente, notate cu indicația „feierlich” există în simfoniile lui Anton Bruckner și da, putem găsi oricând afinități între poezie și muzică. Solemnitate funerară, așa aș traduce muzica bruckneriană și totodată sentimentul indus de poezia lui Dorcescu. S-a produs o înfrângere: „E viață viața mea de astăzi? Nu!/ E moarte oare? Nu. Nici moarte nu-i./ E moarta-mpărăție-a nimănui,/ În care nălucim doar eu și tu.” Uluitoare percuție sonoră prin cuvinte, silabele parcă ar bătea în toba mare, în monofonie. Nici urmă de muzicalitate duioasă. Sobrietatea percuției creează un simbolism fonetic violent, dar bine strunit/temperat: „Urăsc pustietatea mea de-acum,/ Urăsc absența ta, ce m-a strivit./ Pe mine mă detest, cel mai cumplit,/ Căci aș dori să mor – și nu știu cum.”
Urmărim cu atenție rimele, constant „rare”, care evită potrivirile de substantiv cu substantiv etc. Eugen Dorcescu face parte din „clubul” de elită al poeziei române.
Expresivitatea nu este singurul criteriu pentru a defini expresionismul. Există în acest volum, ca și în altele destule caracteristici pentru a-l clasa pe Dorcescu sub zodia expresionistă. Subiectivitatea, sentimentul, trăirea patetic stilizate sunt termenii-cheie în poetica expresionistă, înstrăinarea, teama de vid vor duce în plan literar la strigătul eului traumatizat ce se întoarce spre originar, spre paradigma mitică, spre timpurile primordiale, când ființa se integra firesc cosmicului, ca singură formă de salvare.
O strofă debutează magistral cu un foc de pistol cu surdină, „Un gnom”/ungNOM, urmat de accentele dure: „…luând sublimul prea ușor,/ Nepricepând, în mâzga lui, cu cine/ Se-ncumetă, a ridicat spre mine/ Un braț necugetat, dezgustător.” Aici nu avem de-aface cu un pamflet, ci cu un bubuit amenințător, într-un moment în care o revoltă înlocuiește meditația sobră/sumbră. O găsim în altă poezie evocând sălbăticia pustiitoare rămasă în urma morții. „Un luminiș pustiu, cu vechi stejari,/ Cu iarbă până-n umeri, grea și deasă./ Luna pe cer (contratimp ritmic, n.n.): thanatică mirească,/ Calm presărându-și crinii funerari.”(Metaforă sobră, șocantă, n.n.). „Între poartă și/ scară,/ O cărare de ceară/ cerească („ceară cerească”, una din subtilitățile sonore, n.n.), precum/ mierea soarelui,/ amestecată-n amurg/ cu jăratic și scrum.” Imagini de basm terifiant, într-o solemnitate de procesiune, ca și în poemul Ioanitul , în care duritatea protestului în fața nedreptății morții își abandonează armele: „Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,/ Frumos și pur, la fel ca la-nceput./ Nici urmă n-a rămas din lănci și scut,/ Din strigătul de luptă – o grimasă.” Rimele nu mai sunt atât de austere, ca în alte poezii, substantivele nu-l mai deranjează pe poetul care nu mai face aici o obsesie din rarități, slobozind în schimb o solemnă muzicalitate, așadar rațiunea lăsând spațiu sentimentului.
Ar fi necesar să nu trecem peste versurile cu adevărat rare, în care foarte subtile combinații de vocale și consoane (mai ales) oferă spații sonore și surde (ca o trompetă cu amortizor, de exemplu): „Sătul de subterfugii cronofage”; „Sub ceru-nalt, tranșant și translucid”: „O luminoasă sincronicitate!” („săsin”, s.n.); „în chiar marea amară/ unde Moartea șezu.”(„mareamarămoartea”, s.n.)
Nu se poate un final mai interesant pentru observațiile mele decât un citat ciudat, de o frumusețe sonoră aparte și plin de semnificații: „În clipa aceea,/ erai tu,/ numai tu,/ nesfâșiată de/ la Nu către Da,/ De la Da către Nu,/ erai tu, numai tu,”…
Poezia lui Eugen Dorcescu ne salvează prestigiul, în dauna versurilor inutile ale majorității autorilor de poezie de azi.
LUCIAN BURERIU
