Lectura unor versuri publicate de curând de NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU într-o revistă târgovișteană m-a trimis cu gândul la ultimele două volume pe care am avut plăcerea să le citesc, completând în mod fericit impresia pe care mi-o făcuse, cu un an în urmă, „Insomnii de lumină”, despre care am și scris evidențiind faptul că tematica diversă a poemelor reprezintă „un tot al imaginilor, al amintirilor și al gândurilor unui poet interesat de unitatea în alteritate a vieții, a lumii, a propriului sine implicat în diverse aspecte ale existenței”.
Unul dintre noile sale volume, „FEMEIA DE PLOAIE” (Editura eCreator, 2019), are un titlu semnificativ prin asocierea inedită și surprinzătoare a două cuvinte aparținând unor arii lexico-semantice total diferite, chiar opuse, din moment ce „femeia” reprezintă umanul în esența lui, iar „ploaia” intră în sfera fenomenelor naturale, atunci când „prin aerul fraged/coboară răcoroasa ploaie/așteptată cu dinți de lapte/în ierburi unde cântă roua/și lumina alungă curcubeul/dincolo de arcul subțire al orizontului” („La trecerea femeii printre flori”), de cele mai multe ori benefică omului, alteori devenind un cataclism care îi amenință viața. Dacă avem în vedere partea plină a paharului, asociată cuvântului „femeia”, „ploaia” devine simbolul purificării omului și, în același timp, al germinației firii, dar și al continuității veșnice a umanității pe pământ. Chiar poemul care dă titlul volumului cuprinde, implicit, rolul creator al femeii care dă viață și, în același timp, rostul germinativ al ploii, poetul îndemnându-și cititorul să-și pună „la ferestre/frumoasele curcubeie ale dimineții” și să aștepte „femeia de ploaie”, căci ea „te atinge cu fiorul ei înlănțuit de fluturi”, altfel spus ea îi alungă îndoiala și tristețea, îi umple inima de bucurie și dragoste, așa cum ploaia ajută la înflorirea și rodirea naturii.
Așa se explică faptul că tema principală a volumului este dragostea, sentimentul strâns legat de femeie în primul rând, iar ploaia ne trimite la gândul că apa este unul dintre elementele esențiale ale vieții, viața fiind dată de iubire. Viața (o altă temă principală), „mai frumoasă decât îmi închipui”, este trăită cu bucurie atunci când „se cuibărește în trup/ziua vaporoasă în palme” hrănindu-se cu razele soarelui binefăcător înălțând în sufletul fiecăruia iubire, ca și „acolo unde-i pustiu” („Cum înflorește osul”). Așa cum cireșul înflorește și rodește în ciclul său biologic firesc, tot așa omul își trăiește viața de când „aroma nașterii din cofragul nopții/toarnă rozul în alveole”, până la maturizarea deplină, când „trupul se face pietros și fierbinte/cu plinul desprins din mine/ce nu-și mai lasă altceva/decât bucuria împlinirii”, bucurându-se de încredere în forțele proprii cu ajutorul cărora „capătă izbândă/și putere de viață”. În acest fel, viața devine „un transfer de lumină/o parte de miracol”, la originea ei aflându-se iubirea („Coarneșul”). Tocmai pentru că viața este un miracol, trebuie s-o trăiești, cu bucuriile și neîmplinirile pe care ți le oferă și, mai ales, pentru că nu este veșnică, ci doar un „freamăt dulce”: „Dacă viața n-ar fi atât de frumoasă,/atât de grăbită,/și noi atât de nepăsători/am prețui la timp miracolul ei” („Unde freamătul e dulce”). Viața omului se desfășoară de la naștere până la moarte într-o infinitudine de întâmplări, fericite sau nu, care îi umplu vremea și preocupările, poetul constatând că „nașterea și moartea nu sunt doar început și sfârșit/între ele viața dezvoltă micul infinit/cu adâncimi atât de mari/ce depășesc cerul și pământul” („Cândva o să-mi înțelegeți cu toții limba”).
Așadar, iubirea este sămânța din care se naște viața și, „mai plăcută decât lumina”, ea pătrunde în măduva seminței și „face din ea un drum,/ce trebuie urmat cu bucurie/și dăruit cu împlinire” („Iubirea, sămânță vie”). Dragostea se naște din cuvinte „dulci ca mierea” care „ușor se așază la suflet”, iar „inima se umple și ea de plăcere/și lasă porțile deschise”, după care „gesturile calde spun și ele/cum se prinde flacăra”, urmând momentul final, când „lumina se soarbe din ochi,/atracția devine atingere subtilă/ce-și coace iubirea” („Cum se prinde flacăra”). Dar acest lucru nu se petrece oricum, „miezul iubirii” regăsindu-se în aceleași semințe care „germinează dezbrăcate/în pământ sub stele cu amfore-n brațe”, împlinirea dragostei cunoscând un adevărat ritual când „mâinile îți împlinesc sânii-n mugur,/ovale gurile poftesc sărutu-n fiecare zi,/de-n odăile inimii înfloresc dorințele/și visele îmblânzite capătă trup de pasăre/într-un zbor peste păduri la crepuscul” („La masa de piatră”).
Odată născută „de bucurie după durere”, iubirea este trăită plenar în „inima în brațe cu flori,/și sânge românesc de unire”, devenind un sentiment sublim, căci „buzele de pâine ale femeii,/sărutul ei aromat și cald/rup din sufletul pus pe masă,/până simt în semnele dăruirii/nașterea din pântec” („Inima în brațe cu flori”). Iubita devine ființa adorată, fiindcă în ea se regăsește „fibra vibrantă a inimii” celui ce trăiește „sentimente înfiorate”, iar acestea „ard cu flacără precum torțele purtate în mâini”, moment în care „înfloresc salcâmii și crește nebunia,/exultă în tine dorințele și dau pe dinafară”. Atunci când „dragostea arde-nlăuntru”, nimic nu o poate îndepărta, căci ea „îți umple trupul cu pofte,/gândurile vânează plăcerea, ochii capătă cearcăne”, chiar dacă în suflet mai adie o umbră de îndoială și „nu se lasă seduși până nu văd adevărul”, ceea ce îl înarmează pe îndrăgostit cu puterea de a lupta, nu numai pentru a câștiga dragostea iubitei, ci și de a se război cu propriile simțăminte, conștient că „cine participă la luptă lasă loc morții,/înfrângerii ori victoriei,/întotdeauna se ridică deasupra,/ să afle cine este și cum se ridică vertical și drept” („Dragostea arde-nlăuntru”). Iubita este stăpâna inimii sale și a tuturor lucrurilor ce-l înconjoară, astfel încât îi simte omniprezența „înmiresmat de iubire”, trăind profund, în sinea sa, sentimentul de recunoștință pentru că îi alungă singurătatea atât de apăsătoare: „Iubito, îmi zic, dacă tu n-ai fi cu mine/m-aș pierde în mâlul singurătății/și dragostea ce ți-o port n-ar mai înflori/în fiecare obiect pe care-l atingi” („Moțăie a somn de moarte”).
Dragostea, „simfonia înălțătoare a sufletului”, este un oaspete drag mult așteptat „cu bucuria dusă-n surâs”, reușind să-i încarce sufletul cu o nesecată „poftă de viață” așa cum natura reînvie „într-o înfrunzire de crud primăvăratic” („Refacere vitează”). Sentimentul nu poate fi făcut cunoscut decât prin cuvinte, acestea fiind „flori de suflet,/gânduri tainice de lumină”, combinate cu meșteșug în „poeme” aducând „o mângâiere,/o înălțare de cuget” pentru toți cei care iubesc, așa cum, pentru poet, „aroma-n litere înflorește/se scurge sub pana subțire/și-n miez se adună mierea/ce din iubire face pui” („O înălțare de cuget”). Literele care formează cuvintele „cântă” sub pana poetului, iar în „„miezul cuvintelor” se formează „limba cu gustul mătăsos”, folosită de creatorul „absorbit de formele frumosului” și atins de harul artistic atunci când „tainic divinul coboară în inimi/sufletul înălțându-se la cer,/când tandru mă cuprinzi/și-mi pui în brațe delirul”, prin „delir” înțelegându-se momentul de grație poetică, de inspirație, care îi aduce „filonul de aspirații” („Limba cu gustul mătăsos”). Așadar, tema dragostei se află într-o relație de complementaritate cu cea a rostului creației și a menirii creatorului, temă nelipsită din toate volumele lui Nicolae Vălăreanu Sârbu.
Pentru poet, cuvintele sunt inestimabile, foarte scumpe, deoarece, încărcate cu valori artistice (în acest volum metafora fiind omniprezentă, alături de alte procedee stilistice), „îmbracă sunetele-n auz/cu clinchete din clopoței de crin,/aroma polenului strâns pe aripi de fluturi”, oferind poetului materia primă pentru a-și deschide sufletul „cu împliniri și treceri prin destin” („Cuvintele îmbracă sunetele-n auz”). De aceea, poetul trăiește plenar fiecare clipă de viață „pe strunele cântecelor de dor” și, atâta timp cât va mai trăi, își va lăsa „cuvintele-n ploaie,/să încolțească-n pântec rodul sfânt” („Cât mai am timp”). Că iubirea pentru tot ce-l înconjoară se află la originea creației sale poetice nu există nicio îndoială, din moment ce „în piept am mai multă dragoste decât în inimă” și acest lucru este suficient pentru ca aceasta să fie exprimată prin cuvântul potrivit pentru a așeza la locul lor ideile poetice ca niște „pietre megalitice vorbitoare” ce-i vor asigura posteritatea având în vedere originalitatea operei sale, fiindcă el și-a păstrat calea proprie fără a se lăsa influențat de te miri ce orientare estetică, afirmând ritos că „eu nu mă îmbrac în culorile vremii,/dar plec odată cu ele,/rar mă întorc la primăverile care îmi scapă din mers/și înfloresc în magnolii” („Mă îndestulez din cuvânt”).
Profund recunoscător că harul poetic i-a fost predestinat („Am fost uns cu mirul care mi-a dat harul,/să mă topesc în cuvântul pe care-l cred”), creatorul este convins că, deși acesta „urcă liber prin gânduri” și, mai ales, îi „fură sufletul și face din el poezie”, poezia „pe care o citește sacadat inima” nu poate exprima gândurile, ideile, sentimentele adevărate fără truda și responsabilitatea creatorului. De aceea, „când ceva nu se îmbină la încheieturi” apar meditația și munca intensă cu „imaginile rămase-n oglinda memoriei” până ce va trebui ca versul „să strălucească cristal” pentru a merge la sufletul cititorilor, pentru că rostul poetului este să ungă „și alți aleși cu mirul harului divin” („Uns cu mir”).
Și în acest volum, versurile lui Nicolae Vălăreanu Sârbu se disting printr-un inedit al asocierilor, prin sinceritatea cu care își exprimă căutarea de sine, încercând să stăvilească curgerea nisipului din clepsidra timpului, stihuri gândite și așternute pe hârtie sub semnului (post)modernismului într-un stil cu totul original și cu o măiestrie artistică indenegabilă. Reflecțiile metafizice, dorința de a-și îndepărta singurătatea și pustietatea sufletească surprinse în ornamente stilistice și metaforice sunt caracteristici ale singularității unui poet de vocație.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
