După ce, în ultimii zece ani, s-a afirmat ca poet, critic și istoric literar, publicând volume bine primite de critica literară, în acest an (2019), CRISTIAN GABRIEL MORARU oferă cititorilor o carte de versuri, „SCRISUL ESTE O RUGĂCIUNE – stanțe moderne” (Editura AIUS, Craiova), al cărei titlu anunță principala temă de reflecție, creația și creatorul, în speță, poezia și poetul, iar subtitlul ne trimite la dorința autorul de a cultiva stanța, nu sub forma ei consacrată de strofă cu opt versuri, ci una modernă, creată de el, despărțind versurile în două catrene, cu rimă diversă, de la cea împerecheată, la cea încrucișată sau îmbrățișată, măcar că unitatea ritmică nu apare în toate poemele.
Chiar dacă prezența rimei (pe ici, pe colo, câte o asonanță), strofele cu număr egal de versuri și preferința pentru poezia cu formă fixă (prezentă și în volumele anterioare) ne-ar îndreptăți să afirmăm că poetul rămâne credincios prozodiei clasice, tematica, fondul ideatic și diversele procedee artistice, un grad mare de ambiguitate datorită folosirii cuvintelor cu sensul lor conotativ și, de aici, redescoperirea puterii metaforei ca principal instrument de configurare a viziunii subiective originale asupra trăirii interioare îl apropie pe Cristian Gabriel Moraru de modernismul arghezian și/sau blagian, dar, mult mai evident, prin cultivarea simbolului, a unor teme și motive, de simbolismul bacovian, influența tuturor acestora fiind evidentă în mai multe creații ale tânărului poet roșiorean.
Așa cum multe dintre poemele bacoviene surprind atât realitatea exterioară cu toate elementele care o creează, cât și realitatea interioară a universului afectiv al eului liric, cu toate ideile, gândurile și simțămintele sale, și în creația poetică a lui Cristian Gabriel Moraru apare un asemenea fenomen, întrucât, în concepția sa, poezia este singura modalitate de cunoaștere a ambelor universuri.
Stanțele lui Cristian Gabriel Moraru radiografiază lumea, viața reală, în care zilele trec monoton, anost, în care marile idei nu-și mai găsesc locul, mai ales că noul univers este unul anodin, oamenii fiind interesați doar de aspectul strict material al existenței, cel culinar („Produsele alimentare”) și băuturile având locul lor important, din moment ce omul caritabil oferă cerșetorului un bănuț pentru „un absint” („Cerșetorul”). Societatea contemporană trăiește „în epoca plină de ticăloși”, deoarece „teroarea/istoriei” a împins-o spre „hibernare”, fapt ce-l oripilează pe poet îndemnându-i pe oameni să lupte pentru câștigarea „libertății de-a crea valoarea” („Treziți-vă!”). Este vorba despre societatea dominată de tâlhari și de procleți, de cei îmbogățiți peste noapte prin mijloace mai puțin ortodoxe, singurii care își permit „prețuri deloc ieftine” și în al căror stomac vor ajunge alimentele „expuse în galantare” („Produsele alimentare”) și în care cerșetorii au năpădit străzile, mai ales cei peste care timpul a trecut nemilos. El, cerșetorul, „un moșneag neputincios/care-i numai piele și os”, a devenit „un biet plebeu” în societatea în care valorile morale sunt vorbe în vânt („Cerșetorul”).
De aceea, autorul, ca un adevărat poeta vates, trăiește un sentiment acut de tristețe, dezamăgire și de revoltă în societatea condusă de „mișei” într-o țară aflată în „jaf și prăduire,/lăsată pe mâinile lotrilor/și lipsită de oblăduire” („Mâhnire”), această societate în care „doar interese mărunte, meschine/se întâlnesc la tot pasul”. Poetul simte că în acest „secol acefal și apter”, lumea se îndreaptă spre apocalipsă, fiindcă „fără credință, nădejde, iubire”, aceste semne ale unei vieți spirituale superioare, „traiul este din ce în ce mai mizer”. Apar, așadar, și aspectele realității interioare a eului liric care suferă din cauza vicisitudinilor simțite și trăite de semenii săi, care „resimt cumplita izbire” într-o „lume lipsită de idealuri” („Spleen”). În versurile acestor poeme se simte un oarecare patetism amestecat cu sarcasm, simțăminte trăite în sufletul celui ce se solidarizează cu defavorizații istoriei. O caldă pledoarie în favoarea cunoașterii și respectării cu sfințenie a principiilor morale fundamentale ale umanității (Binele, Frumosul, Dreptatea, Adevărul) apare într-un poem în care poetul îl îndeamnă pe fiecare dintre noi „să-nveți să vezi frumosul din oameni”, binele, răbdarea și perseverența fiind căile prin care poate fi învins răul. Și, așa cum Socrate își ajuta învățăceii să ajungă la adevăr dirijându-le gândirea prin întrebări, și cititorul ajunge la el punându-și întrebări: „Răul doar cu bine-l învingi și cu puterea răbdării,/Iar adevărul trebuie să-l moșești prin întrebări” („Noi, oamenii…”).
Dar poetul nu se rezumă la enumerarea elementelor realului sau ale stărilor sale sufletești, ci le redefinește prin transfigurarea lor artistică, cultivarea metaforei având rolul cel mai important în revelarea viziunii sale poetice asupra a ceea ce vede, simte, trăiește, din moment ce Cristian Gabriel Moraru are predilecție pentru sensul conotativ al cuvintelor, ale căror raze „mai mângâie chipurile noastre,/sporind forța visurilor/și-a sentimentelor, prea sfintelor…” („Razele cuvintelor”). De aceea, când o șoaptă a amintirii bate la porțile gândirii, inima poetului se umple de lumina Domnului și se împărtășește cu darurile Lui, aspirând la tot ce este sfânt („șoaptă de lumină”), nemurindu-l în versuri pline de evlavie în care împărtășește cuvântul Celui de Sus („inima să se cuminece”), „scrisul” său devenind „o rugăciune” purtată drept „coroană de poet legendar” („Scrisul ca rugăciune”).
Așadar, poetul, cu menirea sa, și poezia, cu rostul ei, ocupă locul principal în fondul ideatic și în tematica volumului. Poetul aparține unui „misterios popor”, aceluia care dorește să aducă pacea și liniștea în sufletele oamenilor, care „încearcă pe oameni să-ndrume” pe calea „dragostei pure”, în deplină „comuniune cu Dumnezeu”, în așa fel încât viața lor să devină o sărbătoare perpetuă („Cântarea poeților”), iar poezia inserată pe hârtia văzută ca un pat enigmatic, tour dꞌ ivoire al creatorului vizionar, devine locul de unde pleacă profețiile acestuia bazate pe cel mai omenesc sentiment uman, dragostea, aceasta putând învinge orice fel de rău. Dacă nu poate prin simpla ei prezență, poeții, cei deveniți „legendari”, cheamă „la arme!/să liberăm degrabꞌ cetatea!…”, ca să apere „libertatea de a iubi” („Poezie”). Ei, poeții cu „fruntea plină de visuri mărețe”, sunt cei care, având drept armă condeiul, „stau de strajă la porțile acestei lumi”, căci numai ei, cei atinși de „grația divină”, fac să încolțească toți „copacii de lumină”, ca o profeție a sibilei legendare inspirate de olimpieni („Ars poetica”).
Un strop de narcisism apare în portretul „metapoetului”, el fiind unul „genial și întristat” care „și-a pus autoportretul în ramă”, fiindcă scrie poezii despre poezii, elogiind cuvântul ca principală materie a creației literare, având alături, bineînțeles, „luna, fecioară blondă”, care a fost și a rămas „cea mai neprețuită dintr-al său tezaur”. Un pic de romantism, cu nostalgie, cu tristețe, cu „amintiri de aur” strânse în tolba poetului, cu meditație, se străvede ca o lumină caldă din adâncul sufletului său încă adolescentin, sensibil la farmecele Selenei, ca far nocturn călăuzitor al simțămintelor creatorului de frumos și de iubire („Ars autumnalis”). Luna, „făclia nopții”, îi transmite poetului starea de vis și de reverie sub a căror influență, ca și cum „zefirul sufla profetic din buzele-i moi”, își scrie poemele apărute în vis, în timp ce dormea „cu capul peste un manuscris” („Amurg de toamnă”).
Aplecarea spre poezia cu formă fixă, în special către acrostih, se materializează și în acest volum în două creații. În primul, „ALCHIMIE”, fiecare vers încercând o definire a conceptului reprezentând modalitatea de a descoperi elixirul vieții cu o origine ancestrală și practicată, mai ales, în Evul Mediu, se revelează importanța cuvintelor, a logosului, în procesul de cunoaștere. „Alchimia” este pentru Cristian Gabriel Moraru „altarul cuvintelor” slujit permanent de către poeți, este „lumina” și „credința” călăuzitoare ale procesului de creație, dar și „iubirea”, căci fără ea nimic nu este posibil, iar poeții se înscriu în rândul „entelehilor” care caută perfecțiunea.
Al doilea acrostih, „CANTEMIR”, este închinat celui mai de seamă reprezentant al umanismului românesc, un „UOMO UNIVERSALE”, poliglot și om de știință de talie universală („Cărturar de seamă al lumii întregi”), opera sa constituindu-se într-un mesaj pe care patriotul Dimitrie Cantemir l-a adresat lumii pentru ca țara și cultura acesteia să fie cunoscute de întreaga omenire: „Ai fost voievodul culturii românești,/Năzuind, ah, printre împărați și regi,/Tăria poporului român s-o sporești.”.
Nu numai acestuia i se închină un imn de slavă, autorul elogiind și aportul altor personalități ale literaturii române, cum ar fi Neagoe Basarab a cărui carte de „Învățături”, „falnic monument de literatură, politică, filozofie și elocvență la străbunii noștri”, cum o aprecia Bogdan Petriceicu-Hasdeu, este rodul acelui „scoborâtor din stirpea Basarabilor” care și-a pus „condeiul inspirat de harul Duhului Sfânt” în slujba „Slavei împărătești” întru înălțarea morală și politică a românilor ca un adevărat„mare învățător al neamului” („Icos adâncos”).
Geniului poeziei românești, Mihai Eminescu, „un luceafăr în călimara sorții”, trăitor „într-al României rai”, și patriotului care „pentru țară ai vibrat ca nimeni altul”, îi dedică un poem din care transpare admirația fără margini față de acest „visător hoinar prin labirint de stele”, cel ce a fost „exemplu pentru toate vârstele” și a cărui operă va dăinui pe vecie, fiindcă reprezintă „hrisovul biruinței asupra morții” („Poetului Mihai Eminescu”).
Dragostea, fie ea ca sentiment nobil despre care „toamna-mi cântă duios, la ureche,/balada dragostei nepereche/dintre un Făt-Frumos și-o Ileană/Cosânzeană” („Cântec vechi”), fie senzuală, când „trupul durduliu al doamnei” devine o „ispită grea”, atras fiind de „ciorchinii ei și fraga buzelor” („Pastel de toamnă”), precum și natura cu toate elementele ei, diminețile, serile, nopțile și anotimpurile, cu deosebire toamna, care îl face „cel mai fericit din lumea asta”, căci „îmi iese cu plin în cale”, iar „nectarul„ ei îi „curge-n pocale” („Nectarul toamnei”), sunt alte teme ale volumului, evidențiind astfel osmoza sufletului său cu tot ceea ce ne înconjoară.
Cu toate influențele evidente ale modernismului, noutatea expresiei poetice surprinzătoare contribuind la ambiguizarea limbajului, prezența subiectivității în planul trăirilor afective, Cristian Gabriel Moraru cultivă o poezie a căutărilor, a încercărilor de a atinge absolutul, de a descoperi esența umană și pe cea divină care evidențiază măiestria unui poet aflat pe un drum ascendent, a unui creator plin de sensibilitate, un promotor al vieții spirituale în mediul în care trăiește și își desfășoară activitatea ca profesor de vocație, ca poet și critic literar care mai are multe de spus în aceste domenii.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
