Unitate201

Unitate201De ani de zile cei mai mulţi dintre imigranţii români, fie că trăiesc în Europa sau pe alte continente, au uitat ce înseamnă greul, o duc mai bine şi sunt mulțumiți de ceea ce au realizat. De ani de zile se felicită între ei pentru că au reușit să se rupă de sărăcia din România și tot de atâția ani majoritatea lucrează în colective de oameni civilizați, care știu să spună te rog sau, mulţumesc. Mulţi imigranţi lucrează nici mai mult nici mai puţin decât în România dar cu o remunerație decentă, care le permite să facă trei excursii pe an, care le permite să asigure copiilor lor un trai decent, care le permite să-şi plătească toate impozitele fără a se plânge.

Dar mulţi dintre imigranţii care o duc bine în străinătate au o părere de rău. Înstrăinarea de cei de acasă, de cei dragi, de prietenii din copilărie, din liceu, din facultate. De prietenii adevăraţi!

Sigur că fiecare dintre noi şi-a făcut prieteni noi, ne vizităm cu colegii de serviciu, ieşim împreună la iarbă verde, picnic-uri sau spectacole, însă niciodată nu vom avea acea relație deschisă, fără ocolișuri, fără frici, ca cea pe care am avut-o cu cei care ne-au însoțit pe parcursul liceului sau a facultăţii, cu cei cu care am crescut și ne-am maturizat, pentru că prietenii noi sunt mai mult prieteni de conjunctură, de serviciu, de obligație sau pur și simplu surogat… Prieteni cărora nu le putem pretinde să ne înțeleagă pentru că ei nu au trecut prin greutățile prin care am trecut noi cu cei de acasă, pentru că ei nu știu ce înseamnă să intri într-un magazin și să găsești rafturi goale, ei nu ştiu ce înseamnă să cumperi blugi de la studenții străini, să faci mici în curtea căminului studenţesc și nu în ultimul rând, să faci foamea cu prietenul tău și să împarți ultimul cartof şi ultimul codru de pâine şi slană cu acesta.

Şi pentru că veni vorba de prietenie, îmi aduc aminte de o vorbă din bătrâni care spune că: Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă feresc singur! Şi nu zice rău deloc pentru că prietenii în vremurile tulburi pe care le trăim, sunt rari. Ca imigranţi, avem cunoştinţe cu sutele şi adesea încurcăm categoriile şi reportul de la categoria a doua, la prima. Şi culmea, în loc să câştigăm, pierdem pentru că nu oricine are stofă de prieten. Pe de altă parte, nu oricine ştie să-şi facă prieteni. De multe ori, în loc să căutăm soluţia nefericirilor din viaţă în interiorul nostru, o căutăm acolo unde nu-i, în alţii. Vedem paiul, iar bârna ni se pare o nimica toată.

Aşteptăm înţelegere, dragoste, acceptare şi răsfăţ, dar uităm că, orice relaţie e un joc de-a luatul şi de-a datul. Şi ne mirăm când celălalt fie că-i prieten, iubit, coleg de muncă ori partener de afaceri, pleacă fără să mai privească înapoi. Viaţa ne învaţă că niciodată nu-i prea târziu să pierzi sau să câştigi un prieten. Trebuie doar să învăţăm să recunoaştem la pipăit stofa cea mai bună, cu aspect comercial dar putredă în interior. Iar în ceea ce priveşte loviturile prin spate vă garantez că există persoane care sunt adevăraţi maeştri în domeniu. În faţă sunt numai zâmbet şi bunăvoinţă iar în spate te lovesc cu sete şi multă invidie pentru ceea ce eşti şi ai reuşit să obţii de la viaţă cu multă muncă, seriozitate, corectitudine şi cinste.

Şi cu toate că aceşti maeştri în detractare şi persiflare sunt la un pas de prăbuşire în prăpastia fără fund şi fără întoarcere, totuşi mai au puterea să-şi arate frustările şi viaţa devenită praf şi pulbere acuzând în stânga şi-n dreapta ca şi cum tu ai fi de vină pentru viaţa lor mizerabilă prabuşită în totalitate. Şi singura preocupare a acestora este aceea de-a ataca mişeleşte pe toată lumea cu vorbe-n vânt. Vorbele-s vorbe dar mă întreb cum reuşesc să aştearnă pe hârtie câteva fraze când sunt recunoscuţi ca făcând parte dintre acei agramaţi cu câteva clase şi un liceu făcut la apelul de seară!?

Oameni plini de invidie şi răutate care nu au reuşit să-şi depăşească condiţia chiar dacă au luat drumul străinătăţii. Oameni care niciodată nu vor reuşi să se bucure sincer de realizările celor din jur, care niciodată nu vor avea o relaţie stabilă, iar de familie nici nu se poate vorbi. Oameni care nu vor avea niciodată resursele necesare să plângă cu cei ce plâng, ci vor fi tentaţi întotdeauna să se bucure de necazurile celorlalţi şi să aducă acuze grave şi nejustificate celor care prin muncă şi seriozitate au ajuns pe culmi, loc unde aceşti frustaţi nu vor ajunge niciodată. Vor sfârşi prin a se afunda şi mai mult în mocirla mediocrităţii, a minciunilor şi a nemerniciei lor comuniste în care au trăit şi din care nu au reuşit a se desprinde nici ajunşi prin străinătăţuri unde democraţia domneşte la rang de cinste iar cei buni sunt apreciaţi la justa lor valoare. Şi nici nu vor reuşi oricât de mult ar da din coate, oricât de mult se vor zbate să arunce cu noroi în alţii. Nici măcar în visele lor cenuşii şi bolnave!