Cândva, redacţia noastră a fost un tot unitar pe care domnul Ion Arieşanu a reuşit să îl strângă la un loc. Astfel, a dat un sens al existenţei noastre.
În anii optzeci șeful presei ceaușiste ajunsese secretar cu propaganda la Timișoara. În vizor i-a căzut revista Uniunii Scriitorilor, Orizont, care, conform normelor lui Eugen Florescu, nu corespundea în ce privește ideologizarea impusă de minirevoluția culturală a șefului statului. Cu ceva timp în urmă Ion Iliescu, detașat și el pe aceeași funcție în județul Timiș, transformase lunarul scriitoricesc într-un săptămânal politic-social și literar-artistic. Conform lui Florescu emisfera a doua trebuia să dispară făcând loc floresculturii. În acest scop, un desant din care mai făceau parte redactorul-șef al cotidianului județean Neue Banater Zeitung, un Nikolaus Berwanger, care încă nu descoperise drumul spre Germania Federală, unde va emigra mai târziu și un scriitor din București, Ilie Purcaru, a pus redacția sub stare de asediu. Am fost convocați într-o ședință extraordinară în care a trebuit să suportăm criticile devastatoare pentru insuficienta implicare în politică. S-a lăsat cu măsuri imediate drastice, prima fiind suspendarea redactorului-șef Ion Arieșanu, cu trimitere într-un concediu din care se putea să nu se mai întoarcă (lucru care i s-a întâmplat însă în 1990 ). Am fost amenințați cu pierderea locurilor de muncă și ceea ce a fost senzațional, următorul număr al revistei urma să fie editat de triumviratul politic, oferindu-ne o lecție de supra-ideologizare a tuturor materialelor.
Spre surpriza tuturor, acela a fost cel mai slab număr pe care l-a scos vreodată revista Orizont. O abundență de perle din limbajul de lemn al epocii, o prezentare a celor mai noi lozinci și principii ceaușiste. Contrar celor ce spun că Florescu a fost un prost și un incult, am constatat că avea o calitate rară, dacă nu unică, de a dezvolta principiile simpliste și primitive ale șefului statului sub forma unor explicații adesea fanteziste, gen eseu, pe pagini întregi, făcând din tezele acelea bici care să mai și pocnească.
Articolele festivist-triumfaliste ale triumviratului trebuia să servească drept exemplu pentru redactori și colaboratori. Când Arieșanu s-a întors din exilul său ca un fost deținut politic, exista deja un cerc de colaboratori format din profesori de științe sociale. Au apărut materiale redacționale scrise de absolut toți sclavii din redacție, semnate adesea cu pseudonim sau cu numele revistei, dar și literatură de ocazie, festivistă, aparținând unor membri ai US. Ștatele de plată sunt singurele documente care atestă numele real al autorilor acelor maculaturi. Secretara Maria Amza a dactilografiat toate acele texte, împreună cu administrația culturii și ne-a oferit pe tavă documentele cu care puteam dovedi că toată lumea a scris „texte”. Acuma noii oportuniști care ne-au ocupat locurile fac pe marii anti-comuniști și se fac că uită că am fost cu toții băgați în aceeași oală.
În fața morții unui fost coleg și prieten este foarte greu să te exprimi. De biografie și operă se vor ocupa, desigur, comentatorii, criticii, ziariștii, moștenitorii operei. Ei se pot exprima obiectiv, fără amănuntele omenești, ca și cum totul ar fi mers firesc, conform unei existențe singulare. Dar Ion Arieșanu era legat de un grup de scriitori/beletriști și de comentatori/critici literari dintr-o redacție. Sigur, ar fi nimerit să vorbim despre cele bune și nobile apusuri umane. Dar în zbuciumatele noastre existențe este imposibil să taci la infinit.
L-am vizitat acum un an pe fostul meu șef, Ion Arieșanu, acasă la el. Tocmai ieșise din spital. Era slab, dar afișa o bună dispoziție, o bucurie de a primi pe cineva. Am aflat atunci că în noua redacție Orizont, în 1972, doar pe mine și pe răposatul Laurențiu Cerneț ne-a angajat din proprie voință. Ceilalți erau deja în redacție sau i-au fost impuși de autoritățile timpului. Când am început să discutăm despre evenimentele care ne-au marcat la începutului lui 1990, Arieșanu a început să plângă și doamna Tatiana, soția lui și m-a sfătuit, pe bună dreptate să nu mai dezgropăm acele mizerabile evenimente.
Fenomenul era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară erau două „tabere”, adică scriitorii, înțelegeți, vă rog, corect acest cuvânt, e vorba de autorii de poezie și proză. Ceilați „auxiliari” sunt, să zicem, în barca unei critici literare. De fapt e vorba de oameni lipsiți de harul beletristicii, al creației, în schimb li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației locale, „a noastră”, în primul rând. Textierii, comentatorii, recenzenții sau cum mai doriți să le spuneți s-au revoltat în privința condiției proprii, nu doreau să se mai simtă obligați să comenteze, și mai ales pe un ton colegial, cărțile noastre, prin note la margine de revistă. Au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite. Cu timpul și ei au scos cărți, la concurență cu scriitorii. Nicolae Breban le spune „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei…”
Tagma creatorilor era și cea mai fragilă, trebuind să răspundă cu proprie semnătură comenzilor aparatului de partid, să le gireze cu numele lor cunoscute. Tocmai aici au atacat, cu prilejul revoluției, clanul cenușiilor comentatori
„Compromișii” erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării din redacție, pradă oprobriului masei de „revoluționari”. Au învins cei din tabăra „cenușiilor”, a textierilor fără vocații artistice. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de acești oportuniști, bine grupați, solidari în mediocritate, dar suficient de abili pentru a-și aroga teritorii în filosofie, în alcătuiri de dicționare, culmea, vizând scriitorii. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în aceste dicționare din rândul prietenilor, mai vechi sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea, devenind lingăii marilor textieri la modă.
Nu ar fi completă rejudecarea evenimentelor dacă nu s-ar ține cont și de un domeniu în care au existat victime, în arealul culturii. Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin deces, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă.
„Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…” Din delicatețe el nu divulgă nici un nume.
Unii membri ai conducerii, indiferent de calitatea cărților lor și de valoarea prestației literare, ION ARIEȘANU, ANGHEL DUMBRĂVEANU, AUREL TURCUȘ, ION DUMITRU TEODORESCU. LUCIAN BURERIU etc. au trebuit să se disculpe în mod penibil, alții au părăsit sala „de judecată”, adică de ședințe a redacției. În aceeași oală cu șefii au fost amestecați și alți redactori, care au fost siliți să părăsească redacția, criteriile judecății fiind minate de invidia judecătorilor improvizați sau de pure antipatii subiective. Redactorul-șef Ion Arieșanu nu a schițat nici un gest pentru a lua apărarea celorlalți colegi incriminați și a părăsit lupta. Cu toate că Uniunea Scriitorilor din capitală nu a fost de acord cu asemenea procedee, n-a avut ce face, timișorenii erau pe atunci deosebit de prețuiți, ca factor declanșator al revoltei populare, trebuiau găsiți țapi ispășitori.
Îmi amintesc cum a fost când m-a angajat Arieșanu. Atunci s-au modificat relațiile mele cu presa din captală, s-a schimbat orientarea editurilor în minirevoluția culturală. Elis Buşneag, la Editura pentru Literatură, unde voiam să public o nouă carte de versuri, mi-a spus că a doua se publică doar la altă editură. Urmă eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu, în ton cu epoca, neavând ce face, considera manuscrisul meu „prea puţin patriotic” şi urma restituirea unui manuscris satiric, ( cu adresă la activismul politic) de la Albatros. Despre felul în care am fost tratat acolo a scris mai târziu, în memoriile sale, regretând sincer, Mircea Sântimbreanu. Eram ca și transferat la Televiziune, publicasem, după debutul editorial în toată presa bucureșteană, mi-aș fi putut face relaţii, aș fi avut o carieră. I-am dat un telefon lui Ion Arieșanu, un vechi prieten, aș putea să spun. Se înființa la Timișoara noul format săptămânal al revistei Orizont iar el, redactorul-șef m-a chemat imediat în această redacție.
Intelectualii „critici” erau inexistenți. Au făcut ce li s-a spus. Nu au fost disidenți la Orizont în afară de Arieșanu.
Toți scriitorii au fost demiși din redacție, rămânând doar cei ce nu făceau beletristică. Arieșanu s-a ridicat și a plecat furios, pe bună dreptate, din ședința de „judecată”, prezidată de Claudiu Iordache. Poate ar fi trebuit să rămână, să ne ajute să-i dăm afară pe stradalii care ne-au violat sala de ședințe, având și bâte asupra lor. Poate. S-au suit pe scaunele noastre „călduțe” cei ce au prins momentul oportun, și-au mai adus colegi și prieteni, au făcut ce au vrut, interzicând foștilor angajați să mai publice în noul lor Orizont. Nu numai lor. Iată ce spune Dușan Baiszki autorul site-ului Flialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor: „…revista „Orizont“ a devenit o revistă ce nu-i mai reprezintă pe membrii Filialei Timișoara a U.S.R., ci interesele unui grup restrâns, unde nu mai pot publica tocmai membrii Filialei Timișoara… Oare printre scriitorii din Banat nu mai există nicio personalitate ale cărei texte să fie demne de publicat în revista „Orizont“? Chiar așa? Cine conduce, de fapt, această revistă?” Ce frumos scrie domnul Mircea Mihăieș, actualul redactor- șef: „Cum să-i vrei moartea pentru că e inteligent, cult, expresiv și de-o irezistibilă eleganță în tot ceea ce întreprinde? Evident, el e incomod pentru că nu poate fi redus la simplismul jalnic al atâtor purtători de titluri universitare frauduloase sau al unor toge academice în care moliile și-au făcut demult culcuș.”
Dar profitorii vremurilor noi și-au desăvârșit carierele, inclusiv la Universitate, au avut burse prin străinătate, păstrându-și doar ura pentru foștii colegi, încercând și reușind să le taie calea spre revistele Uniunii Scriitorilor. Unii dintre timișoreni au influență și posibilitatea de a distruge în continuare destinele celor înlăturați. Unii dintre noi au și murit, din cauze naturale, Aurel Turcuș, Ion Dumitru Teodorescu, alții au încercat o sinucidere (mie nu mi-a reușit). Scriitorii din redacție, în frunte cu Ion Arieșanu au fost marginalizați în continuare. Câțiva găsindu-și uneori în străinătate satisfacția de a-și continua călătoria prin literatură. Păstrez ceea ce a scris despre ultimul meu volum: „Ion Arieşanu, Orizont, nr 24, 1989, puțin înainte de revoluție: „Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la 21 de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-a schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”
S-ar putea spune că-mi fac publicitate. Dar voi ajunge în curând alături de șeful meu.
La o ultimă aniversare a lui Ion Arieșanu, acum patru ani, În sediul fostei noastre redacții, i-am mărturisit: „Noi am avut un sentiment reciproc, de o mare, unică, profunzime. Noi am rezonat, la un moment dat, şi ca oameni unul faţă de altul. Cândva, redacţia noastră a fost un tot unitar pe care domnul Arieşanu a reuşit să îl strângă la un loc. Astfel, a dat un sens al existenţei noastre.
Sentimentele noastre au rămas la fel de fierbinţi faţă de domnul şef al nostru şi tatăl literar al câtorva dintre noi, aşa cum dânsul spunea o dată.”
Și fostul nostru șef, singurul totalmente suportabil, generos și iertător acum nu mai este. A apus în liniștea casei sale. Nu i s-a dat nici măcar Wikipedia. Îi sunt recunoscător că m-a angajat și m-a promovat ca secretar principal de redacție, o funcție jinduită de mulți. S-a bucurat când i-am spus că am un fiu cetățean al Statelor Unite și un nepot născut în acea țară binecuvântată.
Adio, Ion Arieșanu, prieten de nădejde și unul dintre puținii dintre noi care-și merită numele de om.
LUCIAN BURERIU
