„Facebookul ne uneşte! Am venit special din Italia ca să te văd. Uite că în sfârşit ne întâlnim”!… îmi spunea zâmbind cu sinceritate persoana care stătea în faţa mea la masă, într-un restaurant medieval, în cadrul unui program artistic cu specific de caffe concert. „Mă numesc Gi.Elle. Vin tocmai de la Roma. Sunt impresar artistic şi preşedintele sindicatelor tuturor artiştilor din toată Italia! Sincer, aş fi vrut să contactez o echipă de artişti din Kiev, de mult le urmăresc activităţile, dar după cum vezi, s-au tensionat vădit situaţiile pe acolo”.
Personajul din faţă îmi părea unul deosebit de simpatic, cu nişte ochi vii şi strălucitori, un corp voluminos, deosebit de inert, şi o barbă destul de stufoasă. Fizionomia unui intelectual, ca să concluzionez. Faţă de tovarăşul său cu care venise, pictor, retras în colţul lui, gârbovit din obişnuinţă sau datorită normelor pe care i le impuneau conjuncturile, Gi. Elle. mi se mula şi îmi copia energia. Dacă mă extaziam se extazia şi el, dacă toastam în cinstea lungii noastre viitoare colaborări, o făcea şi el, și prin felul în care îi strângeam mâna la fiecare despărţire, luându-i-o într-una sau în ambele palme ale mele, la fel proceda şi el cu mine.
„Uite despre ce e vorba Adriane – se străduia să îmi explice într-o engleză stâlcită, dând-o apoi în italiana lui veritabilă – sper să nu te jigneşti, dar prietenii mei mi-au spus că am înnebunit de-a dreptul venind în România, în această ţară moartă… după spusele lor, aproape ştearsă din hărţile geografice, inactivă, ca să organizez nişte evenimente culturale. Personal, mă îndreptam spre Kiev, dar s-au deteriorat lucrurile pe acolo. Sincer vorbind, mă bucur că s-au întâmplat toate acestea, pentru că am dat de un oraş viu, plin de dinamică şi viaţă evenimenţială. Ca să trec la subiect, doresc să înfiinţez la Braşov un festival de Baroque şi Commedia dell Arte. Eu voi veni cu coregraful, tu va trebui să îmi găseşti o orchestră şi balerini autohtoni, chiar şi câţiva actori. Obligatoriu, toţi protagoniştii să fie profesionişti. De publicitate mă voi ocupa eu. Hei, la naiba – a început să răcnească într-o italiană perfectă la o chelneriţă tânără care l-a servit cu vin mai întâi pe el, sesizând că nu e român – avem de faţă şi o doamnă la masă, ce boala!! îmi indica soţia. La noi în ţară băutura se toarnă mai întâi doamnelor dacă sunt de faţă! Mamma mia, ma che situazzione”!!! căuta cu ofuscare aprobare în ochii compatriotului său…
…După câteva pahare de Busuioacă de Bohotin, Gi. Elle. devenea din ce în e mai gălăgios. Îl întrebam despre marii artişti occidentali. Îmi venea cu multe argumente, pe unii îi cunoştea personal, în speţă pe marea balerină Carla Fracci. Era captivat de gesticulaţia soţiei mele, tipică numai la balerine, a început să o laude pentru lucrul acela. Eu stăteam cu palmele împreunate și coatele sprijinite în blatul mesei, iar el, în afara glasului puternic şi a ochilor vii şi joviali, părea inert de-a dreptul. La un moment dat s-a ridicat brusc de la masă, şi-a ridicat paharul, şi a ţinut un discurs care să se audă în întreaga locaţie: „Carri amici, în această seară se naşte o colaborare menită să fie de lungă durată. O prevăd ca pe una de bun augur. Astăzi se vor uni printr-un proiect cultural două mari metropole: Roma şi Braşovul. Se va zidi încă o cărămidă în temelia istoriei culturale europene”…
Momente de panică mai târziu. Gi.Elle nu îşi găsea portmoneul. Amicul lui a plătit cu cardul. Următoarele douăzeci de minute i l-am tot căutat, simţindu-ne foarte stânjeniți, atât soţia mea cât şi eu în persoană. Nu i l-am găsit. Nu s-a demoralizat. Era în mod vădit sub influenţa nemiloasă a busuioacei.
„Chiar că seamă cu Roma”! admira oraşul, de sus, de pe culmea dealului Cetăţii, adulmecându-i chiar şi aerul, pe când îl conduceam la taxi. A sunat isterizat ceva mai târziu și telefonul, ce-i drept cu mare întârziere: „Am găsit portmoneul – avea să mă anunțe. L-am uitat la hotel. Scuze pentru neajunsuri”!
„Ce părere ai”?! avea să mă întrebe soţia, în pat, pe când făceam o retrospectivă a momentelor parcurse în timpul zilei. „Mi se mulează după propria comunicare. Îmi foloseşte energia, mi se contopeşte cu propria personalitate. Ăsta-i un lucru bun, destinat colaborării comunicaționale. Nu gesticulează cu braţele, nu are gesturi, aici nu îl pot prinde. Foarte ciudat, mai ales la un italian… Ăștia vorbesc mai mult cu mâinile decât cu gura. Fiecare cuvânt al interlocutorului este însoţit de un cod gestual, care îi colorează și îi dau viață însemnătății spuselor.
Urma să îl întâlnim şi a doua zi, şi a treia. Pe Facebook nu am avut ce activitate să îi verific, era de-a dreptul minusculă, câteva specificaţii despre drepturile artiştilor din Italia. Pe Google nici urmă de dânsul. Motorul de căutare ar fi trebuit să se încingă cu specificaţii, ţinând seama că dumnealui era preşedintele sindicatelor tuturor artiştilor din Italia, om care trata direct cu Bruxelul pentru doleanţele artistului, după cum mă încredinţa pe tot decursul acestor zile. M-am decis să sun în Italia un prieten, fost balerin consacrat al Operei Naţionale din Bucureşti, care colabora în domeniu pe acolo. „Aoleo, cu italienii te-ai gândit să faci proiecte de amploare?! Păi ăştia-s cei mai mari ţăpari de pe faţa pământului, te fac băieţii la pocher cu şeptarii! Nu am auzit de el, şi mă întâlneşti tot la Roma. Mai verifică, mai verifică…”
„Aveţi artişti desăvârşiţi Adriane”! mă încredința, mai ales după vizionarea spectacolului Tosca al Operei Braşov. Aşa ceva am mai întâlnit cu câţiva ani în urmă doar la Bratislava. Păcat însă că artiştii voştri sunt încă marcaţi de vremurile care au apus. Fizionomiile lor îmi spun totul. Nu sunt sigur că ştiu să se descurce dacă sunt lăsaţi de capul lor. Se mulţumesc doar cu ceea ce le toarnă pe gât finanțatorii. Tu şi cu soţia ta se vede că aţi cutreierat lumea. Ştiţi să daţi frâu liber iniţiativelor. La noi nu e aşa… protecţia artistului e mult mai haotică. Asta-i diferenţa dintre individualism şi colectivism. Individualistul excelează de unul singur și se descurcă pe propriile aripi, colectivistul este atât apărat, cât și retardat de anturaj. La voi predomină cel din urmă. M-am interesat, legile voastre de protecţie socială sunt mult mai bune decât cele ale noastre”…
„Numai să fie puse în funcţiune! Gi.Elle.” – l-am întrerupt din entuziasm.
„Chiar şi fetele voastre de aici arată mult mai bine decât cele care au venit pe la noi”… concluzionă, întorcând brusc capul după una dintre balerinele noastre.
„Şi bărbaţii voştri de aici la fel – interveni şi pictorul. Cei de dincolo sunt mai negricioşi şi au mâinile mai lunguiețe”…
„Or fi luat şi ei câte ceva din sindromul geografic al Italiei”! i-am ironizat urgent argumentul, ajutat de ocheada discretă a lui Gi. Elle., care îi sugera să fie mai vigilent cu expunerea individualistă a declarațiilor.
Grăsana de Cotnari îşi spunea rapid cuvântul. Gi.Elle făcuse un semn subtil acordeonistului să se mute la altă masă. Aveam de discutat.
„Uite ce e Adriane, am nevoie de de zece balerini profesionişti, o orchestră cam de 11 oameni, doi actori, unul român, pe celălalt ţi-l trimit din Italia. Dacă nu găsesc pe acolo coregraf va trebui să mi-l găseşti tu, sau să faci tu spectacolul. Concepţia şi regia îmi vor aparţine. Am prieteni mult mai inferiori mie, care au dat lovitura pe la teatrele de la Riga, sau la Baku. Nişte anonimi, Adriane, nu se pot compara cu mine. Cât ar fi onorariul pentru un artist român, ţinând cont că va trebui să ne fie la dispoziţie timp de o lună pentru conceperea spectacolului? Desigur că cu tine voi trata altcumva…
După o scurtă reglementare în şoaptă cu soţia, i-am cerut o sumă care nu ar fi bucurat până într-atât un artist provincial, dar nici nu l-ar fi făcut să refuze o asemenea ofertă: 250 de euro, ținând cont că treceam printr-o criză economică deosebit de groaznică, iar echipa s-ar fi întâlnit de trei ori pe săptămână pentru conceperea programului, pe o perioadă de trei săptămâni. Ochii lui Gi.Elle. au tresărit vădit.
„E ok! îmi spuse cu întârziere. Oricum, oamenii de aici sunt cu mult mai ieftini decât cei din Italia. Dar asta ar însemna ca din preţul vânzării tuturor biletelor să ne alegem doar cu plata artiştilor”.
„Plata artiştilor se face din sponsorizări, Gi.Elle. E utopic să-ţi plăteşti artiştii din vânzarea unor bilete. La talia festivalului pe care vrei să îl organizezi trebuiesc să se implice ambele primării cu subvenţii dacă preconizăm înfrăţirea celor două oraşe cu această ocazie. V-a trebui să apelăm la serviciile unui notar ca să întocmim un contract”…
„Dacă se implică şi autorităţile locale mai mult ca sigur că ne va trebui şi un traducător”! adăugă Gi.Elle.
„Pot să fac eu rost de traducător”! se amestecă pictorul.
„Nu ne trebuiesc traducătorii pe care îi ştii tu Pi.No., nu ne putem prezenta la primărie cu grădinari, la dracu… vor râde și curcile de noi! Tu nu înţelegi – îi explica pe răstite – traducătorii aceştia trebuiesc să vorbească literar, să se folosească de neologisme. Voi întocmi actele la notar şi ţi le voi trimite – se întoarse urgent spre mine.
„Nu, nu, Gi.Elle! Notarul va fi român…!
„Ma… per nomme di Diego, Adriane, notarii noştri sunt notari!! îşi ţinea prelegerile de i se auzeau în toată locaţia. Italienii noştri au existat din totdeauna, şi notarii noştri s-au născut odată cu ei”! atunci şi-a răsfirat pentru prima dată braţele, în toată lărgimea lor, de parcă ar fi împreunat toate zările.
„Gi.Elle. – l-am întrerupt din prelegeri – România nu e Dolce Gabanna. La noi legile sunt legi. Din moment ce ne-a trebuit Comunitate Europeană, toţi ochii sunt pe noi – îl asiguram; nu mai poţi mişca un deget fără ştirea lor, parlamentarii noştri şi-au făcut o tradiţie ca să defileze ostentativ cu cătuşele la încheieturi”…
Negocierile au durat mult. De la Grasă de Cotnari Gi.Elle a trecut la Grasă de Huşi. Ne-am strâns mâinile ca unii dintre cei mai buni prieteni. Peste o săptămână aveam să îi trimit pe Email o propunere dezvoltată de proiect. Nu mi-a mai răspuns la provocare…
„Nu consider că mi-ar fi dat oarecum vreo plasă – comunicam cu amicul meu român de la Roma, fost balerin al Operei din Bucureşti. Omul ăsta timp de trei zile a plătit numai el peregrinările noastre, şi de altfel… mi-a făcut plăcere să mai dau şi de o altă mentalitate”!
„Plasa ţi-ar fi dat-o de-abia atunci când te-ai fi băgat în afaceri cu el, măi, Adriane, şi ai fi fost urmărit prin tot oraşul să dai banii oamenilor pentru toată truda lor”!…
Peste câteva zile aveam să dau de o notificare destul de interesantă pe un dicţionar al gesturilor pe care îl studiam de ceva timp: Gi-Elle nu gestifica cu braţele. Făcea parte dintr-o categorie foarte rară a oamenilor, aceea a marilor manipulatori…
————————
Adrian SCRIMINȚ
Brașov, noiembrie 2019
