1) CURCA
Un cer albastru ca vioreaua prevestea o zi splendidă. Căldura juca în aer. Era ora prânzului. Nu aveam ceas. Dar ştiam de la tata că dacă umbra trunchiului salcâmului ajunge la baza trunchiului mărului din colţul ogrăzi este ora 11:00. Aşa socoteam timpul, ora 11 – prânzul, ora 16 – dupăamiază, umbra salcâmului prelungă ajungea în colţul celălalt, în dreptul coteţului de găini, şi ora 20 – seara şi apoi noaptea cu stelele cât cepele puse la uscat de mama în podul casei.
Fiind în vacanţa mare, dimineaţa ieşea din discuţie, că noi ne trezeam numai la prânz, când soarele îşi trimitea o rază pe geam şi găinile se cuibăreau sub umbra salcâmului ajunsă până la măr. Părinţii se „sculau cu noaptea în cap” şi plecau la munca câmpului. Când îmi spunea mama că ei se scoală cu „noaptea în cap” eu chiar mă uitam în capul ei să văd unde este noaptea. Împreună cu părinţii, mergeau la câmp şi cei trei fraţi mai mari. Eu, care pe atunci aveam zece ani, stăteam acasă cu încă trei fraţi mai mici.
Când raza soarelui, ca o suliţă, intra pe fereastră, mă trezeam prima. Mă uitam pe fereastră să văd poziţia umbrei salcâmului, să ştiu cât este ceasul, şi apoi căutam pe măsuţă biletul de la mama, în care ne scria instrucţiunile pentru ziua aceea. Azi, mama scria: „De trei săptămâni curca nu mai ouă acasă. Urmăriţi-o! Vedeţi că are obiceiul să meargă în tufişurile de margini din Dadeşu”. Era palpitant. Trezeam fraţii. Mâncam ceva în fugă şi ieşeam în curte. Deşi era prânzul, adică umbra salcâmului era la baza trunchiului mărului, pâcla de ceaţă nu se ridicase de pe Dadeş.
Prima dată dădeam să mănânce la păsări. Luam în pumni grâu şi, sărind într-un picior, strigam cât ne ţinea gura: pi, pi, pi, pui, pui, pui…! Se strângeau în jurul nostru, se certau şi mâncau. Apoi, găinile, cu cotcodăcitul lor prelung, se duceau să ouă în cuibarele făcute pe prispa pătulului cu drugi de porumb. Raţele ouau pe malul râului Beica. Dar noi, în acea zi, aveam o misiune importantă: să urmărim curca!
Ne-am ascuns în spatele casei, trăgând cu ochii la… „urmărită”. Curca, văzând că nu e nimeni în jur, a început: „cau, cau, cau!” şi a luat-o încet spre Dadeşu. Noi după ea. Ne-am ascuns în porumbii care erau încă odată mai înalţi decât noi. Parcă presimţea curca ceva… Se oprea, ridica un picior, şi asculta. Stătea câteva minute de ni se păreau cât o zi de post, şi asculta. Apoi iarăşi: „cau, cau, cau!”, pornind cu paşi vioi spre mărăcinii din Dadeşu.
A intrat într-un mărăcine… Noi, cu mâinile straşină să nu ne intre soarele în ochi, am aşteptat un sfert de ceas, care ni s-a părut cât un „car de vreme”… Când a ieşit, am lăsat-o să plece şi noi… ţuşti în tufiş. Acolo minune, un cuib, frumos construit, cu douăzeci de ouă mari, pistruiate. Eram în culmea fericirii. Le-am adunat în poală şi victorioşi, de parcă cucerisem Roma, ne-am îndreptat spre casă. Seara, mama ne-a sărutat şi ne-a făcut o omletă cât soarele de mare.
***
(2) DRACU-N FARFURIE
Auzisem că ezistă draci dar nu văzusem niciunul. Aşa că, într-o seară, când m-am întâlnit cu Frusina lui Stancu, o fetiţă de vreo cincisprezece ani, care mi-a zis că… „mâine” să merg la ea, împreună cu fraţii mei, ca să ni-l arate pe dracu-n farfurie! A fost prea de tot! Nu a uitat să-mi spună să aduc şi vreo două lumânări şi o farfurie. Farfurie în care să apară, nimeni altul decât, dracul. Noaptea am avut un somn agitat. Am visat nişte drăcuşori, de culoare roz, cu corniţe mici, care jucau de mama focului, în farfurie. Dansam şi eu cu ei. Cu frică şi cu bucurie.
La ora prânzului, când soarele şi-a trimis raza pe fereastră ca să ne trezească, am sărit din pat, lac de sudoare. În ziua aceea mama nu ne mai dăduse instrucţiuni. Parcă presimţise că aveam alte treburi mai… importante. Am trezit fraţii şi le-am spus să mergem la Frusina lu’ Stancu, să ni-l arate pe dracu în farfurie. S-au uitat miraţi la mine. „Ce înseamnă asta?”, au întrebat ei. „Nici eu nu ştiu…, le-am răspuns, mergem şi vedem la faţa locului”.
Am pornit pe drumul prăfuit al satului spre casa Frusinei lui Stancu. Pe lângă noi mai treceau din când în când oameni cu sape pe umăr. Ne-am întâlnit şi cu câţiva copii, dar noi nu i-am băgat în seamă. Mai întâi trebuie să vedem cum arată dracul şi apoi să le arătăm şi lor pe acesta. Veta lui Lisandru venea agale cu un sac de buruieni pentru porc. Când ne-a întrebat unde mergem, noi i-am răspuns cu mândrie: „Să vedem pe dracu-n farfurie!”. A crezut că ne batem joc de ea şi şi-a văzut de drum. Ne era chiar necaz… aşa că nu i s-a părut important. Am trecut pe lângă biserica satului şi ne-am închinat. Dracii pictaţi pe pereţii acesteia, dansând în jurul cazanului cu smoală unde fierbeau oamenii necredincioşi, m-au urmărit până la destinaţia noastră.
Frusina lu’ Stancu ne aştepta, nerăbdătoare, în poartă. Ne-a băgat într-o cameră cu perdelele trase. Ne-a aşezatcu toţii pe pat. Eu, la mijloc, cu farfuria în mână. Ea a aprins o lumânare. Ne-a zis să închidem ochii. În clipele acelea îmi imaginam că vine dracu ieşind din flăcări cu coada ridicată în sus, cum văzusem la biserica din sat. Frusina a stat aşa preţ de vreo două minute bolborosind ceva. Eu începusem să-mi imaginez dracii dezlipindu-se de pe pereţii bisericii şi dansând în farfurie. Ba mi se părea chiar că cineva dansează în farfurie. Îmi era frică de ei, dar parcă erau şi simpatici, aşa cum îi văzusem în vis, rozalii şi cu corniţe…
La un moment dat, Frusina, bolborosind cuvinte neînţelese, ne dădea cu degetul pe faţă. Totul era cât se poate de misterios. Când am avut voie să deschidem ochii ne-a dat o oglindă, luată de la lampa cu petrol, în care ne-am privit. Eram toţi negri de funingine pe faţă. Afumase fundul farfguriei cu lumânarea, iar cu degetul ne mânjise. Numai ochii ne rămăseseră ca o lumină… care nu ştiau… să râdă sau să plângă? Dracii eram noi!
***
(3) LIVADA DE PRUNI
În copilărie, acum cincizeci şi opt de ani, eram fascinată de livada de pruni. Primăvara prunii înfloreau alb iar iarba verde contrasta puternic. Creşteau bureţi de prun pe care mama mă trimitea să îi culeg. Eram tare bucuroasă când, la poalele unui prun, dădeam iarba la o parte şi găseam ciupercile albe şi cărnoase. Păsările ciripeau de mama focului…
Vara asistam cum prunele mici începeau să crească. Toamna se coceau, erau dulci, altele mai acrişoare. Turtureaua cânta până târziu în toamnă după care dispărea. Nu ştiam unde. Mai târziu am aflat că se ducea în ţările calde. Iarna copacii păreau în floare cu crengile lor ninse.
Am plecat din sat pe la vârsta de 14 ani. De câte ori mă întorc nu pot să nu vizitez livada de pruni.
Intr-o toamnă, prin luna noiembrie, priveam prunii care-mi spuneau atâtea amintiri. O frunză cădea, cu legănări nesigure spre pământ. Păsările amuţiseră. Casa părintească stă să cadă. Părinţii nu mai sunt. O femeie mă întreabă mirată: „Ce cauţi în livada cu pruni… că doar nu mai sunt prune?”
