Mă simt dator să încep prin a-mi exprima bucuria și mândria că am privilegiul de a fi colaborator al acestei reviste mult așteptată de români, de a fi implicat, în facerea ei, încă de la al doilea său număr. Și de a fi coleg, la această tribună de opinie, de atitudine, cu o mulțime dintre fruntașii, reprezentanții ce vorbesc în numele multor milioane de români adevărați care își iubesc pământul strămoșesc și neamul. Ca ziarist veteran, cu multă experiență în profesia dobândită înainte și după 1989, conștiința profesională mă îndeamnă să îi felicit pe cei ce sunt inițiatorii acestui curajos proiect publicistic și coordonatorii, muncitori și perseverenți, ai punerii lui în operă: Radu, Isabela și Mara Hașa. Acum, la un an de la apariția Vetrei românești, răsfoind, chiar și la intâmplare, paginile ei, am imaginea clară a unei reușite. Vatra este, azi, un caleidoscop multicolor al (și o antologie a) foarte multor (multe) puncte de vedere, concepții și viziuni diverse asupra a ceeace a fost și ar trebui să fie naționalismul românesc. Revista constituie, deja, o adevărată carte de învățătură pentru tinerii care nu știu despre ce e vorba și pentru maturii uituci sau nepăsători. Ea are marele merit de a fi dovedit, că, deși unii străini au vrut să se creadă asta, dragostea de neam și de țară a românilor, în ciuda propagandei ostile și a demonizării și condamnării ei continue, nu numai că nu a pierit, dar este puternică, vie și prezentă în toate straturile societății, mereu receptivă la rapidele schimbări ale lumii și în permanentă evoluție. Pentru noi, părtașii la facerea acestei tribune a românismului, nu este niciun miracol ci ceva absolut firesc. Căci noi știm că, fără această dragoste nemuritoare care e înscrisă în codul genetic al neamului nostru, am fi dispărut, de multă vreme, din lume, din istorie și de pe hartă. Dar noi, care ne cunoaștem și istoria, știm și că, din păcate, cei mai mulți dintre noi nu – și manifestă activ această dragoste decât atunci când nu se mai poate altfel, în momente de cumpănă, de mare primejdie pentru neam și țară. Iar acum, suntem într-un moment de mare cumpănă, pentru noi ca țară, pentru Uniunea Europeană și pentru întreaga lume. De confruntare dură, nemiloasă, chiar de război, pe toate planurile existenței noastre, între internaționalism și naționalism. Căci, încurajați de lipsa, la cvasitotalitatea oamenilor noștri politici, a membrilor elitelor noastre și din viața noastră publică, a patriotismului manifest, reprezentanții internaționalismului (numit, în Europa, europenism), au depășit, cu mult și demult, stadiul ironiilor, batjocurii și ponegririi a tot ce ține de identitatea ca națiune, trecând la ofensivă, adică la fapte ostile împotriva celor ce se împotrivesc unui asemenea tratament. Așa că, după un an în care am adunat, în paginile Vetrei românești, o mulțime de vorbe frumoase și adevărate, a venit vremea faptelor, nu numai pentru semnatarii și cititorii articolelor, ci pentru toți românii. Ceea ce avem de făcut, în și pentru țara noastră și neamul nostru, se găsește, sintetizat, în Proclamația de la Țebea și, pe larg, în numeroase articole găzduite în paginile revistei. Dar pentru ca toate să devină fapte reale, va trebui ca, prin votul nostru, în anul electoral ce vine, să câștigăm, pentru patrioții români, o reprezentare, puternică și influentă, în conducerea tuturor comunităților locale, în toate primăriile și în Parlament. Dar este imperios necesar ca, in toate aceste poziții de decizie – de la consilier la parlamentar, membru al guvernului, prim ministru sau chiar președinte, acești reprezentanți ai noștri să ajungă ca membri ai unei mari organizații naționaliste cetățenești și nu ai unui partid naționalist. Pentru că un astfel de partid ar lărgi, și mai mult, ruptura între straturile societății și cea dintre partide, în loc să-i motiveze și să-i unească, în numele interesului național, înaintea deciziilor importante pentru țară și popor, pe naționaliștii din toate partidele, încurajându-i să se manifeste ca atare, în toate forurile publice.
Așadar, cu mic și mare, toți cei care mai simțim că ne bate în piept o inimă de român, să trecem la fapte. Ca să urmăm îndemnul eroului nostrum Avram Iancu: No, hai!
Mircea Roșca
