Patriotism a devenit, la noi, o vocabulă non grata. (…) însă, când o epurăm din vocabularul nostru civic (…) nu facem decât să desăvârșim o eroare. Căci asemenea unui cuvânt folosit abuziv, cel pe care îl scoatem din uz, „lucreaza“, la rândul lui, asupra noastră: ne suprimă capacitatea de a sesiza și numi o realitate (…). Faptul însuși de a-l trata cu dispreț ori de a înceta să-l rostim sau scrie (…) ne tulbură imaginea de sine. „Patriotism“ este un sentiment căruia identitatea noastră și condiția de cetățeni români – autohtoni sau emigranți – îi sunt, măcar în parte, datoare. Asadar: suntem noi, românii, patrioti? Si dacă nu (mai) suntem, de ce ar trebui să fim? (…) În România, însa, nu mai intereseaza pe nimeni daca esti sau nu patriot, nici nu se stie daca e bine sau nu sa fii, iar daca, totusi, ești, atunci este mai înțelept sa nu te manifești spre a nu contraria pe cineva, sfârsind prin a te umple de ridicol. (…) patriotismul, daca ne este „inculcat“ sanatos – nu prin propaganda, ci prin educatie – tot astfel se și manifesta, inspirând solidaritate în jurul unor cauze nobile (…) El este o calitate în egală măsură individuală și sociala. În propria țară, dar si în oricare alta de pe glob, te face să te simti mai bine în pielea de cetățean. – scria, printre altele, Angela Martin în editorialul Patriotismul: ratiuni si pasiuni din NR. 395 din 25 octombrie 2012, al revistei Cultura. Un diagnostic foarte exact și din păcate, încă actual, al stării grave a patriotismului în România, concretizată în indiferență față de identitatea națională sau chiar pierderea conștiinței acesteia. Dar fără nici o soluție ori sugestie de vindecare sau măcar de ameliorare. El n-a găsit ecou decât la un preot, arhimandritul Mihai Daniliuc care i-a răspuns pe 28 noiembrie 2012. Mai este la modă să fii patriot? E păcat să-ți iubești poporul, pământul unde te-ai născut? (…) Am impresia că astăzi, pe meleagurile noastre, nu interesează pe nimeni dacă eşti sau nu patriot. (…) iar dacă totuși ești, atunci ţi se pare mai chibzuit să nu te vădești, (…)sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. (…) Deci, ce e cu patria și patriotismul? Mai sunt de actualitate într-o lume tinzând spre globalizare?(…) Patriotismul poate fi dragoste pentru neamul din care am răsărit, față de valorile și tradițiile lui; fidelitate față de credința bimilenară a strămoșilor, crescuţi o dată cu Ortodoxia, în care au simțit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare și demnitate; este gest în folosul fraților tăi, împlinit cu munca mâinilor sau a minții. Tot patriotism înseamnă cercetarea cu smerenie a scăderilor de care suferă românii, luptând spre îndreptarea acestora; truda de a aduce bucurii pe chipurile și în sufletelor celor ce trăiesc greu; dorință de a continua, cu riscul de a fi catalogat desuet ori ciudat, tradițiile, portul, obiceiurile. Patriotismul nu echivalează, așadar, cu declarațiile, aclamațiile neacoperite prin fapte, cu vorbele goale, de care amintea poetul nepereche al românilor, Eminescu; patriotismul presupune lucrare, dăruire, jertfă, recunoștință, într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat. Aș îndrăzni să spun că patriotismul reprezintă, după credință, puterea unui popor. Iar când acesta uită de propriile sale valori, începe descompunerea lui socială și culturală. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: nu ne țin de foame noțiunile de patrie și patriotism, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci. Nu zic, ei au o oarecare dreptate. Dar parcă fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim și mai săraci, și mai înfometați, și mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe strămoșii noștri, al căror sânge ne curge prin vene, dar, deopotrivă, ne menținem uniți prin aceeași credință (…). Unitatea duhovnicească a dus la unitatea politică în România. De aceea la noi, la români, patriotismul a fost firul care i-a adunat pe toți, dintr-o credință, istorie și-un neam, dintr-un ideal și o suferință comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. (…) amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii. Totuși, nutresc speranța că nu va fi așa, că vom învăța să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit căci, așa după cum spunea Lucian Blaga „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.
Dar aceste constatări amare și frământări mai mult decât îndreptățite, ale unor oameni care chiar își iubesc țara, nu au generat nici o dezbatere și nu au lăsat urme decât în colecțiile publicațiilor unde au apărut și pe Internet (unde le-am descoperit eu). În anii ce au urmat, diagnosticul Angelei Martin s-a agravat: se pare că tot mai mulți dintre noi nu mai știm nici cine suntem, nici ce dorim să fim. Iar nivelul intelectual al abordării fenomenului a scăzut îngrijorător și s-a degradat coborând, uneori, la moduri de analiză aberante și chiar patologice. Patriotismul suferă în ultima vreme, tot felul de reinterpretări și malformații. Din lectura articolului lui Remus Florescu Cum înțelegem patriotismul, astăzi? apărut pe data de 30 iulie 2016, am aflat că profesorul clujean Daniel David, şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. autor al volumului „Profilul psihologic al poporului român”, unde a tratat și tema patriotismului la români, a scris, pe blogul său, următoarele. «Pentru unii, patriotismul este totul. Pentru alţii este ceva desuet. Eu cred că patriotismul trebuie să facă parte din cultura fiecărui om; el trebuie, însă, înţeles şi exprimat corect, pentru a nu aluneca nici în fundamentalism şi obsesie, nici în desuetudine. Patriotismul este legat de o stare emoţională, dragostea. O stare emoţională are mai multe componente: (1) trăirea subiectivă; (2) cogniţiile (gândurile/credinţele) asociate; (3) comportamentele efectuate şi (4) posibilele reacţii psihofiziologice (ex. o stare de activare fiziologică/arousal).„Trăirea subiectivă se referă la ceea ce simţim emoţional (ex. dragostea / devotamentul). Acestă simţire provine, adesea, din gândurile, comportamentele şi reacţiile noastre psihofiziologice. Gândurile patriotice trebuie să exprime valorile unui popor şi grija faţă de acesta. Într-un patriotism modern, gândurile patriotice trebuie să fie raţionale, exprimând flexibil, dar ferm, valorile unui popor, fără a ofensa însă valorile altor popoare. Atunci când valorile sunt exprimate iraţional, rigid, şi ofensator la adresa altor popoare, vorbim de fundamentalism, nu de patriotism!” Și apoi, care sunt valorile patriei/poporului român?”, „încă nu avem un ethos modern, clar definit, o înţelegere valorică a românismului în contextul de astăzi. (…) este sarcina noilor generaţii de intelectuali să contribuie la crearea acestora, în contextul celei de-a doua ţări pe care o avem, şi anume Europa! Până atunci, ne putem defini (1) prin valorile de bun simţ (ex. cei şapte ani de acasă – valori stabilite în familie), (2) prin valorile comunităţii mai mici din care facem parte, adesea mai uşor de identificat (ex. valori transilvane) şi (3) prin valorile general europene, mai clar precizate, Europa fiind acum a doua noastră patrie. (Uniunea Europeană, în care patria română ar urma să dispară prin absorbire) Toate aceste valori vor trebui, inevitabil, asimilate în ethosul românismului. Nu în ultimul rând, trebuie să ne asumăm şi valorile general umane (ex. stabilite prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), care trebuie oricum să fie asimilate în ethosul modern al oricărui popor.”
Și, ca un adevărat specialist în Psihologie Clinică şi Psihoterapie (doctor de nebuni, în limbaj popular) identifică și examinează diferitele forme de manifestare ale patriotismului ca pe niște boli psihice. După cum urmează: „Patriotismul complex – simţi (adesea cu reacţii fiziologice), gândeşti/ crezi şi te comporţi patriotic. Aceasta este forma maximă de patriotism, care, prin congruenţa promovată între ce simţi, gândeşti/crezi şi faci, îţi oferă satisfacţie, sens şi semnificaţie! Patriotismul comportamental – faci ceea ce este patriotic, fără însă să simţi şi/sau să gândeşti/ crezi patriotic. El poate avea o oarecare utilitate prin faptele angajate, deşi acestea pot avea și motivaţii nepatriotice. Adesea este însoţit de o stare de insatisfacţie, deoarece există o disonanţă psihologică între ceea ce simţi, gândeşti/ crezi şi faci” Patriotismul cognitiv – gândeşti patriotic, dar gândurile tale nu se exprimă în ceea ce simţi şi în ceea ce faci. „ şi acest tip de patriotism poate avea o oarecare utilitate, contribuind prin poveşti şi modele la cultura patriotică. Utilitatea sa rămâne însă limitată, fiind declarativă – mai mult vorbe –, nu faptică. Şi în acest caz poate să apară o stare de distres/insatisfacţie, deoarece există o disonanţă psihologică între ceea ce simţi, gândeşti/crezi şi faci”. Patriotismul subiectiv/emoţional înseamnă să simţi dragostea faţă de patria ta, dar nu spui şi nu faci nimic pentru a o exprima. „Şi aici există disonanţa cognitivă care poate genera insatisfacţie. Lipsa de patriotism – este un fenomen, cred eu larg răspândit. Deşi nu există disonanţă cognitivă între componentele patriotismului, alienarea psihologică poate, totuşi, să apară în cazul unor indivizi din acestă categorie, atunci când aceştia ajung (dacă ajung) să-şi problematizeze identitatea şi/ sau sensul şi semnificaţia în viaţă”.
Consultația lui se termină cu sfaturi liniștitoare, dar imperative pentru cei care se cred, săracii, patrioți, precum alți nebuni, Cezar și Napoleon: „(…) cred că fiecare, acolo unde suntem, prin gesturi simple, putem fi patrioţi: hai să ne facem bine treaba acolo unde suntem şi să ne asumăm ceea ce suntem, cu bune – pe care trebuie să le dezvoltăm – şi cu rele – cu care trebuie să luptăm! (…). Aşadar, patrioţii adevăraţi din această lume, dedicaţi ţărilor lor, nu sunt inamici, ci trăiesc diversitatea (…) patriotismul modern nu este nici fundamentalism periculos, nici desuetudine. (Acest intelectual nu se uită la televizor? N-a aflat despre ascensiunea naționaliștilor, a partidelor de extremă dreapta, în a doua patrie a sa, Europa?) „Patriotismul modern este ceva care îţi dă sens şi semnificaţie, contribuind, astfel, la o viaţă bine trăită!”
Curat patriotism, coane David! Cineva a citit, cu creionul în mână, acest text și și-a însușit – gând la gând cu bucurie! – modul de analiză de acolo: Criticul literar Ion Bogdan Lefter. Așa reiese din lectura unui fragment din intervenția sa în ancheta Iuliei Marin Ce este şi ce nu este patriotismul, apărută pe 30 noiembrie 2016: „În sens rău, patriotismul (ca temă, nu ca sentiment autentic) “înfloreşte” în perioadele de ofensivă a naţionalismelor de orice fel exacerbează sentimentele identitare, denaturându-le, transformându-le în ideologie manipulatoare şi discriminatorie, otrăvind aerul sau făcându-l de-a dreptul irespirabil. Respectivele forme mutante (nebuniile patriotice) trebuie urgent eradicate! Din aceeași intervenție, aflăm că Ion Bogdan Lefter știe că patriotismul, care se întemeiază pe componentele identității naționale (țară, națiune, limbă, geografie, religie, istorie, cultură, tradiții, valori), nu este ceva înnăscut, ci sădit tinerilor în minte și în suflet, la școală, de către profesori: „e cât se poate de evident că vorbim despre un construct cultural (…) căci patriotismul se constituie, se acumulează şi se decantează în timp, pe măsură ce biografia ţi se “împleteşte” cu un anumit spaţiu şi intuieşti sau înţelegi că ai şi trăsături de identitate colectivă. Se adaugă educaţia, cunoaşterea contextelor istorice, sociale, culturale ş.a.m.d. Dar ca profesor universitar știe și că școala nu mai cultivă și nu mai formează patriotismul. Căci de circa două decenii, de când au apărut manualele alternative, Istoria românilor a fost aproape eliminată, de către Ministerul Educației, din curricula pentru învățământul preuniversitar. Iar puținul rămas pentru ora săptămânală de istorie este trecut prin filtrul demitizării și al corectitudinii politice, din dorința excesivă a celor din fruntea țării de a sădi, în mintea tinerilor, mentalități noi, pacifiste, neconflictuale, de unitate și armonie continentală față de (și cu) ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene. Deși țările acestora nu procedează la fel, cu noi, dimpotrivă. Deși nici până acum nu e clar ce va fi identitatea europeană, pentru că nimeni nu știe dacă U. E. va fi o uniune a națiunilor sau o super-federatie de state-națiuni, capii statului nostru, de orice culoare politică ar fi, pentru a fi pe placul Bruxelles-ului duc o politică de negare a identității noastre naționale, pentru a lăsa drumul liber acelei iluzorii, himerice identități europene.
După ce enumeră o mulțime de locuri comune cu care sunt de acord până și românii aceia mulți considerați, de către elita progresistă, retrograzi, intoleranți, ignoranți, anacronici sau fanatici religioși: patriotismul autentic nu se trâmbițează în piețe, nu se demonstrează prin vorbe, trebuie manifestat cu decență, alți doi participanți la această anchetă, criticul de artă Pavel Șușară și analistul militar Călin Hentea afirmă, hotărât, primul că Patriotismul este o chestiune discretă, de fiecare zi. Este o problemă de fapte, iar al doilea că Patriotismul nu se declamă emfatic în public, ci se dovedește prin fapte, prin gesturi mărunte. Dar ei nu îi recunosc ca patrioți ai faptelor decât pe părinții fondatori ai statului român, pașoptiștii, și generațiile care le-au urmat, ce au înfăptuit Mica și Marea Unire, deci elitele care au făurit statul național. Ei nu se simt datori cu nici o faptă bună pentru țara și neamul lor, nici măcar cu o opinie, cu indignarea față de nenumărate fapte nepatriotice, antinaționale precum distrugerea industriei și apoi a întregii economii, vinderea către străini a terenurilor agricole și a resurselor naturale, tăierile ilegale și defrișarea pădurilor, demolarea patrimoniului istoric etc.etc. Și nici măcar cu o scuză pentru abdicarea de la îndatoririle de cetățean ale acestei țări..
Singura replica potrivită, pentru ei și alții, prea mulți, ca ei, este acest fragment din eseul trimis de tânărul Martin Cosmin Constantin la concursul Suntem români și punctum!, organizat de INSTITUTUL “EUDOXIU HURMUZACHI ” PENTRU ROMÂNII DE PRETUTINDENI
Suntem români… suferim, răbdăm, vrem, visăm, dar nu înfăptuim. Uităm că: ,,Este (…) nevoie de fapte, nu de vorbe…”(Sfântul Ioan Gură de Aur). Unde ne sunt faptele? Cât să mai îndurăm până să acționăm? Neamul ne piere. (…) Împreună cu visele noastre (…) Indiferența, lucrul făcut prost reprezintă o dezertare (…) ,,Ce a făcut țara pentru mine pentru a o ajuta?” Dar ce ai făcut tu pentru țară, pentru a merita ceva din partea ei? (…) Cum ne putem merita numele de români? Făcându-ne datoria! Să încetăm să ne îngropăm talanții și să-i punem în slujba neamului. (…) Să dăm (…) tot ce avem mai bun (…)
Mircea Roșca
