Puţini sunt cei care pot păşi pragul vârstei de 90 de ani păstrându-şi valorile care i-au definit de-a lungul vieţii, în aşa fel, încât să poată spune la 90 de ani: „eu voi sări peste sută”, precum cu umor şi optimism ne spune prietenul nostru Ovidiu Creangă.
Mulţi l-am luat ca model de viaţă şi toţi râvnim să ne păstrăm starea lui de spirit, vioiciunea minţii capabilă să aştearnă scrieri şi să scânteieze în epigrame într-o etapă de viaţă în care mulţi au trecut într-un fel sau altul la odihnă. Câţi sunt la număr cei care, la 90 de ani s-au înscris la concurs de literatură şi au primit Premiul Scriitorilor din Diaspora, aşa cum a primit el recent, premiul acordat de Liga Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti? Nu-l cunoşteau, dar membrii comisiei de evaluare a textelor, scriitori experimentaţi, au fost luaţi prin surprindere întâlnind un fenomen atât de rar în literatură.
Câţi sunt cei care s-au apucat de scris după trecerea pragului de 80 de ani, aşa cum a făcut el? Mintea sa scormonitoare l-a ajutat ca la această vârstă să mai prinda un tren al vieţii în care s-a urcat cu firescul cu care a trăit până acum. A fost aceeaşi minte iscoditoare care i-a încununat studiile la facultate, cu Magna Cum Laudae, iar invenţiile în specialitatea lui mult îndrăgită – chimia – l-au ridicat pe cele mai înalte culmi ale cercetării, cu cele mai mari premii şi aprecieri, încât a stârnit invidia „savantei de renume mondial” şi a fost nevoit să se refugieze în Canada. Deşi securitatea şi aici i-a făcut mari greutăţi, le-a învins şi şi-a urmat cariera în mod strălucit şi cu succese care au făcut cinste neamului nostru românesc. Când a venit vremea să încheie munca pe acest tărâm, s-a apucat să studieze medicina alternativă şi hipnotismul cu rezultate incredibile.
Scrierile au fost ultima sa iubire. Ele cereau mai puţină alergătură şi de pe scaun, acum putea să vadă ceea ce tinerii nu pot vedea stând în picioare. Opt cărţi publicate în aceşti ani şi alte câteva volume care îşi aşteaptă momentul trimiterii la tipar, vin să întregească volumul studiilor de specialitate publicate în ţară. La acestea mai avem de adaugat prezenţa sa în mai multe antologii, cu multă laudă mai ales în cele de epigrame. Mai punem la socoteală şi câteva premii din Basarabia, dar şi de la Observatorul, prestigioasa publicaţie din Toronto, Ovidiu Creanga numărându-se printre fondatorii ei alături de directorul Dumitru Puiu Popescu şi de regretatul sculptor şi scriitor Nicăpetre. Şi cărţile şi tot ce intreprinde, Ovidiu Creangă le face ca pe cel mai simplu şi firesc gest. Într-o zi, când discutam despre bateriile cu care funcţionează ceasurile de mână, îmi spune: „Buni, ştii tu cine a inventat aceste baterii în urmă cu 50 de ani?” Tăcerea mea şi ridicatul din umeri au adus răspunsul lui scurt. „Eu!” Şi a început să îmi povestească împrejurarea, în timp ce eu încă nu dădeam semne că înţelegeam prea bine totul. E brevetat, a continuat el şi bine că mi-ai stârnit această amintire, fiindcă am să cer din Romania brevetul de invenţie. Şi tot la fel de simplu, în cursul aceleiaşi săptămâni, datorită internetului, mi-a pus în faţă brevetul lui de invenţie care acum a luat locul lângă multe altele pe peretele din elegantul lui birou de lucru.
Ovidiu Creangă poate să se înscrie printre oamenii deosebiţi chiar dacă aş pune punct aici, dar mai sunt multe de adăugat şi, de bună seamă, nu le voi putea cuprinde pe toate. A fost înzestrat cu o structură psihologică fericită şi cu farmec personal, “lipici” cum se spune în popor. Născut în ziua îndrăgostiţilor, 14 februarie, ursitoarele au fost bucuroase să-l înzestreze şi cu acest dar. Carisma sa l-a făcut să fie mereu înconjurat de oameni care l-au îndrăgit şi apreciat. Conversaţia cu el este o rară plăcere. Ironia, autoironia, persiflarea, alunecarea spre ludic, limbajul simplu, clar, direct, sfătos cu care se adresează interlocutorului face ca prezenţa acestui “Moş Bodrângă” cum îi place să se prezinte, să fie una dintre cele mai atrăgătoare persoane.
Pentru că firul vieţii sale s-a desfăşurat pe drumul omului de omenie, i-a mai adus încă o recunoaştere de valoare în ochii celor care-l cunosc. Dragostea neţărmurită pentru Basarabia sa natală şi oamenii ei pentru care nu de puţine ori a fost gata să sară în foc, i-au colorat viaţa şi i-au dat satisfacţia că a putut să-i ajute, chiar şi material, din prea plinul inimii sale. Ovidiu Creangă este model strălucit şi pentru fraţii săi basarabeni care i-au acordat multe diplome şi titluri onorifice, iar câteva şcoli, cămine culturale şi străzi îi poartă numele.
Şi ar mai fi de spus încă multe altele. Pentru că am avut şansa şi norocul să mă număr printre cei apropiaţi lui şi familiei lui, mi-a dat prilejul să-l admir pentru cum şi-a crescut copii şi nepoţii, pentru întreg devotamentul său faţă de familie, de prieteni şi de toţi cei care i-au stat aproape, dar şi de fiinţele necuvântătoare din preajma lui, în special câinii. Dacă prinde o muscă în casă, nu-l lasă inima s-o omoare, o dă afară, să trăiască şi ea, fiindcă şi ea este o făptură creată de Cel de Sus. M-a uns la suflet dragostea lui pentru frumos şi pentru înalte valori morale. Aş mai adăuga şi un alt aspect şi anume acela că îi plac nu numai florile, ci şi buruienile, de unde i se trage un anume aspect, este uneori “buruienos la gură” cum obişnuieşte să se “scuze” pentru limbajul lui uneori cu picanterii. N-aş vrea să închei fără să amintesc de pasiunea lui pentru pescuit, adevărat izvor de povestiri, asemenea oricărui pescar care se respectă. Respectul este şi cuvântul cu care închei aceste rânduri şi pe care îl adaug celuilalt cuvânt cel de inimă, dragostea, dar şi preţuirea, cuvinte care îi sunt adresate de toţi cei care îl cunosc şi de colaboratorii “Obsevatorului”.
SĂ NE TRĂIEŞTI, dragul nostru Ovidiu Creangă!
LA MULŢI ANI!
Şi să ţi se îndeplinească dorinţele alături de cei dragi.