Universalitate

Întotdeauna am apreciat oamenii care au înţeles lumea prin prisma literelor. Îi apreciez din cauza faptului că reduc totul la esenţialul fiecărei litere, punând accent pe viaţa care se revarsă din cuvintele proaspăt scoase la iveală de apăsarea delicată a condeiului.

Nonsensualitatea foii albe de hârtie se reduce la absurd. Însăşi această reducere la absurd de existenţialitate a unei simple foi de hârtie rezidă doar în imaginativul iubitorului de cuvinte. Esenţele iau naştere în context de amalgam ideatic. În fond, ideea este un complex fracţionat care include simţuri, manifestări, interese. Sub forma ei brută nu există nimic care să-i enunţe caracterul său aproape sacru, însă, comprimată dincolo de plus infinit, brutul treptat prinde conturul unei eclipse pentru ca, la un moment dat, să ajungă un cerc perfect. Cercul în cerc, care desfăşurat în lungimi de imaginaţie devine neted, fără protuberanţe de niciun fel, lăsând să  se perceapă liniile perfecte, pure, vechiul abstract devine mai mult decât simplă idee, se transformă subit într-un concret.

Concretul urmează firul logicităţii, definitivându-se într-o idee care, la rândul său, înşiruită pe o altă bucată de hârtie, conturează o frântură dintr-o realitate alternativă. Aceasta din urmă reprezintă bagajul cu care s-a înzestrat posesorul acelui condei. Imaginea de ansamblu se încondeiază într-un multiplu infinit de imagini şi forme clare sau distorsionate în fantezia fiecăruia. Aici, din fericire, ne regăsim în singurul areal unde tiparul nu mai este tipicar filtrat şi gestionat de unul şi de altul după bunul simţ, erijându-l mai apoi drept operă personală. Poţi fura însemnătatea unei idei, însă nu o poţi calibra mai departe desăvârşind-o în zeci de pagini. Un alt exemplu elocvent a ceea ce afirm aici este reprezentat de copierea unui stil în artă. Nu contest că nu apar astfel opere de artă. Apar fără probleme, însă stilul rămâne acelaşi, fără nicio modificare în parametrii săi originali. Este o formă uşoară de plagiat dar artistul contestă asta, afirmând că obiectul muncii sale nu are nicio legătură cu stilul de care este învinuit a-l fi copiat, pe motiv că formele sunt exprimate din punctul său personal de vedere. Însă nu observă deloc că liniile după care este modelat obiectul în cauză păstrează vechile tradiţii ale stilului. Plagiatorul de cuvinte se aseamănă foarte mult cu cel din artă deoarece amândoi sunt pe acelaşi calapod. Dacă pictorul desenează un arbore din prisma imaginativului lui, dar acolo undeva se ascunde imaginea arborelui în negative din perspectiva pictorului său preferat care l-a îndemnat să îşi urmeze visul de a picta, atunci indiferent ce stil ar aborda, acel arbore păstrează chiar foarte translucid liniile trasate de predecesorul său în acest areal de cultură. La cel care fură cuvintele situaţia este puţin mai complicată deoarece degeaba preiei pe ascuns o idee dacă nu o ştii concretiza decât într-un singur rând. Normalitatea cu care un scriitor realizează o cursivitate atât prin intermediul imaginativului lui care de cele mai multe ori gustă infinitul de imagini, de forme, de nonforme, de sacru sau de profan, cât şi prin măiestria cu care le aduce pe toate la un numitor comun desăvârşind opere la baza unei singure idei, îl face pe acesta a fi drept original. Veritabil chiar. Celălalt se reduce la un simplu zilier care a găsit găina cu pui de aur dar nu ştie să o valorifice sau o expune aşa brută cum este, expunându-se ridicolului.

În câteva cuvinte, cam aceasta este realitatea ce ni se precedă de foarte multă vreme înaintea ochilor. Furtul de cuvinte, însuşirea fără niciun drept a calităţii de maestru al literelor, sau de iubitor de artă şi de frumos a devenit o practică în toată lumea. Originalitatea, din păcate, a devenit o marcă a trecutului, un termen aproape de neînţeles pentru noile generaţii de aşa-zise valori care ne inundă simţurile, sufocându-ne.

Însă să o luăm altfel. Dacă însăşi această copiere, acest furt ideatic, această nonvaloare nu este altceva decât o nouă formă de artă care a început deja să cuprindă un areal din ce în ce mai vast din populaţie?! Să nu uităm, aşa ca fapt divers, operele lui Picasso sau Dali, care au şocat lumea secolelor XIX-XX, prin acele forme întortocheate, prin acea obsesie schizofrenică a timpului care se scurge fără nicio oprelişte la aceeaşi oră. Cum au fost priviţi atunci aceşti doi exponenţi ai abstractului care au generat un val de migraţie fantastică din clasicismul închis spre fenomenalul punct al lui Pablo sau ceasul obsedant al lui Dali?! Când vreme de câteva generaţii umanitatea abordează universalitatea unor artişti, mitificându-i în istoria umanităţii drept adevăraţi creatori, se conturează o nuanţă care înveleşte în mantia ei întreaga planetă. De fiecare dată umanitatea a acceptat foarte greu realitatea unei noi evoluţii pentru că după ce a reuşit să rămână ancorată în condiţiile acelei evoluţii şi să refuze cu violenţă chiar, cursul firesc al altui pas spre evoluţie. Fac o paralelă între minunile pe care antichitatea, prin descoperirile sale, a revoluţionat lumea, conferindu-i un plus de accedere pe scara evoluţionistă şi cum în decurs de doar 1000 de ani evul mediu al minţilor întunecate şi sterile de idei a distrus 3000 de ani de evoluţionism, de ştiinţă de civilizaţie.

Omul, prin însăşi natura lui fragilă acceptă greu noul, îl păstrează aproape o eternitate de clipe şi renunţă greu la ideea că un alt nou aşteaptă cuminte să îi preia locul.

Din nefericire însă, acum nu putem vorbi despre apariţia unui alt nou, unui alt curent, a unei alte forme de evoluţionism în mentalul colectiv uman. Acum, mai mult putem dezbate chestiunea unei stagnări colosale a fiinţei umane care persistă de peste 30 de ani. Bine, dacă este să o luăm pe alte căi imaginative, treizeci de ani sunt un strop de nisip în istoria umană. Şi totuşi, sunt câteva generaţii în care omul nu a făcut decât să bată pasul pe loc, să creeeze arme în loc să creeze viaţă, să guste nonsensul şi să distorsioneze trecutul mirobolant în imbecilităţi artistice fără nicio valoare reală care gustă celebritatea pentru o oră. Dacă asta este noua formă de artă care precede lumea astăzi, dacă acesta este un pas către evoluţia atât de aşteptată de un om care nu foloseşte mai mult de 4% din întreaga lui masă cerebrală, atunci mai bine să mai treacă 200 de ani.

O fi şi ăsta un ev mediu în miniatură, atât doar că sterilitatea şi întunecimea ideatică este distorsionată într-un virtual impus ca formă de restricţionare a gândirii. O închisoare cibernetică în care te afunzi de unul singur şi nesilit de nimeni şi nu o mai părăseşti deoarece îţi perturbă întregul mod de viaţă, prin denaturarea percepţiei de real sau ireal, adevărat sau fals. Întregul devine masă de manevră cu o inteligenţă superficială calibrată de minţi întunecate spre a servi unui singur scop general. Obedienţa generală a maselor umane, fără a exista însă măsuri de forţare a acesteia, deoarece istoria ne-a învăţat că orice reprimare violentă a unei libertăţi naşte mişcări subterane care conduc în cele din urmă la recâştigarea dreptului primordial. Drept urmare, implementarea unui sclavagism cibernetic este cea mai bună idee de supunere a maselor deoarece se bazează exact pe centrul plăcerii din creierul uman. Lumea virtuală, fiind o distorsionare a realităţii, încurajează adâncirea conştientului într-un subconştient generat din exterior. Subliminalul mesaj ascuns într-o felicitare de Crăciun pe care o deschizi într-un mail, de pildă, te adânceşte mai mult în acest infern.

În fond, să o luăm logic. Cu ce gând se trezeşte omul secolului 21 în fiecare dimineaţă?! Să îşi deguste cafeaua de dimineaţă şi să îşi citească poşta electronică. Aceasta din urmă îi este absolut implementată direct în cortex. Este o dependenţă mai acerbă decât flagelul secolului XX – tutunul. Ambele ucid însă. Tutunul te ucide într-un an, însă mori încă ca fiinţând în fiinţa umană. Ciberneticul însă, ucide exact ideea de umanitate, distorsionează sufletul uman, reducându-l la o sumă finită de automatisme perfect monitorizate.

Punctul de vedere generalizat referitor la accesul la informaţie prevede modul prin care se oferă accesul în limita informaţiilor care nu se află sub congruenţa mai multor factori. Ai acces la informaţie în limita informaţiilor disponibile. Disponibilitatea informaţiilor ţine de gradul de securizare cu care fiecare dintre ele este numerotată. Cu ce te alegi la sfârşit? Puţin praf stelar în ochi şi te consideri omul cu cea mai mare asimilare de documente „tăcute” din universul apropiat. Cenzura reprezintă punctul forte al unui regim care a câştigat puterea politică prin fraudă în masă. Nesigur, alternează toate măsurile nondemocratice pentru a-şi proteja ascensiunea, interzicând accesul la informaţie. Orice fel de informaţie este purecată până la literă, distorsionată în a deveni convenabilă şi predate ochiului imatur al individului de rând. Ăsta e motivul pentru care nimeni nu reacţionează. Ăsta e motivul pentru care, deşi situaţia este din ce în ce mai precară, nimeni nu reacţionează, deoarece realitatea este contrafăcută profesionist.

Modelul de societate perfect este reprezentat prin imaginea de societate perfectă. Şi sincer să fiu, chiar nu înţeleg cum poţi accepta perfectul impus în contextul în care perfectul aparţine doar imaginaţiei şi nu numai imaginativului ca şi concept, ci universalităţii însăşi. Revenind la discutia asupra stilului în nonartă, ca şi premergător al unui NOU în concepţia de artistic, se poate aduce în vedere evoluţia stilului în artă de-a lungul istoriei umanităţii. Ca în orice domeniu, şi aici evoluţia a urmat paşi catastrofal de dificili din cauza accepţiunii foarte obtuze a mentalului uman în a îmbrăţişa o formă evolutivă a unui stil îmbătrânit deja. Însă ceea ce încerc eu a explicita aici se doreşte a fi acceptată, ca aparţinător al umanităţii însăşi abia în momentul în care cultura de chici şi valoarea operei de humă răsărită din nimic şi poleită fără sens cu aur de vedetisme răsărite din gropi de gunoi încetează a se mai pune în practică.

CRETINI PE BANDĂ RULANTĂ

Când generaţia optzeciştilor plămădea cu adânc aplomb universalitatea culturalităţii româneşti în solul fertil al acestei ţărişoare, aveai atunci speranţa că tot ceea ce însemnau acele seminţe de reală valoare sădite cu dragoste în suflete va dăinui o mie de ani. O mie de ani de extraordinară valoare artistică, răsărită din acele tinere vlăstare ce urmau a respira aceleaşi entităţi, aceleaşi valenţe care au hrănit generaţii întregi de oameni de cultură, România atingând prima treaptă din elitismul înaltelor sfere. Iată însă că a venit biata lovitură de stat zugrăvită atât de bine într-o revoltă a maselor oprimate de comunism, şi întregul a decăzut în prima săptămână de libertate. 400 de ani de cultură spulberată în doar şapte zile. În atâtea zile teologice de facere a unei lumi de o entitate superioară, o entitate carnală a distrus un univers elitar. Nu numai că l-a distrus, l-a fracţionat, l-a distorsionat, l-a executat efectiv. Care este însă realul motiv al acestei devastări cu consecinţe astronomice pentru intelectualitatea românească?! Pe de o parte, nevoia uluitoare a nonsensului românesc de a ieşi în evidenţă, îmbrăcat în haină de vedetism promulgate de un audio-vizual manipulat să cretinizeze, nu să culturalizeze, în timp ce pe cealaltă parte avem  nevoia imperioasă a omului de rând să se afirme prin ceea ce a ştiut cel mai bine să facă. Sau să nu facă, deoarece făcut de nimic în România te transformă în vedetă.

Singura barieră împotriva prostiei care a mai rămas se află pe umerii dascălului. Acest biet solitar, care în zadar luptă cu morile de vânt, este unicul păstrător al culturalităţii româneşti. De el se sfârtecă talazurile de imbecilitate autentică care se nasc deja la fiecare două minute. Luptă ca un zmeu să restabilească claritatea de odinioară a fiinţei poporului acesta vai şi amar de capul lui. Când însă aluatul pe care doreşte să-l frământe spre a-i da o formă se dovedeşte a fi impur prin constituţia lui interioară, atunci intervine munca asiduă şi neîntreruptă de a dărui lumii o fiinţă care să spună întregului: Gândesc, deci exist. Când însă, un incult cu cinci clase promulgă ideea de a exista fără să gândeşti, devenind astfel acel aluat o utilă masă de manevră, iar cel care se luptă până la extenuare să fie călcat în picioare de cizme de gumă colorate în soarele amurgului, abia atunci înţelegem de ce marea masă a unui popor atât de sărăcit în informaţii este aşa cum este. Când la catedră un dascăl trebuie să îndure mojicia unor dobitoci care – educaţi în cei sapte ani de acasă absenti – cutează să ridice nu doar glasul, ci şi pumnul la cel care îl formează pentru viaţă, când conducătorul unei unităţi de învăţământ pactizează cu elevul doar pentru a fiinţa ca unitate şcolară, aruncând dascălul la groapa de gunoi. Ajunge cu miştocăreala asta generalizată! Cum adică să se organizeze adunări ale părinţilor care să verifice dacă dascălul e apt de a preda după atâta şcoală?! Cum să vină un patru clase să îmi spună mie că trebuie să predau după normele iniţiate de unul cu cinci clase care conduce o ţară?! Este inadmisibil ceea ce se întâmplă! Să fiu pus la zid de nişte nulităţi care nu înţeleg raţiunea care stă la baza naşterii unui cuvânt, de pildă. Domnilor, raţiunea care ne menţine încă citavi într-o lume de dogme generalizate în nonsensuri nu mai reprezintă niciun compromis între valori şi nonvalori, ci o realitate cruntă. Ce a fost menţinut cu sacrificii grele 40 de ani de comunism totalitar a distrus 21 de ani de libertate prost înţeleasă. Toţi proştii sunt acum neobişnuit de liberi de a fii ceea ce doresc. Şi într-adevăr sunt exact ceea ce aleg să fie. Deja dascălul nu mai reprezintă pentru aceşti smintiţi de guvernanţi decât o panoplie pe un perete. Nu uitaţi însă: toată esenţa intelectualităţii româneşti a supravieţuit prin aceşti oameni extraordinari şi nu doar de acum după lovitura de stat, ci dintotdeauna. Dacă învăţătorii satelor nu au fost acolo sacrificându-şi însăşi existenţa, poporul ăsta probabil acum nu mai vorbea nici propria sa limbă. Întreaga moştenire culturală a acestui popor milenar a stat pe umerii acestor oameni extraordinari. Ei au formatat elitele româneşti. Însă astăzi sunt aruncaţi la groapa de gunoi a ţării. Tocmai această pătură fiind înlăturată, nimeni şi nimic nu mai poate stopa ieşirea de cretini pe bandă rulantă care nu înţeleg sensul de a exista prin gândire, ci doar raţiunea de a exista pentru a face umbră pământului degeaba.

Umbrele sunt vedetele din România de astăzi. Umbrele şi nonvaloarea se celebrează în fiecare zi şi toţi ţiganii ajung să ne delecteze cu forţă în emisiuni de trei lei care depăşesc audienţele unei lansări de carte de poezie abstractă. Dacă, Doamne, asta este doar o încercare, te rugăm du-o mai repede la sfârşit, altfel ajungem ceea ce devenim deja treptat, treptat.

O Galină mondială…