La biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Astoria, Queens, New York, prin grija preotului paroh Theodor Damian, duminică 16 ianuarie s-a făcut o slujbă de pomenire in memoriam, pentru IPS Antonie Plămădeală fostul mitropolit al Ardealului, cărturar și arhiereu deopotrivă, și pentru poetul Grigore Vieru. Au fost readuse în memoria comunității române de la New York, cele două flăcări ale culturii și spiritualității noastre, două inimi bătând pentru România mare, doi basarabeni pe care destinul vieții i-a adus pe baricadele luptei pentru credința, limba și cultura română – fiecare pe un mal diferit al Prutului, unul la București, Buzău și mai apoi la Sibiu și altul la Chișinău -… dar uniți în același cuget sfânt. În aceeași zi de duminică, clopotele de la Mănăstirea Sâmbăta au bătut chemarea lor peste ctitoria mitropolitului Antonie, așezând-și blagosloveniile ecoului lor pe lespedea de piatră sub care se odihnește acesta. La capătâi candela arde focul mocnit al rugăciunilor murmurate venite tainic din altarul mănăstirii, tresărind la fiecare adiere a vântului, ca și cum ar fi vrut să vorbească.
Dintre cei care l-au cunoscut foarte bine pe IPS Antonie și au colaborat cu acesta, mai ales în ultimii săi zece ani de viață, doresc să amintesc doar două persoane: PS Visarion Bălțat (actualmente episcop la Tulcea) și Maica Anastasia Buda (actualmente retrasă la Mănăstirea ei de metanie de la Ghighiu). Contactact telefonic, PS Visarion care înainte să fie numit la Tulcea, a fost arhiereu-vicar la Mitropolia Sibiului, a declarat în exclusivitate pentru ziarul „G.d.Colorado”, următoarele: „Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost o mare personalitate a bisericii noastre, a fost un ierarh deosebit, un ctitor al literaturii teolgice din secolul nostru, un ecumenist de vocație și un bun predicator. A fost un mitropolit care a ținut mult la preoții și credincioșii săi, fie la București, Buzău sau la Sibiu, unde s-a identificat întru-totul cu spiritul șagunian. A fost un mare admirator al mitropolitului Andrei Șaguna… continuând linia de arhipăstorire a acestuia. Putem spune că Ardealul a avut trei mari mitropoliți: Andrei Șaguna, Nicolae Bălan și Antonie Plămădeală. L-am cunoscut foarte bine pe mitropolitul Antonie… a fost un om de o erudită cultură, un cărturar care a scris 45 de volume, importante pentru istoria literaturii române, pentru cultura română dar și pentru cultura bisericească din Transilvania și nu numai. Fie ca Dumnezeu să îi facă parte de veșnică odihnă, acolo unde se află acuma… Și noi aici la Tulcea – eu ca fost ucenic al dânsului – am făcut o slujbă de pomenire la biserica Sf. Antonie cel Mare unde am slujit astăzi, vorbindu-le tulcenilor despre marea personalitate a mitropolitului Antonie, acest fiu din pământul Basarabiei străbune… Dumnezeu să-i facă parte de veșnică odihnă”.
Foarte puțini știu cum s-a stins din viață IPS Antonie, că a stat paralizat pe patul de suferință dar a avut mintea trează și activă… Lângă dânsul a vegheat, ca un înger păzitor, făcându-și ascultarea călugăriei deloc ușoare, Maica Anastasia. Am reușit să o contactez telefonic și să o rog să ne spună ceva din amintirile pe care le are cu IPS Antonie: „l-am pomenit azi pe IPS Antonie… am fost la mormântul dânsului de la Mănăstirea Sâmbăta. Am aprins acolo o lumânare, m-am rugat… am simțit prezența acestuia ca și atunci când era în viață. Mai mult, am avut bucuria de a-l suna pe PS Visarion care a citit o dezlegare… Așa fac întotdeauna când merg la mormânt, îl sun pe PS Visarion, care citește rugăciunile de pomenire, în timp ce eu stau lângă crucea mormântului. Mi-l aduc aminte pe IPS Antonie mai ales în ultimele sale săptămâni de viață, când de pe patul de suferință invoca foarte mult pe Maica Domnului și cînta Lumină Lină, apoi imnul Cuvine-se cu adevărat… după care ochii îi lăcrimau. Striga către Maica Domnului… rugându-se. A fost împăcat cu sine și cu Dumnezeu când a plecat dincolo… L-am întrebat dacă se teme de întâlnirea cu Domnul din viața de apoi. Îmi spunea că nu se teme, pentru că în mod voit el nu a făcut rău nimănui în toată viața lui… A căutat să lase mult în spate ca lumea să își aducă aminte de dânsul… cărți și ctitorii, dintre care cea mai reprezentativă este Mănăstirea Sâmbăta. Dumnezeu să-l odihnească!”
Alături de mitropolitul Antonie Plămădeală a fost pomenit și poetul Grigore Vieru. Plecat prematur dintre noi acum doi ani, în urma unui accident de circulație ce poartă încă amprentele unor neclarități – cel puțin pentru cei care l-au iubit și l-au avut aproape de suflet – poetul Grigore Vieru a fost comemorat atât la biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel”, cât și la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York (Pr. Paroh Adrian Fetea). Cunoscut nouă, tuturor românilor, de pe ambele maluri ale Prutului, dar și din diaspora, datorită poeziei sale cu dor de țară, de părinți, de limba și de vatra strămoșilor, dar mai ales datorită patriotismului său, poetul Grigore Vieru ne-a lăsat moștenire cuvântul sacru al Limbii Române. Întrebat de unde vine, poetul obișnuia să răspundă: eu vin din Lacrimă. Alteori spunea: eu vin din Limba Română. Îi îndemna pe toți compatrioții săi să nu uite Limba Română… Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră. // De-ar spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din, sfânta, limba noastră. A avut trei cărți de căpătâi, așa după cum mărturisea chiar el, în timpul vieții: mai stau şi azi aplecat deasupra Dicţionarului Limbii Române. Dicţionar care, după Biblie şi după Eminescu, este pentru mine cea mai importantă carte de literatură…
Parastasul de comemorare a poetului, de la biserica „Sf. Maria”, a fost organizat de către Fundația „Grigore Vieru” din New York (Președinte Florin Cârlan), prilej cu care a fost pomenit și Părintele Casian Fetea, fost paroh al bisericii, bun și apropiat prieten al poetului. Au participat, pe lângă enoriașii bisericii, mai mulți membri ai Fundației, prieteni și admiratori ai poetului trecut la cele veșnice. La terminarea parastasului, Florin Cârlan a vorbit despre importanța păstrării memoriei lui Grigore Vieru, precum și a legăturii de suflet dintre români, dând ca exemplu pritenia dintre poet și Prot. Casian Fetea. O coincidență divină – spunea acesta – a făcut ca doua figuri reprezentative ale poporului român, una din Basarabia ocupată și cealaltă din America pribegiei noastre, să plece pe drumul fără de întoarcere în aceeași perioadă, de iarnă, din an. Este vorba, desigur, de sufletul nepereche de dincolo de Prut, Grigore Vieru, și sufletul de dincolo de Atlantic, părintele Casian Fetea. Amândoi au fost flacara și misiunea de unitate spirituală românească. S-a decis să fie comemorați împreună așa cum era și firesc. Ar fi fost Basarabia așa cum este astăzi fără Grigore Vieru? Am certitudinea că nu! Ar fi existat biserica Sf. Maria la New York, așa cum este ea astăzi semeață și impunătoare, fără părintele truditor? Mă tem că nu! Îmi amintesc de prima vizită a lui Grigore Vieru la New York, datorată acțiunii preotului, plecat prematur dintre noi, Casian Fetea, când i-am întâlnit pe cei doi în cadrul Consulatului General al României. Le stătea atât de bine împreună! Se cunoștea de departe cât de distincte, cât de diferite de noi erau cele două personalități. Aveam senzația că pe umerii acestor doi se afla întreaga noastră ființă națională, care nu poate fi clintită de nimeni și nimic. De-a lungul anilor m-am aflat în postura de mesager între Chișinau și New York. Aduceam rodul muncii lui Grigore Vieru la biserica Sf. Maria, părintelui Fetea și bineînțeles, drumul invers. Cum apăream în biserică, regretatul preot mă anunța cu veștile de peste Prut din partea Maestrului. Doamne, cu câtă bucurie mă întâmpina părintele! Și câtă durere la vestea primului infarct suferit de Bădița Grigore! Fără să se bănuiască, cel puțin, că primul care ne va părăsi, din același motiv, va fi chiar dânsul, părintele. Vocea plansă și tremurată de la București a poetului, care mi-a dictat eulogia pentru părintele dispărut, m-a făcut să înțeleg că între dânșii existase mai mult decât o legătură omenească…”
S-a făcut, de asemenea, un apel la sprijinul moral al comunității, de a-l ajuta pe scriitorul Paul Goma printr-o scrisoare deschisă adresată guvernului de la Chișinău, prin care să i se permită acestuia reîntoarcerea în pământul natal al Basarabiei și acordarea cetățeniei moldovene. Țin să reamintesc cititorilor că lui Paul Goma i-a fost ridicată cetăţenia României în 1977, iar în 1981 el a refuzat cetăţenia franceză, având şi în prezent statutul de „refugiat politic stabilit în Franţa”.
