George ROCA: Vă mulţumesc mult pentru că mi-aţi acordat acest interviu. Aş dori să vă faceţi cunoscută cititorilor noştri. Să începem cu începuturile, adică de pe vremea când eraţi copil în comuna Ţigăneşti, judetul Teleorman. Câteva amintiri plăcute şi mai… puţin plăcute? Elena BUICĂ: Sunt bucuroasă şi mă simt onorată de discuţia pe care o putem avea împreună, aşa cum mă bucură întâlnirea cu toţi oamenii deosebiţi ieşiţi în calea vieţii mele. Am să încerc să vă răspund pe cât se poate de aproape de fiinţa adevărului, folosindu-mă uneori şi de câteva însemnări făcute cu alte ocazii. Dacă începem cu începutul, acesta a fost în 3 ianuarie 1933, data când am respirat începutul vieţii la Ţigăneşti–Teleorman, acolo unde am trăit acel miracol existenţial de care rămânem legaţi prin fire nevăzute în tot restul vieţii. Ca pentru orice copil, părinţii au jucat un rol esenţial în viaţa mea, cărora le aduc neîncetat un prinos de recunoştinţă. Mama, Florica, născută Sima, a fost casnică, fiică de negustori cu rădăcini de mari bogătaşi din Grecia şi cu ramuri în armata franceză cu rang de general. Tata, Spirea Buică, a fost negustor angrosist de cereale şi a avut şi un „magazin de manufactură” cum era prezentat cu litere mari pe faţa dinspre stradă a casei noastre. Tata ajunsese om de vază nu numai în comuna noastră, ci şi prin împrejurimi.
Ţigăneştiul, făcând parte dintr-o zonă cu cel mai bun pământ din ţară, având mari producţii de cereale, a fost propice dezvoltării comerţului acestora. În perioada interbelică au apărut comercianţi de cereale care s-au impus în comună ca personalităţi puternice care se afirmau pe un plan superior faţă de restul sătenilor, deşi proveneau din mediul rural, unii chiar fiind la prima generaţie de schimbare a statutului social, cum era şi tatăl meu. Provenea dintr-un neam de ţărani falnici şi viguroşi, bogaţi şi puşi pe treabă, înrudiţi cu cei din neamul Capră ajunşi mari moşieri şi din rândul cărora s-au ridicat mulţi oameni de seamă, printre care şi filosoful Constantin Noica.
După 1944 statutul social al părinţilor mei a fost plătit scump de întreaga famile, dar în vremea copilăriei mi-a oferit o dezvoltare mai deosebită. Sătenii în mijlocul cărora am crescut şi tovarăşii mei de joacă mă priveau ca pe un copil mai cu „moţ”. Eram considerată căpetenia de necontestat a grupului de joacă pe care trebuia să-l conduc. Aşa cred că s-a născut în mine preocuparea pentru supravegherea universului copiilor şi s-a aşternut de la sine drumul către şcoala de viitoare învăţătoare. Sunt multe aspectele care şi-au pus amprenta pe formarea mea ca om, şcoala cu dascălii vestiţi şi biserica prin preoţii ei – toţi cu autoritatea şi respectul necontestate, apoi folclorul, obiceiurile, tradiţiile, oamenii satului, întregul climat în care am copilărit. Aş mai aminti ceva care m-a marcat. În această perioadă, tot ce realizau părinţii mei trebuia să fie la o mai mare înălţime faţă de restul sătenilor, casa, mobila, îmbrăcămintea, mâncarea, comportarea, vocabularul, ţinuta etc, trebuiau să fie un model de urmat. Aşa s-a sădit în mine dorinţa care m-a însoţit de-a lungul vieţii de a ridica mereu ştacheta ţelurilor propuse, uneori chiar de netrecut, rămânând undeva acolo sus, ca un ideal la care nu încetez să mă uit nici astăzi.
George ROCA: De ce aţi plecat de-acasă?
Elena BUICĂ: Aş fi putut să rămân acasă în dulcele trai de pe atunci, înconjurată de dragostea, respectul şi uneori ori şi de invidia sătenilor, nu de puţine ori cu neamuri învrăjbite, dar aveam în faţă ridicată ştacheta de care am vorbit mai înainte şi am plecat la vestita Şcoală Normală „Ioan Oteteleşeanu” de lângă Bucureşti, în comuna Măgurele. Desprinderea de comuna mea natală n-a fost totală niciodată, nici pană în zilele de astăzi, deşi mă aflu la mare distanţă şi ca timp şi ca spaţiu. În scrierile mele, nu de puţine ori străbate câte o imagine recentă a Ţigăneştiului, dar mai adesea câte o reconstruire lirică a vremurilor petrecute în timpul copilăriei sau chipuri de oameni care prin silnicia timpului şi a sorţii s-au mutat în cealaltă lume. Amintirile îmi vin din străfundul memoriei, puternic, fascinant, hipnotic, dar sunt amintiri pline de cuviinţă şi respect pentru toţi cei buni, chiar dacă m-am confruntat şi cu neomenia. Am privit satul şi oamenii cu ochii umezi, plini de duioşie, ori prin aburi de vis, cu sfinţenie în suflet. M-am străduit să fixez într-un lirism cald obiceiuri, tradiţii, modul de viaţă din timpul copilăriei mele, căci cele de acum nu mai au conotaţiile de atunci, nu mai au forţă să îndulcească existenţa şi rosturile vieţii. Zborul strivitor al tehnologiiei va tulbura până în adâncuri viaţa oamenilor din satele tradiţionale şi nu se ştie dacă va mai rămâne ceva din ceea ce a fost, din acele rosturi simple şi limpezi ale traiului la sate. Eu fac parte din ultima generaţie martoră acelor vremuri, acum aproape apuse, de parcă ne despart mai mult de 100 de ani.
George ROCA: Deci la faimoasa Şcoală „Ioan Oteteleşanu” de la Măgurele! Am auzit despre această instituţie veche de învăţământ… şi apartenenţa ei la Academia Română. Puteţi să îmi daţi mai multe detalii?
Elena BUICĂ: Ooo! Atingerea amintirilor din acea etapă de viaţă inundă intreaga mea fiinţă si mă proiectează într-o lume ca de basm din care tâşneşte întrebarea: „Chiar a fost cu adevărat, sau mi se pare? Nu sunt cumva scornelile mele?” M-am simţit o mare norocoasă fiindcă am avut prilejul să urmez cursurile, timp de patru ani la Şcoala Normală „Ioan Oteteleşanu” din comuna Măgurele, la câţiva kilometri de la periferia Bucureştiului spre Şoseaua Alexandriei.
Această comună, Măgurele, păstrătoarea unor comori de amintiri, are un trecut istoric remarcabil. Ea apare în documente între anii 1551 si 1625 ca „ocina domnească”, iar în zilele de acum se bucură de faima comunei capitală a fizicii atomice româneşti. Într-o vreme, această comună şi împrejurimile ei au fost moşia de zestre a Doamnei Stanca. Mihai Vodă-Viteazul şi-a aşezat aici tabăra înaintea luptei de la Călugăreni în august 1595. În ajunul bătăliei aici şi-a tinut consiliul de război, într-o pivniţă pe care şi eu am cercetat-o şi am folosit-o ca ascunzătoare în jocurile noastre. Umbra şi răcoarea de acolo ne strecurau în inimă o oarecare înfiorare. Mai apoi această moşie i-a aparţinut lui Ioan Oteteleşanu. Acesta a fost ministru de finanţe în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Se trăgea dintr-o familie de mari boieri cu obarşia în Oltenia, cu întinse moşii şi case în mai multe zone ale ţării, dintre care, mai cunoscute au fost moşia şi castelul din Măgurele, dar mai ales clădirile şi grădina devenite mai târziu „Terasa Oteteleşanu” din Bucureşti peste care tronează acum Palatul Telefoanelor. Aceste spaţii au fost locurile de întâlnire ale protipendadei Bucureştiului.
George ROCA: Fascinant! Pe la sfârşitul ’60, pe vremea când locuiam în Bucureşti am cunoscut urmaşii familiei Oteleşanu. Regretatul Radu Oteteleşanu, fiindu-mi prieten, mă invita deseori la casa din Aleea Alexandru. Una dintre bunicile sale picta cu mult talent cu email pe porţelan… Deseori îmi plăcea să stau în prejma dânsei şi să… îi ascult minunatele povestiri despre faimoasa familie şi despre tinereţile ei interbelice. Vă rog să continuaţi!
Elena BUICĂ: În aceste spaţii doamna Elena Oteteleşanu organiza petreceri fastuoase, dar şi întâlniri ale artiştilor şi scriitorilor, de multe ori patronate de „Junimea”, întâlniri evocate în multe scrieri sau lucrări de artă. Din tot ce a fost a mai rămas doar castelul din Magurele, aflat acum în stare deplorabilă, mai ales dupa cutremurul din 1977 şi parcul ce-l înconjură, cu abia puţină viaţă în el. Dar aşa cum sunt, ele ne amintesc şi astăzi de o perioadă încărcată de istorie, de legende, de rare frumuseţi, despre o lume aparte. Acolo este cuibarită şi speranţa că în viitor autorităţile îşi vor întoarce faţa către acest cuib de scumpe amintiri.
Măgurele era locul cel mai îndrăgit de marele nostru poet Mihai Eminescu. Aici se refugia de patimile politice ale „Timpului” şi îşi găsea izvorul de inspiraţie pentru multe din poeziile sale. Acest loc a fost binecuvântat şi de prezenţa lui Ioan Slavici care, mai apoi, a pus bazele unei instituţii de învăţământ unic în ţară şi în Europa, vestit şi în anii când eu i-am urmat cursurile până la reforma învăţământului din 1948.
Castelul din Măgurele, aşa cum l-am apucat şi eu, era înconjurat de un teren de o rară frumuseţe. Într-o parte era parcul şi în cealaltă parte era grădina, pe care Ioan Oteteleşanu, în 1847, le încredinţase pentru amenajare renumitului arhitect peisagist Karl Frederich Wilhem Mayer, fostul director al grădinilor imperiale din Viena, cunoscut la noi pentru amenajarea Grădinii Cişmigiu şi a Parcului din Soşeaua Kiseleff. Renumitul arhitect peisagist a creat aici un adevărat rai de frumuseţe. În anii când eu am fost elevă acolo, 1944-1948, parcul îşi păstra prospeţimea frumuseţii, era foarte bine întreţinut sub îngrijirea domnului Nicolae, agronomul şcolii. În parc, printre copacii seculari, era o peluză care cobora de la castel până la lacul mereu împrospătat de un izvor, adus de la distanţă mare, „frate geamăn” cu cel din Cişmigiu şi botezat la fel: „Izvorul lui Eminescu”. Mă consider norocoasă pentru că în aceşti ani am călcat pe aceleaşi alei pe care se plimba Eminescu şi am trăit în castelul care i-a inspirat versurile din Scrisoarea IV: „Stă castelul singuratic oglindindu-se în lacuri/ Iar în fundul apei clare, doarme umbra lui de veacuri”, am respirat aerul în acceaşi atmosferă de magică reverie ca cea din poezia „Somnoroase păsărele” unde imaginea lacului ca o oglindă te cucerea prin fermecătoarea-i frumuseţe, în timp ce „Peste-a nopţii feerie/ Se ridică mândra lună” şi aici „Totu-i vis şi armonie”. Şi multe vise am avut şi noi atunci…
În imediata apropiere, în partea dreapta, era „ascunzătoarea” lui Mihai Viteazul, cum rămăsese în amintirea urmaşilor. În preajma lacului erau cele doua chioşcuri, al lui Eminescu şi al lui Slavici, vopsite în alb strălucitor şi încărcate de ghirlande de flori. În anii următori s-au mai făcut şi alte adaosuri: statuia lui Eminescu, opera sculptorului Mihai Onofrei, executată după fotografia lui Eminescu făcută de pictorul-fotograf polonez Franz Duschek. Au mai fost adăugate şi corpuri noi de clădire. În cealaltă parte a castelului era grădina care putea să te trimită cu gândul la frumuseţile Raiului. Era străbătută de alei marginite de flori, din loc în loc cu arcade de lemn, vopsite în alb, pentru trandafiri căţărători care formau adevărate bolţi. Erau şi două bazine cu peşti exotici şi înconjurate de flori de origine mediteraneană. Între anii 1851-1853, în imediata apropiere, Ioan Oteteleşanu a înălţat o frumoasă biserică cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, pictată de Gheorghe Tatarăscu în anul 1853. Pe vremea când eram elevă, în această biserică corul şcolii noastre dădea răspunsurile la Sfanta Liturghie.
Cele mai interesante relatări despre acest castel devenit înstitut de învăţământ şi locurile din preajmă, le avem din „Jurnalul intim” şi din nenumarate alte însemnări ale scriitorului Ioan Slavici care a locuit aici timp de 14 ani ca director şi profesor: „Magurelele au fost moşie de zestre a Stanchii Doamnei şi se întindea din Damboviţa până-n Argeş. Mihai-Vodă Viteazul avea aici loc de sedere, unde a ţinut în ajunul bătăliei de la Călugăreni consiliul de război, şi bătrânii arată şi azi unde se afla cula lui, din care n-a mai rămas decât o pivniţă…”. „…Mă duceam acolo de cele mai multe ori cu Eminescu, mai ales după amiaza şi stăteam până spre miezul nopţii, căci plină era grădina mai ales serile, când luna-şi revărsa lumina peste lac şi peste luminişuri, încât parcă te aflai pe celălalt tărâm, între smei, zâne şi feţi frumoşi. Aici sta castelul singuratic oglindindu-se în lacuri, aici e terasa cu liane, aici erau somnoroasele păsărele care la cuiburi se adună, aici luna iese întreagă şi se’nalţă aşa bălaie, dar tot aici era şi teatrul de păpuşi şi zvonul de vorbe omeneşti”.
Tot de la Slavici aflăm cum a devenit acest domeniu un institut de învăţământ. Neavând copii, fiind unul dintre marii filantropi ai ţării, Ioan Oteteleşanu a lăsat prin testament, ca dupa moartea soţiei sale, Elena Oteteleşanu, să fie donată Academiei Române „toată averea sa, pentru ca să servească la facerea unui institut de fete românce cărora li se va da o creştere şi educatie de bune nume de familie, fără pretenţie sau lux” (din „Cartea de danie a Domnului Ioan Kalinderu catre Academia Română” 19.04.1893) Dupa încetarea din viaţă a soţiei sale, la 4 decembrie 1888, a fost pus în posesiune domnul Ioan Kalinderu, administratorul averii Oteteleşanu şi membru al Academiei Române, după ce rude colaterale au atacat testamentul şi totul s-a clarificat prin tribunal.
Ioan Kalinderu, încă înainte de a dona Academiei Române (1893) toata averea familiei Oteteleşanu, inclusiv moşia Măgurele cu castelul, parcul, dependintele, etc., terminase restaurarea castelului, programul de studii şi planul de organizare al institutului. Acesta a fost inaugurat în anul şcolar 1894-1895 cu prima serie de 15 eleve, a clasei I. Directorul de studii al institutului a fost numit Ioan Slavici care, timp de 14 ani, s-a implicat profund în organizarea şi conducerea lui, punând fundamentul unui învăţământ inspirat din şcolile apusului.
Experienţa lui Slavici la Măgurele se număra printre cele mai interesante din istoria învăţământului românesc. De aici s-au inspirat pentru organizare toate şcolile care pregăteau învăţători. Multe din cele puse ca temei de I. Slavici au dăinuit până în anii schimbărilor aduse de reforma învăţământului din 1948. Aici, în acest cadru romantic al secolului al 19-lea, ca şi pe vremea lui Ioan Slavici, noi, elevele, aveam într-un singur perimetru toate clădirile cu toate dotările necesare, dormitoare, cantină, şcoală de aplicaţii şi biserică. Pe atunci se putea vorbi de o altă dimensiune a şcolii. Era mult profesionalism, dăruire şi talent. Se punea mare accent pe formarea personalităţii, căci personalităţile se formează după modelul personalităţilor. Ţinuta profesorilor îţi impunea să-i crezi pe cuvânt. Ei au ştiut sa treacă peste dificultăţile economice, capriciile politice, au avut idealuri pe care le-au urmat în pofida piedicilor. Elita intelectualităţii româneşti s-a datorat lor. Aceste şcoli asigurau o pregătire complexă celor care trebuiau să fie adevăraţi apostoli ai neamului, alături de preoţii satelor. Pe lângă orele de cultură generală, aveam ore de practică în agricultură, la orele de muzică învăţam să cântăm la vioară, să dirijam un cor, învăţam răspunsurile la Sfânta Liturghie, aveam ore de croitorie, de gospodărie, de dansuri populare. Accentul cădea întotdeauna pe nobleţea profesiei aleasă, pe dragostea pentru tânăra generaţie, pe formarea unor calităţi morale înalte.
De atunci, prefacerile sociale au schimbat totul, valorile sunt altele. Generaţiile mai noi nu mai ştiu cum a fost. Doar din când în când mai străbat câteva ecouri dintre ruinele şcolii numită pe atunci „Ioan Oteteleşanu”. Frumuseţile castelului cu împrejurimile lui au rămas doar ca o amintire a unor vremuri cu care ne puteam mândri. Mulţi sunt cei care nu ştiu că într-o perioadă, prin rafinamentul şi eticheta acelor ani şi prin lumina şcolilor noastre, România a avut o culoare şi o individualitate deosebită în care se înscriu şi imaginile din Măgurele.
George ROCA: Excelentă relatare. Vă mulţumesc! Este ca o lecţie de istorie. Se vede că aţi fost profesoară atâţia ani! Şi… următoarea etapă de educaţie? Ce ne povestiţi despre acea perioadă?
Elena BUICĂ: În urmatoarea etapă au început bulversările şi în învăţământ ca şi în toate domeniile vieţii. Şcoala la care am urmat cursurile celorlalţi patru ani era şi ea una vestită, fostul liceu „Carmen Sylva” din strada Ştirbei-Voda, numarul 33, din Bucureşti, în imediată apropiere de Cişmigiu, devenită ulterior clădirea Conservatorului „Ciprian Porumbescu”. Câteva profesoare de la Măgurele ne-au însoţit şi aici şi corpul profesoral s-a lărgit cu profesori noi, dar toţi erau formaţi la şcolile care au dat profesori remarcabili. Alaturi de ei, ne-am strecurat printre rigorile impuse de politica vremii. Când au putut, chiar riscând, ne-au transmis cunoştinte şi sentimente pe şoptite, s-au străduit să facă din noi cadre didactice după modelul ştiut. Primeam aceste comori împletindu-le cu câte un „kazaciok” ori „Kalinka”, ori cu recunoştinţă pentru tătucul Stalin şi pentru URSS-ul eliberator. Frumuseţea deosebită a clădirii, dar mai ales frumuseţile în vecinatatea imediată a Cişmigiului ne îndulceau viaţa de adolescente dornice să mai tragem cu ochiul şi pe la tinerii liceelor din apropiere, Sfântul Sava şi Gheorghe Lazăr.
Când eram la sfârşitul ultimului an şcolar, cam prin iunie 1952, cu un nou val de prigoană politică a venit hotărârea de a scoate din şcoli pe toţi cei cu „origine socială nesănătoasă”. Din cauză că părinţii mei erau burghezi, „duşmani ai poporului”, mi-a fost situaţia în grea cumpănă. Am scăpat, având diploma de absolvent în mână în urma unei împrejurări norocoase, în care numai bunul Dumnezeu a ştiut cum a lucrat. Oricum, viitorul îmi era blocat şi ca să scap din această situaţie, am cerut repartiţia cât mai departe de părinţi. Întâmplător, directoarea şcolii, Dumnezeu să-i dea odihnă, era din Bihor şi pentru că ea „operase” ajutându-mă să mă „strecor” mi-a deschis drumul spre acea zonă a ţării. Pe atunci nu se punea problema de „pile”. M-a ajutat numai pentru că îi plăcuse ei cum am ţinut orele de practică la finele anului şi considera că învăţămânul ar pierde o valoare dacă aş fi dată afară din şcoală. Aşa am ajuns la Oradea de unde m-am ales cu o experienţă de viaţă deosebită faţă de zona de unde veneam. Am fost învăţătoare şi profesoară suplinitoare de limba română în comuna Ineu de Criş, situată sub un deal, aflată la numai 20 kilometri de Oradea, dar cu rădăcini parcă în lumea arhaică.
George ROCA: Ce amintiri aveţi despre Oradea şi judetul Bihor?
Elena BUICĂ: De Oradea şi judetul Bihor, în special de comuna Ineu de Criş, mă leagă multe şi dragi amintiri. Am scris pe larg despre împrejurările care m-au dus in aceste locuri şi depre oamenii care mi-au marcat tinereţea. Bihorenii mi-au rămas la suflet, şi aşa îmi explic uşurinţa cu care îmi stabilesc legături de suflet cu ei oriunde îi întâlnesc în lume. Ori pe unde am umblat, am păstrat dragi amintiri Bihorului şi oraşului Oradea de atunci căruia i se spunea Oradea-Mare. Pe atunci era vestit în toată Europa pentru frumuseţea şi civilizaţia lui, pentru înfăţişarea şi viaţa lui cosmopolită. Oraşul Oradea era remarcabil pentru clădirile lui frumoase, pentru Biserica cu Lună, pentru aspectul impunător al Primăriei, pentru pasajul acoperit cu sticlă colorată după modelul celui din Milano, pasaj care unea trei străzi şi căruia orădenii îi ziceau „şoaşu”, sau Pasajul Vulturul Negru, o adevărată emblemă a oraşului! Eram fascinată şi de acel Corso aristocrat – strada principală – pe unde se plimba o lume elegantă şi cu comportament rafinat, de frumoase cafenele, terase, magazine, cu grădini de vară, cu teatrul, cu primul Observator Astronomic din ţară şi multe alte puncte de atracţie… precum parcurile cosmetizate de grădinari cu talent, Dealul Pisicii şi Băile Episcopia şi Felix din apropiere. Pe atunci, mai existau săli de jocuri de biliard, rummy, poker şi alte distracţii specifice perioadei interbelice, pentru că prefacerile regimului comunist s-au instalat aici cu oarecare întarziere. Oradea m-a fascinat cu parfumul de oraş elegant încă de la prima vizită şi mi l-a făcut de neuitat.
La cei 18 ani cât aveam când am ajuns la Ineu, nu mi-a fost uşor să găsesc o linie de comportament în care să dăinuiască în armonie lumea arhaismului comunei în care îmi duceam traiul, cu eleganţa şi somptuoasa lume a oraşului Oradea către care aspiram şi cu cea tumultoasă a Bucureştiului care îşi pusese amprenta asupra formării mele. Mă atrăgea viaţa plină de înţelepciune a ţăranului bihorean, vorba cumpănită când stătea să „cujete”, specificul şi frumuseţea folclorului, dar pe de altă parte, duceam dorul vieţii culturale din Bucureşti şi eram atrasă de parfumul occidental al oraşului Oradea. S-au scurs de atunci 60 de ani, dar prefacerile rapide care au trecut ca tăvălugul peste noi, ne dau senzatia că acea lume apartinea unui trecut cu mult mai indepartat. Dar oricât şi oricum ar trece timpul, acele spaţii de suflet le duc cu mine oriunde mă aflu.
George ROCA: Mă faceţi să oftez şi să devin nostalgic aducându-mi aminte de Oradea, oraşul copilăriei mele. Observ că am avut drumuri paralele… Din nou v-aţi mutat, de data asta tot în Ardeal, la Cluj! De ce aţi optat pentru a face filologia la Cluj? V-a cucerit faima universităţii „Babeş-Bolyai”? La ce secţie aţi fost studentă?
Elena BUICĂ: După căsătorie, cu un bihorean, mi-am urmat soţul. El era pilot al aeroportului din Someşeni, care aparţinea Clujului. Prin căsătorie am scăpat de „originea nesănătoasă” şi am putut să urmez cu o întârziere de şapte ani cursurile Facultăţii de filologie, secţia româna pură, nou infiintată la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Clujul de atunci a rămas viu în amintirea mea. Ieşisem din perioada grea, cu prezent nesigur şi viitor incert şi pentru că mi se deschideau noi orizonturi, prinsesem aripi largi. Viaţa mea era dominată acum de o largă generozitate şi de un copleşitor omenesc, mă aflam printre zănaticii care căutau ca proştii adevărul şi dreptatea, scrutam căile de acces spre fondul destinului uman şi râvneam la bolta înstelată a ideilor. Clujul imi oferea acum anii se studenţie la care visasem atâta timp. Era perioada când învăţam cu sete, pe rupte, citind afundată în biblioteci, ori învăţând în liniştea şi răcoarea copacilor din cimitir, era perioada când nu puteam zări vârful scării înălţimilor visate. Pe atunci iscodeam drumul spre nemurire şi zăcea şi în mine ca în fiecare din noi la acea vârstă speranţa că într-o zi vor ieşi la lumină valorile care mocnesc gata să ne dea o nouă înfăţişare. Era oraşul anilor împlinirii în iubire, al începutului de căsnicie şi ineditul fericirii materne, anii multelor legături de prietenie atât de diferite, atât de colorate şi atât de bogate, aşa cum este orice tinereţe.
Era Clujul împlinirii ca om, cioplindu-mi propria configuraţie morală, al ambiţiilor de a-mi făuri un statut de profesor apreciat şi respectat, de a ţine mereu la înălţime statura de onorabilitate. Era oraşul clocotitoarelor tinereţi care te imping spre zonele tăinuite ale seducătoarelor ademeniri din care doream să gustăm pentru completarea bagajului de viaţă, ispite la care apoi renunţam la marginea decenţei şi a bunului simt. Trăiam parcă o dedublare, un ego gata să guste din toate aspectele vieţii spre a le cunoaşte şi un alter-ego care punea stavilă ca un adevărat poliţai al minţii şi care vâna pătimaş, cu ardoare, sălbatic, orice greşeală reală sau imaginară, ori cel care îmi oblojea imensul orgoliu neacoperit de realizari pe masura. Pe atunci mi se parea că o mulţime de împrejurări nu erau decât ramele în care eu trebuia să aşez picturile. Pictam cu înfrigurare propriile mele scene de viaţă şi începusem să lucrez şi la o colecţie de curiozitaţi socio-psiho-comportamentale, opere pe care n-am reuşit să le termin şi mai sunt încă în lucru şi acum.
George ROCA: Şi după ce aţi terminat facultatea unde aţi fost repartizată?
Elena BUICĂ: Aveam deja stagiul făcut la ţară, aşa că am putut profesa în Cluj. Am stat acolo pâna în 1974 când m-am mutat la Bucureşti. Clujul a rămas în amintirea mea ca o perioadă a clocotitoarelor tinereţi, al anilor marilor împliniri, dar am şi amintiri dureroase. În această perioadă soţul meu a avut un accident cu avionul într-o comună cu nume parcă predestinat, IAD, acum se numeşte Livezi, nu departe de oraşul Bistriţa şi şi-a pierdut viaţa la numai 29 de ani. Am trecut atunci prin multe şi grele suferinţe, dar treptat ele s-au transformat în materie fosforescentă care mi-a luminat calea de mai târziu.
George ROCA: Îmi pare rău! Condoleanţe! Chiar dacă sunt… tardive! Să revenim. Aţi lucrat deci ca profesoară în oraşul Cluj. Cum este această nobilă profesie vazută din interior?
Elena BUICĂ: Catedra a fost pentru mine o mare pasiune. Nu ştiu când şi-a făcut sălaş în mine, a fost ca şi când aş fi venit pe lume cu ea. Din dragoste pentru copii m-am străduit ca fiecare oră să fie însoţită de caldură şi lumină, ca elevii să poată îndragi literatura şi dincolo de orele de curs. Până la pensionare am lucrat cu aceeaşi căldură de părinte, ca profesoară de limba şi literatura română şi a rămas nestinsă dorinţa de a mă ţine cât mai aproape de cele ce am învăţat la şcolile pe care le-am urmat. Am văzut în elevii mei, înainte de orice, vibraţia umană, nevoia de căldură sufletească, dorinţa de a fi înţeleşi şi ajutaţi, mai ales în perioada deschiderii ochilor spre viaţă în timpul adolescenţei. Mi-am privit elevii ca pe copiii mei de suflet. Predând cunoştinţele obligatorii impuse de programa şcolară, am făcut eforturi să prezint literatura şi scriitorii în aşa fel ca să-i scutesc de prea multă minciună.
George ROCA: Şi după Cluj…?
Elena BUICĂ: După Cluj a urmat Bucureştiul. M-am despărţit cu mare durere de Cluj, dar trebuia să-mi ajut părinţii strămutaţi din comuna Ţigăneşti, fiindcă nu mai aveau sprijin la bătrâneţe. În Bucureşti am locuit împreună până la stingerea lor din viaţă, încercând să le alin durerea de desparţirea de acea zonă rurală de care s-au simţit legaţi prin întreaga lor fiinţă.
La catedră am rămas egală cu mine însămi. Am avut o strânsă legatură sufletească cu elevii mei chiar şi cu cei de vârstă mai mare care urmau cursurile serale. Comunicarea cu ei era deschisă, sinceră, cu înţelegere pentru problemele şi greutăţile pe care le aveau. Am multe amintiri care îmi încălzesc sufletul şi am raspunsul unora dintre elevii mei că dragostea ce le-am purtat se intoarce spre mine chiar şi la distanţa la care mă aflu.
George ROCA: Care a fost motivul pentru care aţi emigrat în Canada?
Elena BUICĂ: Nu am avut cuibărită in mine dorinţa de emigrare. Frumuseţile ţării şi locurile dragi, prietenii mulţi şi buni, traiul în bună înţelegere, respect reciproc şi armonie cu vecinii şi cunoscuţii, rosturile vieţii împlinite, cu un trecut care îmi acorda respectul şi consideraţia multor cunoscuţi pentru care rămăsesem tot „doamna profesoară”, în linii mari o senectute aşezată pe temeiuri bune, îmi erau suficiente pentru un trăi cumpătat şi acceptabil. M-am desprins cu greu de toate aceste valori pe plan spiritual de neînlocuit ca şi de tot ce am agonisit pe plan material.
Am luat cu greu hotărârea de a mă despărţi de ţară ca să urmez calea pribegiei spre îndepartata Canadă. Fiica mea, împreună cu soţul şi cu nepoţica s-au stabilit aici şi aveau nevoie de mine. Între nevoile mele şi cele ale fiicei mele şi familiei ei, a atârnat mai greu acestea din urmă. Pentru că soţul meu ne-a părăsit foarte de timpuriu, am traversat viaţa fiind singurul umar pe care se putea rezema fiica mea şi nu m-am putut desprinde nici în acest moment crucial din viaţa ei. Am sosit aici, dar o bună parte din mine a rămas în ţară. Acolo mă duc aproape în fiecate an, rareori cu o pauză mai mare. Acolo aud iarăşi, dupa 20 de ani, cum mi se adreseaza cunoscuţii: „Ce mai faceţi, doamna profesoară?” Acolo îmi încarc sufletul cu bucuriile cărora le-am dus dorul, apoi mă întorc în Canada pe care o revad cu plăcere şi aştept iarăşi timpul când să mă sui în avionul cu direcţia Otopeni.
George ROCA: Ce bucurii şi realizări aţi avut şi mai aveţi pe continentul nord-american?
Elena BUICĂ: Am plecat în Canada având în minte un principiu: atunci când pierzi ceva, sigur se deschide o cale nouă. Când am luat hotărârea strămutării, am decis să fiu receptivă la această lume nouă şi atât de diferită de climatul în care am trăit. Aşa că m-am apropiat cu înţelegere şi recunoştinţă de aceată ţară şi oamenii ei care mi-au oferit multe satisfacţii. Una dintre ele este desfăşurarea vieţii în normalitate, în linişte chiar dacă aceasta pretinde efort de grad înalt şi nu de puţine ori înghiţirea în sec a lacrimilor. M-a încărcat de optimism imaginea caselor frumoase, îngrijite, semn al unei vieţi cu împliniri. Este recunoscută Canada ca una dintre cele mai prospere ţări. Aici m-am convins că poate exista frumuseţea traiului în armonie între băştinaşi şi emigranţi veniţi din toate colţurile lumii. Aici oamenii au un principiu de baza simplu şi sigur: munceşti – ai – nu munceşti – nu ai. Sunt oameni liniştiţi care-şi văd de rosturile vieţii şi îţi zâmbesc privindu-te în faţă când îţi vorbesc, oameni ai stării pozitive, ai bunăvoinţei, ai luptei cu sine însuşi, ai împlinirii şi ai demnităţii.
În Canada mi-am împlinit, după puterile mele, rolul de bunică şi de sprijin al familiei fiicei mele. Aici am fost ferită de necazurile căzute pe fraţii mei români rămaşi în ţară, în special pe năpăstuiţii pensionari. De aici am putut să vizitez colţuri de lume, imposibil să le fi vizitat aflându-mă în România, precum Hawaii, Republica Dominicană, Arizona, Florida, etc. Şi mai este ceva foarte important pentru mine. Când a trecut pe strada mea şansa de a mă apleca peste scrieri, n-am scapat-o, i-am deschis uşa şi am adus-o la masa mea de scris, chiar dacă debutul a fost făcut în anii senectuţii.
George ROCA: Şi totuşi, când v-aţi consacrat scrisului… Din ce motive? De ce nu aţi făcut acest lucru până atunci?
Elena BUICĂ: Am inceput să public abia la 70 de ani, după ieşirea la pensie şi după ce nepoţica a mai crescut şi în ultimul timp a plecat la universitate în altă localitate. De-a lungul vieţii am mai scris, dar nu am publicat şi dacă nu ajunge la cititor, scrisul nu îşi împlineşte rostul. Numai atunci este deplina lui finalizare, când autorul colaborează lăuntric şi intim, într-un discurs interior cu cititorul. Acum nu am bucurie mai mare decât dacă o împărtăşesc cu cei cărora m-am adresat, chiar dacă nu există întotdeauna acord, fiindcă am înţelegere pentru diversitatea umana. Scrisul nu poate să fie un strigăt în pustiu, trebuie să aibă un ecou şi cuvintele bune care-mi vin din partea cititorilor sunt bucurii de o esenţă specială. Comunicarea prin scris cu semenii mei virtuali – nevăzuţi, mai ales cu cei care îşi notează pe agenda zilnică împlinirea faptelor bune şi iubirea, a devenit pentru mine esenţială.
Scriu din dragoste de oameni şi ca să intru in conversatie cu ei. În scrierile mele mi-am deschis sufletul şi lumea poate să umble slobodă prin el. Am în minte prietenii cărora mă adresez, dar şi pe cititorii care au puncte de vedere diferite de ale mele, căci, într-un anume fel, şi ei mă stârnesc pe mine. Când scriu îi am în vedere chiar şi pe acei prieteni care s-au înălţat în lumea seninului deplin, fiindcă şi cu ei pot comunica într-un anume fel. Nu există nicio oprelişte a gândului înalţat pânã la ei şi acele gânduri trimise lor se întorc la mine cu un răspuns, ca un ecou, conform firii lor pământene de odinioară.
Cuvintele sunt pentru mine un fel de scară pe care pot urca oricât de sus, sau în viitor, pot coborî chiar şi până în adâncurile tăinuite ale sufletului omenesc. Scrisul e o bucurie intelectuală pe care doresc să o transmit, dar şi pentru a face creierului o gimnastică de întreţinere. Scriu şi pentru a retrăi momentele deosebite din viaţa mea, privite şi cernute acum prin sita vremii. Retrăirile aşternute pe hârtie sunt pentru mine un fel de joacă a minţii făcută cu bucurie, deşi nu tocmai uşoară, dar îmi place fiindcă este stimulatoare şi generează energii creatoare. Mă încântă puterea muzicală a cuvintelor şi a imaginilor create prin cuvinte. E un exerciţiu al puterii de a mă transfera, de a crea armonie din cuvinte, de a le da viaţã şi culoare.
Prin scrierile mele adie uneori, fie un duh arhaic, semn de preţuire al strămoşilor noştri, fie câte o pală de romantism, chiar dacă astăzi se scrie după alte rosturi. Trăim prea trepidant într-o lume a reclamelor ostentative, prea sufocaţi între zidurile betonului şi ale sticlei care sting treptat umanismul din noi, iar tehnologia comunicării mai mult ne însingurează şi ne sărăceşte trăirea interioară. Dacă nu m-am scuturat total de romantism, este şi din convingerea că romantismul înnobilează, umanizează, apropie mai mult oamenii între ei, dă aripi minţii şi sufletului, dă speranţe, încântă, dă frumuseţe înfloririi florilor, înfrunzirii frunzelor, şoptitului şoaptelor, sunetului cântecelor, frumuseti de care fiecare suntem însetaţi, ne dă vibraţia caldă a nostalgiei, chiar dacă nu vrem să arătăm. În fiecare din noi stăruie peste timp urme de parfum, de cuvinte nerostite, de amintiri de spus în singurătate, de şoapte abia îngânate. Dumnezeu ne-a dat şi această mare minune, amintirea. Nimeni şi niciodată nu-şi scoate din minte amintirile scumpe şi dragi, adevărate comori de trăiri care înseamnă frumosul, iubirea, fiinţa, viaţa, adică totul.
Când întâmplările vieţii mă împing în vreun unghi mort, când nu mai găsesc în mine ceea ce îmi dădea curaj şi forţă, scrisul imi sare în ajutor adunând într-un mănunchi firele nevăzute ale altor chemări spre viaţă. El este acela care ma ajuta să-mi revin, să-mi regăsesc izvorul de viaţă şi de bucurie. Ajutată de scris, nu mă poate opri nimeni să trăiesc în dimensiunile pe care le doresc. Scriu nu numai gândind, ci cu toată fiinţa mea. Cele mai multe povestiri ale mele sunt o stare de suflet, un punct de fierbere pentru scris. Mă transfer dincolo de cuvinte pentru a dezvălui ceva din universul existenţial: dragostea de frumos şi adevăr, înfrăţirea omului cu natura, dorul şi jalea, setea de viaţă brăzdată uneori de trăznetele durerii, neliniştea trăirilor scurgerii ireversibile a timpului, contorsionatele trăiri ale adaptării la noul mod de viaţă pe pământul strămutării…
Scriu despre frumuseţea operelor scriitorilor noştri şi din vacanţele mele, despre frumuseţile pământului, adevărate colţuri de Rai în care Bunul Dumnezeu a revărsat minunăţiile Sale, iar mintea omenească s-a întrecut pe sine în a pune în valoare aceste frumuseţi. Dacă n-ar fi fost o veche năzuinţă a mea, această îndelednicire ar fi fost o cutezantă.
Scrisul, ca şi viaţa, are căi întortocheate, greu de descifrat, e un labirint cu infinităţi ascunse în textul literar. El impune, pe lângă inspiraţie şi un strop de îndrăzneală, efort continuu, chiar şi un strop de umilinţă care să îngăduie exigenţei puterea de a anula multe rânduri în favoarea limpezimii şi luminii. Scrisul îţi cere strădania continuă să dezlegi câte ceva din sensurile mai adânci, ori din imperfecţiile rânduielilor omeneşti, să descoperi mereu unghiuri noi din care să priveşti lumea, să găseşti sensuri noi, să surprinzi esenţa, nota particulară. Scrisul îţi cere să proiectezi lumini în colţurile obscure ale sufletului, să surprinzi fapte de tot felul şi mai mari şi mai mici, nuanţele lor ascunse şi ignorate relevând multitudinea diversă a omenescului. Scrisul îţi cere să ai puterea de a ocoli locurile bătătorite, stereotipiile verbale şi multe altele mai cere scrisul şi nu le poţi avea întotdeauna gata să te slujească. Nu de puţine ori simt cum se strecoară pe lângă mine acele trecătoare momente ale vieţii pe care tocmai voiam să le prind în scris şi, după un timp, chiar să le văd strălucind în scrierile semnate de alţi autori. Deşi stau singură la masa de scris, în spatele meu fojgăe o mulţime de alter ego care se iau la harţă.
Conştientizarea propriei limite este de multe ori apăsătoare şi chiar dureroasă. Reuşita în scris se plăteşte în fel şi chip şi, nu de puţine ori, propriile-mi slăbiciuni îmi râd sub nas. Realizarile cer jertfă proporţional cu importanţa lor. Nu ştiu cât reuşesc din tot ce am încercat să împlinesc, dar am în minte cuvintele lui Theodore Roosvelt: „E greu să pierzi, dar este mult mai rău să nu fi încercat niciodată să reuşeşti” Oricât de puţin însemnate sunt scrierile mele, ele tot înseamnă mai mult decât o tăcere vâscoasă lăsând beznele să acopere ceea ce odată a însemnat viaţa. Nerostitul nu aduce decât întunericul şi viaţa ne oferă atâtea aspecte care nu trebuie să fie uitate. Ştiu că scrierile mele nu vor ajunge în piscul literaturii, dar chiar numai un muşuroi de le-am socoti şi tot înseamnă mai mult decât platitudinea drumului de viaţă care vine de nicăieri şi merge niciunde.
Indiferent cât loc vor ocupa în viitor scrierile mele, ştiu că acum ele îmi creează momente de bucurie deplină, o bucurie rotundă, a împlinirii, mă pun la întrecere cu mine însămi. Scrisul va rămâne pentru mine până când mă voi îmbrăţişa cu zarea cea eternă o permanenţă, o stare de frumuseţe a sufletului, un exerciţiu spiritual în care adesea uit de toate şi chiar de mine, un spectacol al luminii în care încă exist, va rămâne cuprinderea gândurilor şi ritmul inimii cu bătăile aripilor spre frumuseţile întâlnite în cale.
George ROCA: Care sunt revistele cu care aţi colaborat? Ştiu că sunteţi şi redactor şef al unei publicaţii…
Elena BUICĂ: Public în mai multe reviste. La unele public mai mult şi deţin şi funcţii, la altele public ocazional. Un rol important a jucat „Observatorul” din Toronto, revista la care mi-am făcut debutul literar în 2003. Mai apoi a avut un rol deosebit marele om de cultură dispărut prea devreme dintre noi, Dr. Artur Silvestri, care m-a făcut cunoscută publicându-mi scrierile în mai multe din revistele on-line ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP). Enumăr câteva din publicaţiile cu care colaborez: „Mesagerul” din Hamilton, Canada, unde sunt redactor şef literar, „Cetatea lui Bucur” – Revista Ligii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, unde sunt editor de specialitate, „Starpress” unde sunt membru al colegiului redacţional. Apoi revistele româno-canadiene „Alternativa”, „Faptu’ divers” şi „Observatorul” din Toronto; „Candela” şi „Destine literare” din Montreal; cele româno-anericane precum „Armonia”, „Gândacul de Colorado”, Phoenix Magazine”, „Romanian VIP” ş.a.; „Pagini Româneşti” din Noua Zeelandă; „Agero” Stuttgart, Germania; şi cele din România: „Pietrele Doamnei” din Domneşti-Argeş, „Citadela” Satu-Mare, „Vatra Veche” Târgul Mureş, „Constelatii diamantine” Craiova, „Climate literare” şi „Singur” Târgovişte, „Familia Română” Baia Mare, „Agora Literară” Cluj-Napoca şi… în mai multe din revistele on-line ale Asociatiei Române pentru Patrimoniu (ARP): „Ecoul”, „Luceafărul românesc”, „Epoca”, „Monitor cultural”, „Analize şi fapte”, „Cărticica pentru copii”, ş.a.
George ROCA: Dumneavoastră scrieţi foarte captivant, aveţi darul naraţiunii cultivate. Câte cărţi aţi publicat până în prezent?
Elena BUICĂ: Mulţumesc pentru apreciere. Am publicat patru cărţi, iar cea de-a cincea, „Luminişuri”, este în curs de apariţie. Trei din cele patru cărţi au ceva în comun. Prima a fost „Crâmpeie de viaţă” (Editura Forum, Bucureşti, 2005, editor prof. Ana Ispas), care împreuna cu cea de-a treia carte în ordinea apariţiei „Prin sita vremii” (Editura Anamarol, Bucureşti, 2007, editor scriitoarea Rodica Elena Lupu) şi cu cea de-a patra ,„Oglindiri” (Editura Anamarol, Bucureşti, 2009), cuprind povestiri scurte. Mi se pare că oamenii nu mai au răgazul necesar să citească romane cu subiecte pe mai multe planuri, cu evenimente multe, care merg paralel, apoi se întretaie şi se unesc în finalul celui de al treilea volum. Oamenii înclină acum mai mult spre proza scurtă, dacă se poate din… biblioteca de buzunar, să poată citi, eventual, şi în tramvai, cu subiecte din viaţa lor şi care îşi păstrează savoarea autenticităţii.
Puţini sunt cei care mai privesc literatura ca pe un act vital şi edificator. Am adunat între coperţile lor eseuri şi memorialistică inspirate din viaţa trăită în România şi Canada, impresii din călătorii, note de lectură şi câteva epigrame, toate acestea publicate în mai multe reviste. M-am străduit să surprind acele clipe trecătoare ale vieţii care pot să proiecteze lumini în colţuri obscure din suflet, să vorbească despre multitudinea diversă şi expresivitatea unor nuanţe ascunse, ignorate, destrămate în scurgerea timpului. Sunt scrieri în care lirismul are ca scop mesajul afectiv, care cuprind bucurii înălţătoare sau tristeţi tulburatoare, speranţe înaripate sau zboruri frânte, satisfacţiile şi durerile adaptării într-o lume foarte diferită faţă de cea din care am venit. Sunt preocupată să las spaţiu între rânduri pe unde să se furişeze gândurile cititorilor cu care să port un dialog intim. Scrierile mele oscilează între tonul autobiografic şi cel detasat de context.
Cea de a doua carte în ordinea apariţiei a fost „Gând purtat de dor”, apărută la Editura Forum, Bucureşti, în anul 2006. Este o monografie sentimentală, un fel de cântec de leagăn al copilariei mele petrecute în comuna Ţigăneşti, Teleorman. Am prezentat comuna împletind date documentare, asemenea unei monografii, cu aspecte ale vieţii ţăranilor din timpul copilariei. Am vorbit despre acele vremuri când oamenii de brazdă trăiau dupa legea străbună, când încă se mai armonizau cu pulsul cerului, iar lumea era mai aproape de cum o zidise Creatorul. Este o carte în care cititorul se poate reîntâlni cu propria copilărie, cu oamenii şi locurile natale, căci oriunde ar trăi omul, locul ivirii lui pe pamânt rămâne răscolitor de drag. Fiecare om pleacă în lume cu ceea ce a împrumutat din locul unde s-a născut şi de la oamenii din mijlocul cărora s-a înălţat, aşa cum apa împrumută forma vasului în care este pus.
Am şi câteva lucrări în colaborare, în „Mărturisiri de credinţă literară” vol.II, pag.6 – sub îngrijirea lui Artur Silvestri, Carpathia Press, 2008; „In memoriam, Artur Silvestri”, anul IV, nr.11-12, decembrie, 2008; „In memoriam, Artur Silvestri”, colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, executată la C.N.I. „Coresi” S.A. în 2009, Bucureşti.
George ROCA: Aţi debutat la 70 de ani. Cum sunt oglindiţi anii senectuţii în scrierile dumneavoastră?
Elena BUICĂ: Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste „trăiri” fără să le trăieşti. Daca scurgerea anilor poate să rideze pielea, sufletul nu-l poate rida, iar în domeniul scrisului, poate fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut de partea cealaltă, a sufletului şi flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu, iar experienţa lor poate să valoreaze cât iniţiativa tinerilor.
Scrierile seniorilor nu sunt invitaţii la trăiri într-o lume depăşită. Chiar dacă vorbesc de alte timpuri, ei extrag esenţe care au caracter de permanenţă. Sunt sondaje care pătrund în receptorul senzaţiilor şi ale trăirilor, scrieri izvorâte dintr-o mare altitudine sufletească, de o mare înălţime creştină şi profund românească. În scrierile seniorilor se oglindeşte bogata experienţă de viaţă filtrată prin sita vremii. Faptele de viaţă revin la suprafaţă ca dintr-o lume a misterelor, ca nişte tablouri dintr-un muzeu privite de la distanţă şi în linişte, acum cu alte faţete, formând un nou izvor de viaţă şi de înţelegere.
Senectutea poate să aducă o trenă întreagă de suferinţe, dar poate şi să-şi păstreze incontestabil multe valori. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului, şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau sensul cel mai profund al vieţii. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce spre nevinovăţia din timpul prunciei. Porţile sufletului sunt mai larg deschise încât, scânteile de lumina şi căldură îşi găsesc calea mai uşor spre semenii lor. Trăirile sufleteşti rămân vii, nu îmbărânesc în ritmul trupului. Strunele viorii inimii mai pot spune taine în şoapte, gura mai poate gusta nectarul florilor de suflet, mai poate să soarbă roua de pe flori, urechea mai poate să asculte un cântec lin, uitând de tot şi toate, ochiul mai poate să se înveselească la culorile vieţii, să privească seninul cerului cu oceanul de stele, obrajii pot să se bucure de adierea unui vânticel cu miresme de primavară, să se lase mângâiaţi de seninul dimineţilor însorite şi nu de puţine ori se poate întâmpla să-şi piardă firea trăind la temperaturi înalte ca în anii tinereţii.
Bătrâneţea este o vârstă intersantă despre care nu s-au făcut destule studii şi cercetări, se cere o abordare mai realistă a vârstnicilor. Pentru anumite forme ale inteligenţei, cum este cea verbală, la bătrâni pot pune în evidenţă performanţe maxime care se menţin în bună măsură mulţi ani. Sociologii o numesc inteligenţă cristalizată ce are la bază interacţiunea aptitudinilor rezultate prin socializare şi educaţie, e vorba de o inteligenţă fluidă.
Şi dacă atributul bătrâneţii este înţelepciunea, de ce să fie lipsită literatura de acest tezaur? Şi dacă senectutea este perioada când ai urcat pe cele mai înalte culmi ale vîrstei, nu-ţi vine în gând întrebarea: dacă tot sunt pe vârful dealului, de ce să nu admir panorama vieţii şi să mă bucur de ce văd? Ştim cu toţii că e mai bine să fii pe deal, decât sub el…
George ROCA: Vă plac călătoriile. Ele sunt şi un izvor de inspiraţie? Pe ce meleaguri v-aţi plimbat paşii?
Elena BUICĂ: Am călătorit şi am petrecut vacanţe în locuri diferite ale lumii despre care am scris: Canada – nu atât cât mi-aş fi dorit, însă, Hawaii, Republica Dominicană, Spania, Grecia, Turcia, diferite republici din fosta Uniune Sovietică, dar şi mai multe locuri din Statele Unite. Fiecare colţ de lume mi-a îmbogăţit zestrea de cunoştinţe şi de trăiri, nu de puţine ori de o frumusete unica şi tulburatoare ca cele din Hawaii sau Arizona cu vestitul Canion, ori cele din Florida.
George ROCA: Dar de România ce vă mai leaga…? Sunteţi nostalgică? Menţineţi legături cu cei ramaşi acasă, cu vechi prieteni, colegi, sau cu cei din domeniul scrisului?
Elena BUICĂ: Cum am mai spus, eu am plecat lasând acasă o dată cu trecutul şi ceva din sufletul şi inima mea. Sosind în canada, nu m-am despărţit de ai mei, am purtat cu mine românismul în forma şi esenţa lui, în frumosul şi limpedele lui grai şi m-am străduit să fac cunoscute cultura, obiceiurile şi tradiţiile. Port cu mine comorile sufletelor oamenilor din Ţigăneşti şi un dor vărsat în mine de Bunul Dumnezeu. Le port românitatea, le duc dorul, le descriu întâmplările în armonie cu viaţa lor. M-am străduit să redau viaţă şi culoare unor aspecte şi întâmplări care să-i reprezinte. Prin scrierile mele am vrut să-i fac să fie mândri pe ţigăneştenii mei, trăitori pe meleaguri pline de tradiţie şi frumuseţi. Scrierile mele sunt mărturiile liantului dintre memororia anilor copilariei petrecuţi la Ţigăneşti şi viaţa de acum atât de îndepărtată. Nu mi-am uitat nici prietenii pe care îi vizitez de cate ori merg în ţară şi nici locurile dragi. Sunt multe trăirile revărsate în scrierile mele.
George ROCA: Revenind la Pickering; acel oraşel minunat, situat pe malul lacului Ontario nu departe de marea metropolă Toronto. De ce acolo? Ce v-a atras? Cum vă place? Aveţi prieteni români?
Elena BUICĂ: Pickeringul, o localitate a cărei graniţă desparţitoare de Toronto nu poate fi prea bine delimitată, este numit şi dormitorul metropolei Toronto. E o oaza de linişte şi frumuseţe. La primul contact, când am venit din ţară, mi s-a părut că seamană cu staţiunea Borsec. Fiica mea a hotărât aşezarea noastră aici. Ca profesoară era legată de şcolile din aceasta zonă. Erau şi locuinţele la un preţ mai accesibil. O parte a centralei atomice se află aici şi unii oameni se feresc de o astfel de vecinătate. Cu toate acestea, mărindu-se numarul populaţiei canadiene, Pickeringul s-a mărit şi el, dar încă îşi păstrează înfăţisarea de staţiune. Îmi place Pickeringul şi mă simt bine aici, dar pentru faptul că nu conduc maşina, mă simt puţin cam izolată. Mă „scot” în lume preocuparile pentru scris. Avem şi prieteni români, doar timp nu avem suficient pentru mai dese întâlniri! Din acest punct de vedere ducem mult dorul climatului de acasă. Viaţa de emigrant nu e uşoară, chiar dacă îţi oferă multe oportunităţi.
George ROCA: Aţi fost profesoară în România şi aveţi o fiică directoare de liceu în Canada. Cum vedeţi diferenţa dintre şcoala românească şi cea canadiană?
Elena BUICĂ: Sunt multe diferenţele, dar cea care m-a preocupat în ultima vreme şi despre care am mai scris a fost drumul spre universitate, deoarece nepoata mea, Mara-Elena, s-a pregătit recent pentru acesta. Iată câte ceva despre cele ce am mai scris pe această temă.
Elevii sunt admişi la facultate pe baza notelor din clasa a 12-a, ultimul an de liceu. Sistemul de notare al elevilor este în aşa fel alcătuit, încât părinţii şi elevii nu pot influenţa notarea pe care o face profesorul. Programa elevilor liceeni este alcatuită din cursuri obligatorii – cele de cultură generală şi cursuri la alegere, după aptitudini, preferinţe şi intenţiile de viitor. Anul şcolar este compus din două semestre care se încheie cu examene şi elevii primesc credite care vor decide dacă vor fi acceptaţi sau nu la facultate. Dacă creditele nu sunt suficiente pentru facultatea dorită sau notele sunt prea mici, absolventul poate să facă o completare parţială în următorul an şcolar, continuând la liceu doar cursurile de care are nevoie.
Alegerea facultăţii este iaraşi un aspect mult deosebit faţă de ceea ce cunoşteam eu. După sistemul canadian, referitor la importanţa pe care o are aici munca voluntară, şi elevii sunt cuprinşi în acest sistem. Mara-Elena a voluntariat în mai multe locuri, dar cel mai mare succes l-a avut în… pregătirea alegerilor. Aşa şi-a descoperit vocaţia de „diplomat” şi a luat hotărârea să urmeze cursurile de ştiinţe politice de pe când era încă în clasa a 10 de liceu. În anul următor, m-am alăturat părinţilor ei şi împreună cu ea am vizitat mai multe universităţi din provincia Ontario, inclusiv capitala ţarii, Ottawa, cu atracţie deosebită pentru Parlamentul care îi surâdea ca o mare promisiune. Vizitele, apoi participarea la întâlniri cu profesorii diferitelor facultăţi au fost deosebit de folositoare. Nepoata mea şi-a schimbat de cateva ori deciziile. Erau multe motive să încline balanţa. În final s-a descis pentru Ottawa. Acolo era o secţie de Conflict Studies (studii ale conflictului) care o interesa pe ea în mod deosebit. Avea şi posibilitatea de „coop”. Asta înseamnă că din anul 3 merge la şcoală 4 luni şi apoi lucrează 4 luni. Şi tot aşa se roteşte programul până la sfârşitul universităţii. Din această cauză, stă un an mai mult la universitate, dar la sfârşitul universităţii are deja experienţă de muncă, ştie mai clar ce vrea, iar şansele să-şi găsească de lucru în domeniu cresc. Ca să nu mai vorbim că şi bănuţii făcuţi în acele 4 luni ajută. Acceptarea la această universitate cerea ridicarea ştachetei notelor, concurenţa fiind foarte mare, selecţia foarte riguroasă, aşa că a avut o motivaţie foarte serioasă ca în ultimul an să renunţe la multe distracţii specifice vârstei ca să stea mai mult aplecată asupra studiului. Şi i-a fost de folos. Imediat după vacanţa de iarnă a clasei a 12-a, ca şi ceilalţi elevi, Mara-Elena a trimis aplicaţii (cereri) optând pentru trei universităţi, prima fiind cea din Ottawa. Până în luna februarie a stat cu inima cât un purice. Cam semăna cu starea pe care o aveam noi după ce dădeam examenul şi aşteptam afişarea rezultatelor. Aici răspunsul îţi vine oficial prin poştă.
Prima universitate, Brock, din St. Catherines i-a trimis un plic cu răspunsul afirmativ. Plicul greu de documente, cuprindea instrucţiunile pentru începerea anului universitar. I-am admirat pentru modul organizat de a lucra. La acestă admiraţie s-a adăugat şi un moment emoţionant stârnit de un frumos şi elegant gest de aleasă stimă şi curtoazie faţă de viitorul student. Plicul conţinea o frumoasă şi caldă felicitare fiindcă a fost acceptată, la care au adăugat mulţumiri că „Ne-ai ales pe noi. Te aşteptăm cu bucurie” mai apoi au adăugat: „Citeşte instrucţiunile. Alături ai un plic cu confetti. Cheamă-ţi prietenii, deschide-ţi punga şi aruncă-le în sus ca să sărbătoriţi acest însemnat eveniment din viaţa ta”. Mara-Elena a prins aripi, parcă zbura, dar mai avea într-un colţ al inimii nădejdea că ar putea fi acceptată la Ottawa. Şi nu mult după aceea a primit un mesaj text pe telefonul celular. Era în ora de istorie a lumii şi nu avea voie să folosească telefonul. Profesorul a vazut că Mara-Elena s-a schimbat la faţă, şi pentru că şi profesorul participa la trăirile elevilor săi, i-a spus: „Îţi dau voie să mergi afară să primeşti răspunsul pe care il aştepţi”. Cei de la Ottawa spuneau: „Ştim că eşti la ore, dar am vrut să îţi facem o bucurie imediat ce ne este în putinţă. Tocmai ai fost acceptată la facultatea noastră. Ţi-am trimis rezultatul şi prin email, ai să-l găseşti acasă, şi prin poştă, dar am vrut să te bucuri cât se poate de repede”. Revenind în clasă, colegii şi profesorul au aplaudat-o şi au îmbrăţişat-o, căci pe faţa ei citiseră rezultatul. Apoi a urmat cu aceleaşi caldă culoare şi răspunsul pozitiv la cea de a treia facultate, cea din Toronto. Alături de Mara-Elena şi noi am trăit emotiile acestor zile deosebite care s-au înscris in şirul celor pe care le ducem cu noi toată viaţa, uneori cu cele mai mici detalii.
Până la sfârşitul anului scolar, nepoata mea avea toate lucrurile aranjate pentru deschiderea anului universitar. Ştia chiar şi numărul camerei de la căminul din frumosul şi efervescentul campus universitar. Am fost cu toţii şi am văzut-o, am fotografiat-o, am participat la întocmirea formalităţilor necesare bunului mers, încât deschiderea anului universitar s-a facut fara nici un impediment.
George ROCA: O simplă curiozitate. Deseori mi-aţi trimis mesaje şi char materiale pentru publicare semnate cu „alintonimul” Buni! Ce voiaţi să exprimaţi prin acesta? Mai ales că aveţi un frumos şi interesant nume de scriitoare: Elena Buică!
Elena BUICĂ: Dupa ce am încheiat câteva etape ale vieţii, când a venit timpul să devin bunică, mi-am indeplinit acest rol cu toată fiinţa mea, încât nu puteam să fiu nici mai mult nici mai puţin decât BUNI, parte neruptă din nepoţica mea Mara-Elena. Mi-amintesc un dialog scurt cu ea:
– Mara, hai să mergem în parc.
– Nu merg, du-te tu.
– Se va mira lumea când mă va vedea fără tine. O să zică: „Uite o bunică fără nepoţică”. Aşa că, trebuie să vii cu „buni” a ta.
– Bine Buni, vin, aşteaptă să-mi iau găletuşa şi lopăţica pentru nisip.
Aşa am ajuns să port un nou nume care mai apoi a devenit şi adresa de email şi treptat, chiar cei ce mă cunoşteau din tinereţe, au început să mi se adreseze cu noul meu pseudonim. Când eşti implicat foarte puternic în ceva, atunci şi numele şi ţi se mulează după preocupări. Prin nepoţi, toate capătă prospeţime, culoare, sens şi bucurie de a trăi. Ei te împing îndărat de-a lungul generaţiilor şi iei viaţa de la început, prin ei se redeschide un nou viitor. Nepoţii te duc spre noi descoperiri, spre noi începuturi şi fiecare zi este o nouă mirare. De când am început să scriu, adeseori m-am străduit să prind în cuvinte, ca într-o cupă, bucuria de a fi bunică! Reproduc cateva pasaje:
„Ca bunică, nu pot să fac totul pentru ea, nici nu pot să schimb hotărârile părinţilor ei, chiar dacă eu am alt punct de vedere, dar fac absolut totul ca să iasă lucrurile bine pentru ea. Acum a venit timpul să găsesc noi forme s-o învăţ că în viaţă trebuie să accepte pierderea unor bucurii pentru a face loc altora mai mari şi aşezate cu efort şi cu răbdare şi că va trebui să lupte când uneori va întâlni lume nedreaptă şi crudă, dar să nu renunţe niciodată să iubească oamenii şi să îşi păstreze încrederea în forţele proprii.
Ca orice bunică, uneori oftez după lucrurile pe care nu am reuşit să le fac niciodată în viaţă, apoi zâmbesc speranţei când îmi privesc nepoata. Există atâtea lucruri pe care am dorit să le fac şi nu mi-a ajuns timpul, atâtea locuri pe care am dorit să le văd şi n-am reuşit, atâtea aventuri care nu mi-au ieşit în cale, atâta muzică neascultată, atât de multe cărţi pe care am vrut să le citesc sau să le scriu şi nu am reuşit şi câte alte neîmpliniri. Pentru toate îmi pun sperante în nepoţica mea şi pentru toate am să trimit un gând cald chiar şi din drumul cel fără întoarcere. Cred că şi acolo voi putea împărtăşi bucuria împlinirilor prin ea. Ea va duce mai departe speranţele mele şi inima mea. Poate că visele ei să fie deosebite de ale mele, dar eu mă voi bucura dacă o ştiu că are împliniri la care eu poate ca nici nu am îndrăznit să visez. De acolo îi voi trimite mesaje de bucurie, îndemn şi mulţumire prin păsările care cântă ritualul iubirii pe ramurile înflorite, prin iarba care respiră prospeţime, prin florile care înmiresmează văzduhul, prin razele de soare care îi vor săruta fruntea, prin toate ale firii pământene, dar şi prin rândurile cărţilor pe care le-am scris adesea cu gandul la ea, ba chiar şi la urmaşii ei, cărţi în care am pus pentru păstrare şi ceva din fiinţa mea”.
George ROCA: Ce alte preocupări aveţi în afara scrisului, a călătoriilor şi a celor de bunică?
Elena BUICĂ: În afara celor trei „profesii” care au umplut viaţa mea şi m-am implicat de fiecare dată total, aş mai adauga şi alte câteva preocupări care mi-au întregit portretul. Cred că m-am născut cu duhul plecărilor – am călătorit mult şi încă mai am în plan şi altele – cu vocaţia prieteniei – din vina mea nu s-a rupt niciodata o prietenie – cu dragostea pentru oameni – deşi am plătit uneori scump încredererea în ei, dragostea mea a rămas neschimbată – cu setea de frumos şi bine – cu riscul de a fi considerată naivă – cu o bogată lume de idei şi de trăiri – uneori dând pe răscoală şi îmbrâncindu-mă într-un unghi din care cu efort am mai scapat. Plămada mea e cea romantică, deşi capricorn veritabil ce sunt, simt şi pământul sub picioare. Îmi place aşa cum sunt şi îi mulţumesc Creatorului pentru darurile primite şi puterea de a suporta neajunsurile şi lipsurile personale. Dacă mi-ar mai da iarăşi şansa să retrăiesc o viaţă, nu m-aş supăra dacă aş fi o copie a ceea ce sunt acum.
George ROCA: Ce speranţe şi dorinţe aveţi pentru viitor?
Elena BUICĂ: În orele de optimism febril ţes multe aspiraţii pe care mi le mai temperează câte un duş mai rece trimis de câte un junghi al vârstei. Mi-aş dori să am sănătate, tihnă şi odihnă ca să mai pritocesc câte ceva despre lumea asta largă şi când mă fulgeră câte-o idee, să o îmbrac în haina cuvântului, acest creator de univers, oglindă a sufletului, să mai aştern amintiri despre emoţii neîmpărtăşite, să mai aştern câte ceva din aceste spectacole ale lumii şi îmi doresc ca scrierile mele să trezească în cititori un fel de spectacol în care fiecare să fie personajul principal şi să dumice fărâma de emoţie trecătoare.
Mi-ar place să am motive ca în scrierile mele să vorbesc despre nişte valori ale românilor care acum stau pitite pe undeva aşteptând să ţâşneasă din adâncul fiinţei lor, valori care ar putea fi cu adevărat bunătate, cinste, dreptate, sentimentul purificator al dragostei de aproape, smerenie, iubire şi har, indurare, curaj, dăruire, devotament, fidelitate, onoare, dârzenie, puterea de a răspândi în jurul lor încredere şi bucurie.
Mi-aş dori să ajung să scriu despre unicitatea fastuoasă a unui moment deosebit din viaţa Marei-Elena, nunta, să-i văd faţa plină de lumină şi fericire în voalu-i de mireasa şi s-o văd aşezată la casa ei.
Aş mai vrea să… mai călătoresc, deşi mi-e pasul mai mic, dar gândurile şi inima mai au încă bătaia aripilor spre frumuseţile lumii aşa cum le-a creat cel Neţărmurit şi la care oamenii au adăugat nespuse frumuseţi.
