BUD20Florica3

BUD20Florica3Era o mare bucurie pentru copiii de pe uliţa noastră mersul, în timpul verii, la cules de pthitoi (ciuperci) şi pomniţe de pădure în codrul thelinţanilor. Chelinţa este satul de peste Someş, un sat de români mândri şi destoinici, din care s-au ridicat mulţi oameni de seamă. Aici a văzut lumina zilei cunoscutul rapsod popular Emil Gavriş. Nu am să omit nici generaţiile de lăutari care au însuflețit cu ceterele lor dansurile la şură şi nunţile din zona noastră. Din generaţia mai apropiată se distinge înflăcăratul poet-prozator şi gazetar Vasile Morar, tată de primar. Ca să ajungem la Thelinţa trebuia să trecem Someşul cu luntrea sau cu podul plutitor. Acum, după ce multe poduri de pontoane au fost luate de apele învolburate, s-a construit o punte fixă. Nu le-a fost uşor chelinţenilor să facă naveta în Baia Mare, nevoiţi fiind să ia trenul din gara Ulmeni. Ca să ajungă la gară și înapoi acasă, trebuia să treacă Someşul de două ori pe zi, iarna pe râul îngheţat, iar în celelalte anotimpuri cu barca sau cu podul plutitor, de multe ori printre sloiurile de gheaţă, cu noaptea în cap.

Gândul că vom pleca în ceea ce era pentru noi o adevărată expediţie, ne fura somnul şi ne trezeam, sora mea Valeria-Ana şi cu mine, dis de dimineață. Nu mergeam foarte des în pădure, deși eram mare amatoare de drumeţii. La facultate, chiar m-am înscris la Cercul de Speologie. După o incursiune la Peştera Bolii, activitatea cercului a intrat în impas. Dar atunci, în copilărie, când ne învoiau părinţii, mergeam fericite în pădure, dar nu singure, ci sub oblăduirea doamnei Fina, vecina noastră. Trebuia să trecem Someşul cu luntrea sau cu podul plutitor, acest lucru fiind minunat, dacă îl faci de plăcere! Doamna Finuca era fiica preotului Emil Negruţiu, iar casa mea părintească se afla în vecinătatea Casei Parohiale Ortodoxe din Ulmeni. Poate şi de aceea visul bunicii Valeria era să mă fac educatoare şi să mă mărit cu un preot, ca să rămân în sat. Doamna Finuca – Dumnezeu să o ierte pe dânsa şi întreaga familie a preotului Emil Negruţiu! – era mama poetului şi pictorului Mircea Lupo, mort la o vrâstră tânără.

Încălţate cu tenişi sau bascheţi, coboram sprintene din barcă şi o luam în şir indian pe cărarea care ne ducea la marginea satului Chelinţa, acolo unde îşi duceau veacul românii vechi, cum erau numiți țiganii. Puradeii stăteau în colbul uliţei dezbrăcați, jucându-se fericiţi cu ce aveau la îndemână. Punctul nostru terminus era la pădurea din jurul colibei, unde nu o dată făcusem foc de tabără, la sfârşitul anului şcolar. Primul lucru, odată ajunşi acolo, era să aprindem un mic foc cu ajutorul doamnei Finuca şi apoi să întindem drept faţă de masă un dosoi de cânepă pe care să aşezăm bunătăţurile din străiţile noastre: slăninuţă, ouă sherte, brânză de vacă, ceapă şi ai verde, porodici, poprici, pepeni (castraveți), dacă le era sezonul şi câte un borcan cu unsoare, scăpat nemâncat din iarnă, în care se odihnea ademenitor câte un vârf de cărnaţ şi câte o coastă friptă. Slănina o frigeam pe jar, scurgându-i unsoarea pe feliile de ptită coaptă pe vatră. Dacă aflam bureţi usturoi şi bureţi galbeni îi spălam în izvorul rece şi îi frigeam traşi în ţeapă. Ptithoii şi pomniţele puteau să mai aştepte, că nu doar nu plăteau impozit din cauza asta!