Obiceiul Mărţişorului intermediază, prin mijloace rituale, trecerea de la iarnă spre (primă)vară. El constă din câteva componente relaţionate între ele, fiecare având funcţii concrete ce conlucrau armonios pentru a se atinge condiţia rituală necesară trecerii unui important şi dificil prag temporal. Până la mijlocul secolului al XX-lea, sărbătoarea cunoscută acum sub numele de Mărţişor era numită în uzul popular al satelor din Moldova mai frecvent Mart, dar şi Marte, păstrând apropierea fonetică de numele zeului roman Marte, de la care îşi trage numele şi luna martie. Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută la români sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Pe vremuri, unele dintre aceste zile erau „specializate”. Astfel, pe 1 martie se ţine Baba de primăvară sau Baba semănatului, pe 2 martie era Baba de vară sau Baba muncii de vară, în vreme ce ziua de 3 martie era consacrată prin tradiţie Babei de toamnă sau a culesului. Se credea că aşa cum vor fi cele trei zile aşa urmau să fie şi cele trei anotimpuri. Alteori, primele patru zile închipuiau toate cele patru anotimpuri.
Potrivit etnologilor, ziua de 1 martie avea valoare de omen, ca ziua de Crăciun şi ca cea de Anul Nou: „Când ajungeam la întâi mart se chema că asta-i Odochia, Baba Odochia. Dimineaţa ne sculam şî începem 12 lucruri, ca la Crăşiun” (informaţie de teren din Republica Moldova culeasă de Varvara Buzilă). Ziua Babei Dochia trebuia neapărat să fie ţinută, prin unele locuri numai torsul fiind permis. Prin alte părţi era strict interzisă şi această treabă de teama ca nu cumva „peste vară puii să se înece în treucă”. Unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie. Oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă (sau 12) zile la rând!
O altă componentă importantă a zilei de 1 martie privea practicile de purificare. În Moldova, ca şi în întreg spaţiul românesc, împreună cu derularea acţiunilor rituale, oamenii recurgeau şi la puterea cuvântului. Obligatoriu, o anume frază era rostită în această zi pretutindeni. Despre ea amintea şi părintele Simion Florea Marian la sfârşitul veacului al XIX-lea: „Ca să nu te mănânce purecii, la 1 martie înfigi un cuţit în mijlocul pragului, spunând de trei ori: ‹‹Mart în casă, purecii afară!››”
In tradiţia românească mărţişorul apare format dintr-un fir, din două sau chiar din trei fire. Numărul diferit de fire nu este esenţial. Până şi un singur fir de lână, cu rol de mărţişor sau de simbol apotropaic, are deja în sine potenţa unui simbol. El repetă la scară mică ideea de funie, un motiv simbolic la care gândirea simbolică recurge mereu pentru că are o mare capacitate de a opera cu ajutorul instrumentarului simbolic şi are ca rol izolarea sacrului de profan. Firele răsucite ale mărţişorului reprezintă încercarea de a influenţa magic unitatea contrariilor calendaristice: lumină-întuneric, căldură-frig, iarnă-vară, fertilitate-sterilitate. Rostul lui era ca prin împletirea celor două fire, văzute ca forţe universale, să împace contradicţiile, asigurând bunul mers al lumii. Şnurul este un simbol străvechi al generării şi regenerării continue a vieţii.
Tradiţional, mărţişorul era dăruit mai ales copiilor şi fetelor. Există atestări, mai ales pentru zona Olteniei, care arată că mărţişorul era purtat numai de către fetele mari, care, foarte interesant, îl purtau ascuns în sân. Se pare că pe vremuri, în mai toate zonele ţării, mărţişorul a fost purtat şi de către flăcăi (pus de către fetele mari; însă, mai întotdeauna, schimbul era reciproc), bărbaţi şi femei măritate, ba chiar şi de către bătrâni şi bătrâne.
În ultimele secole, mărţişorul a fost purtat de fetele mari şi nevestele tinere pentru a fi sănătoase şi curate ca argintul, albe şi rumene ca florile şi pentru a nu le pârli Soarele de primăvară, crezându-se că „Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de soare!” Însă, altădată, mărţişorul era pus în locuri sensibile ale corpului, la băieţi acestea fiind încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, iar la fetiţe şi la fetele mari în special gâtul. Flăcăii îl purtau la căciulă sau la pălărie, iar bătrânii la haină sau la mână.
La copii, obiceiul cerea ca mărţişorul să fie pus de către mame înainte de răsăritul soarelui sau măcar o dată cu înroşirea lui. Până la cel de-al doilea război mondial, la 1 martie, toţi copiii, când ieşeau prima dată afară, trebuiau să poarte mărţişoare: „Mărţişorii îi făceau de cu seară şi-i puneau până la răsăritul soarelui la gât şi la mâni”; „La Întâi Mart de dimineaţă tare, până a ieşi soarele, răsuşei două aţe, una roşie şi alta albă, apoi legai un şnur de aista la gât şi la amândouă mâinile. Erai legat în trei locuri” (informaţii din Basarabia; culegător: V. Buzilă). În unele zone ale ţării, mărţişorul nu se punea la 1 martie, ci atunci când apărea pe bolta cerească Craiul Nou (luna nouă).
Originea acestei sărbători ar fi, după unii etnologi, romană, iar după alţii traco-dacă. Întâlnită numai în sud-estul Europei şi în Italia, sărbătoarea are ca punct de plecare străvechi practici rituale, făcând parte dintr-un scenariu amplu şi complex care urmărea înnoirea anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Babei Dochia, întruchipare a Marii Zeiţe a Pământului.
Sărbătoarea Mărţişorului este un exemplu aparte de vivacitate culturală a unui simbol obiectivat. Şi-a păstrat esenţa sa ca formă, a rămas un obiect confecţionat din două fire, preponderent în alb şi roşu, chiar dacă i-au fost adăugate elemente complementare. Chiar dacă rosturile vechi de apărare au fost marginalizate s-au păstrat funcţiile lui în socializarea copiilor şi în sporirea comunicării sociale. Comparând informaţiile venite din registrul tradiţiei cu practicile contemporane, se observă tendinţa de a-i reduce funcţiile doar la prima zi din luna martie şi la forţate rosturi estetice. Repunerea mărţişorului în albia tradiţiei ar putea să aibă loc într-un context mai general, context în care oameni şi instituţii responsabili(e) şi-ar dori temeinic să reconsidere, cu ştiinţă curată şi bune intenţii, bogatul nostru bagaj de credinţe şi superstiţii.
Asemenea înaintaşilor noştri de acum 100 de ani, mulţi dintre noi nu mai ştim de ce se confecţionează mărţişoarele sau de ce se păstrează cu încăpăţânare firul împletit în două sau trei „colori”. Desigur, nici nu mai bănuim semnificaţiile culorilor, iar dacă cineva ne-ar spune că, de fapt, roşul e … negru, l-am privi pe respectivul cu mirare. Aşadar, să încercăm să descifrăm, cu ochii şi sufletul strămoşilor, sensurile mai profunde ce se ascund în albul, negrul, albastrul şi roşul mărţişoarelor de altădată şi de acum. Insistăm asupra cromaticii mărţişorului deoarece, potrivit pictorului W. Kandinsky, problema culorilor depăşeşte cu mult domeniul esteticului.
