Juliette Récamier (1777-1849), născută Jeanne François Julie Adélaïde Bernard, a venit pe lume în oraşul Lyon, pe 4 decembrie 1777. Tatăl ei era avocat – mai târziu acesta va fi numit notar regal – iar mama sa, doar o femeie foarte frumoasă. În 1793, când împlineşte 16 ani, Juliette este căsătorită cu unul dintre prietenii tatălui ei, Jacques – Rose Récamier, bancher, un bărbat cu treizeci de ani mai în vârstă decât ea. Un bacher scapă de ghilotină…
S-au făcut nenumărate speculaţii pe marginea acestei căsătorii. Foarte târziu au apărut argumente potrivit cărora Juliette era fiica naturală a lui Jacques – Rose Récamier. Astfel, în plină epocă a Terorii, dacă s-ar fi întâmplat ca bancherul să fi fost ghilotinat, fiica sa i-ar fi moştenit averea. Departe de a fi ghilotinat însă, Jacques – Rose Récamier ajunge la conducerea Băncii Franţei, iar Juliette devine una din cele mai curtate frumuseţi ale vremii. Salonul ei este un punct de atracţie pentru toţi bărbaţii galanţi ai Parisului, chiar dacă nici unul nu îndrăzneşte să spere că ar putea câştiga iubirea frumoasei, elegantei şi inteligentei femei. Printre admiratorii săi se numără Chateaubriand, Lamartine, Balzac, Ampere, Constant, pictorii J.-L. David şi Gérard, dar şi Marat, Robespierre, Jean Baptiste Jules-Bernadotte şi Lucien Bonaparte, pe care aceasta ştie să îl ţină la distanţă, fără a-l descuraja.
… şi o împărăteasă pleacă în surghiun
Napoleon, şi mai ales împărăteasa Iosefina sunt deranjaţi de notorietatea şi influenţa doamnei de Récamier. Gelos pe faima acestei femei, dar şi pe influenţa ei în viaţa politică, Napoleon va spune cu sarcasm, în momentul când află că trei dintre miniştrii săi frecventează salonul lui Juliette, că speră ca întâlnirile Consiliului de Miniştri să nu se mute în salonul doamnei de Récamier, pentru că el nu este primit acolo. De altfel, împăratul îşi doreşte ca Juliette să devină doamnă de onoare şi prietena sa intimă, însă aceasta evită cu mult tact apariţiile la curte şi respinge ideea de a avea o aventură cu suveranul. Iată de ce, atunci când Banca Récamier a trecut în anul 1806, printr-o situaţie dificilă, putând fi salvată doar de către împărat, acesta refuză să se implice. A urmat falimentul băncii, iar în 1809, Napoleon găseşte un pretext pentru a o îndepărta din Paris pe „împărăteasa artelor”, cum era supranumită Juliette.
Soţ în vârstă rog soţie tânără să aibă milă de bătrâneţea şi sărăcia mea
Deşi nefericită în viaţa de familie, Juliette îi rămâne credincioasă vârstnicului ei soţ; cel puţin, nu există dovezi ale infidelităţii ei. Primul bărbat care a deşteptat în ea sentimente puternice, conform propriilor destăinuiri, a fost prinţul Augustus al Prusiei. Deşi la mijloc este dragoste adevărată, o căsătorie între Juliette şi Augustus pare imposibilă. Aceasta îi scrie soţului, cerându-i divorţul, însă răspunsul soseşte fără a-i aduce eliberarea. Într-o epistolă umilă, domnul de Récamier îşi roagă soţia să aibă milă de bătrâneţea şi sărăcia lui. Aşa se face că Juliette va refuza cererea în căsătorie a prinţului Augustus, încercând să se sinucidă în momentul rupturii de acesta. La despărţire, Juliette îi va dărui lui Augustus al Prusiei portretul ei realizat de pictorul François Gérard. Înainte să se stingă din viaţă, prinţul porunceşte ca tabloul să îi fie returnat doamnei de Récamier.
Juliette şi François
În 1819, doamna de Récamier îl cunoaşte în salonul doamnei de Staël, pe François René Chateaubriand (1768-1848), scriitor şi om de stat francez. Povestea lor de dragoste va dura toată viaţa, fiind clădită pe o afecţiune sinceră şi puternică. Iată cum descrie Chateaubriand momentul întâlnirii cu Juliette în „Memorii dincolo de mormânt”: „Mă întrebam dacă văd un portret al candorii sau al voluptăţii. Nu s-a plăsmuit niciodată aşa ceva”. În salonul doamnei de Récamier, Chateaubriand şi-a citit decenii la rând creaţiie şi tot aici a trecut în nefiinţă, în braţele lui Juliette. „Adesea persoanele care se iubesc se jură la începutul fericirii lor să părăsească viaţa împreună; dar se întîmplă că ele nu merg cu aceeaşi viteză, şi, cînd una este gata să atingă ţinta, celalaltă ori nu este gata, ori deja nu mai este”, spunea Chateaubriand.
În vremea holerei
Un alt prieten care a iubit-o până la moarte pe doamna de Récamier a fost filosoful Pierre Simon Ballance, alături de care aceasta este înmormântată în cavoul familiei Récamier. Juliette se va stinge din viaţă pe 5 mai 1849, la 71 de ani, răpusă de holera ce bântuia la acea vreme Parisul. Cu câţiva ani înainte de moarte, frumoasa femeie îşi pierde complet vederea; cu toate acestea, doamna de Récamier ştie să îşi poarte suferinţa cu cea mai graţioasă seninătate, fără să se plângă vreodată. Înainte să părăsească această lume, ea cere ca memoriile să îi fie distruse. Totuşi, o parte dintre acestea au supravieţuit, fiind publicate zece ani mai târziu de una dintre nepoate.
Modelul Récamier
Pe lângă memorii, în urma lui Juliette rămân şi portretele ei. Cel dintâi pictor care a imortalizat-o a fost J.-L. David. Acesta a ales să o picteze pe doamna de Récamier într-o atmosferă à la Grecia antică – lumină difuză, doar câteva obiecte (de fapt, o încăpere goală în care se află o lampă şi un divan, model cunoscut astăzi ca ‘recamier’). În această pânză, ea poartă o rochie tunică şi are părul coafat în bucle. Sculpturile lui Antonio Canova o înfăţişează pe Juliette ca una dintre graţii, acoperită de voaluri diafane.
Iubită de toţi
„Avea o minte ce nu strălucea prin ea însăşi, dar care-i făcea pe alţii să strălucească. Avea un talent special de a asculta şi de a se face iubită de toţi cei care-i erau în jur”, spune Sainte Beuve despre Juliette de Récamier. Misterul doamnei de Récamier nu a fost dezlegat niciodată. Opinii contradictorii sau simple bârfe, cine poate spune cu exactitate dacă aceasta a fost o sfântă ori doar o cochetă ce a ajuns celebră datorită numeroaselor sale aventuri cu bărbaţi importanţi? Indiferent de părerile vehiculate, un lucru este cert: doamna de Récamier rămâne în istorie ca o frumuseţe clasică, ideală, dar şi ca o muză a artei, ca o femeie de o discreţie desăvârşită, ce va duce cu ea în mormânt secretul propriului farmec.