Nenea Gheorghe Olărescu era fratele mamei, om pricopsit şi cu avere babană în comuna Făurei, judeţul Brăila, comună mare cu gară în care oprea nu numai rapidul dar şi Express Orientul ce mergea la Istambul. Nenea Gheorghe deci era unchiul meu după mamă, era însurat cu tanti Dumitra care mai fusese maritată cu un „plotoner” ce se prăpădise pe front la Oituz. Nea Gheorghe, zic şi eu cum îi zicea toata lumea, era o huidumă de om cu un bârdăhan de pe care îi luneca mereu brăcinarul, din care motiv îşi sălta mereu cu coatele nădragii ce-i curgeau în vine. Cred că avea peste un metru optzeci. Şi iarna şi aproape toată vara umbla cu o bundă de oaie căci el spunea că are mereu un junghiu ca un cuţit în şale. În picioare purta veşnic aceleaşi ghete negre stâlcite, căci nu ştiu cum făcea el că avea totdeauna călcâile fugite rău în spate… iar pe cap avea o pălărie ce fusese odată fumurie şi care avea o panglică soioasă de sudoare bătucită cu praf. Pălărie purta numai vara – ziua, pentru că noaptea se culca cu o căciulă ţuguiată pe care o înfunda până la urechi.
Tanti Dumitra, sau ţaţa Dumitra cum îi spunea toată lumea, trebăluia toată ziua la prăvălii, având o cârciumă la casa lor din sat şi câştigase la licitaţie şi restaurantele gării, adică cel de clasa întâia şi a doua care erau la un loc şi cel de clasa treia pe care-l dădu-se mamii, „că era multă muncă pe bani mai deloc”. Mai cumpărase nea Gheorghe şi o căşărie unde făcea „telemea de Brăila” şi roţi mari de caşcaval, şi se mai pricopsise şi cu o „fabrică de sifoane” căci lumea subţire vroia să bea şpriţ, şi nea Gheorghe potlogar, făcea şpriţ când vinul era mai bâhlit sau avea vreun iz.
Eu eram un ţângău de vreo doişpe-treişpe ani şi eram „la şcoala di liciu” în clasa a treia pe care o făceam „în particolar” la Bogdan Hajdău în Buzău, căci până la Chişinău, de unde eram noi de felul nostru, era prea departe. Biata mama era „topor de oase”, făcea toată trebăluiala în marea gospodărie a lui „frac-su” care era mereu nemulţumit de ea, mai ales după şopoteala „prietenească” a ţaţei Dumitra, care mereu îi găsea nod în papură: „Ie-tă-te soru-ta asta, o să ne aducă în sapă de lemn, cine pacatele mele o mai aduse şi pe asta pe capul nostru, nu avem noi destule necazuri şi aşa, şi-l mai are şi pe tontu’ ăla de fecioru-su care nu-i bun la nimic şi cu şcoala lui di liciu: – geaba vii geaba te duci, geaba strici acei papuci”. Asta am auzit cu urechile mele când eram ascuns odată sub pat şi ei veniseră să „verse” banii într-un sertar din garderob.
Ţaţa Dumitra era mai mult lată decit lungă, lată în şale şi când mergea parcă înota printr-un troian mare de omăt, umbla mereu îmbrobodită cu o basma neagră cu franjuri. Îl pricopsise pe nea Gheorghe cu patru copii: Nataliţa, care era cam leat cu mine, Gicuţu, cu vreo trei-patru ani mai mic, Silvioara cu vreo doi ani mai mică decât Gicuţu şi Aurel care avea vreo 4 ani şi era râzgâiat că până şi tac-su îi sufla în fund. Cu verişorii mei mă aveam foarte bine şi mă jucam cu ei, dar ăia batrâni nu mă aveau deloc la pipotă. Odată, nu ştiu ce i-a venit lui hapsânu de nea Gheorghe de a catadixit să stea de vorbă cu mine:
– Bă tu când te-i face mare, ce vrei să te faci că văd că-ţi toceşti turul pantalonilor la şcoala di liciu…
– Eu vreau să mă fac inginer, nea Gheorghe.
– Dar ce ai băut gaz bă, cum să te faci tu inginer, n-are mă-ta bani să te facă inginer, şi ca sa fii inginer trebuie să fii dăştept şi tu… Dumnezeu cu mila.
Eu mai ajutam în cârciuma din sat, mai ales sâmbăta, când era zi de târg şi veneau ţărani de nu aveau loc să stea la mese şi beau la tejghea da-n-picerelea. Nea Gheorghe avea în „pimniţă” câteva butii mari cu vin, vreo două cu ţuică de prună şi o găleată de tablă zincată plină totdeauna cu apă şi lângă ea, o cană de tablă smălţuită cam de o litră pusă pe un taburel de lemn. Regula era că primul kil de vin se dădea de la butoi, „nebotezat”. La al doilea se punea întâi o cană de apă apoi se umplea sticla până la semn cu vin din butoi. La al treilea se puneau două căni de apă, fiindcă ţăranii erau „cuc şi altă pasere” şi nu-şi mai dădeau seama că beau pişoarcă. Nea Gheorghe zicea că le face un bine că să nu se turlăcească prea din cale afară. În faţa casei lui nea Gheorghe era un puţ cu cumpănă cu o ciutură de lemn şi un jgheab lung de lemn, dintr-un trunchi de copac, plin totdeauna cu apă de unde-şi adăpau ţăranii boii sau caii. Altă dată, când era nea Gheorghe în toane bune mi-a spus fălos:
– Bă, puţul ăla de peste drum m-a făcut pe mine om, aşa se fac bani bă, nătăfleţule.
– Aşa e nea Gheorghe, alde matale faci bani că eşti dăştept şi din piatră seacă.
– Bă să-ţi iasă gărgăunii din cap că te faci inginer, visezi cai verzi pe pereţi, uite Ion Cîrnu secretaru’ de la primăria care e la doi paşi de noi, mi-a spus ieri când a venit să-şi bea cinzeaca lui de trăscău, că au nevoie de un băietan să-l ajute că s-au îmulţit localnicii din Făurei, să le ducă citaţiile şi alte hârtii de la primărie. Ar fi ceva foarte bun pentru tine, că tot iţi place ţie să umbli teleleu.
Ion Cîrnu, în loc de nas avea numai două găuri prin care răsufla şi el, cred că avusese sfrenţie, cum i se zicea la sifilis.
-Nea Gheorghe, eu nu mă fac conţopist la primărie, eu o să mă fac inginer, am să am o fabrică cu muncitori mulţi şi am să fac bani cu găleata.
-Vorbeşti în dodii şi umbli cu capul în nori, păcat că eşti băiatu’ soru-mi.
Nea Gheorghe era băiatul ăl mai mare a lui Vasile Olărescu din Gura Nişcov, comună mare şi bogată la poalele dealurilor de lânga Buzău. Vasile Olărescu se zice că ar fi fost un negustoraş de peste munţi din partea ungurimei şi umbla prin satele din Vechiul Regat cu te miri ce, să facă şi el un ban. Cică l-ar fi chemat Schneider şi ar fi fost neamţ, şi în Gura Nişcov a întâlnit-o pe Sultana Olaru, fată de măritat cu avere frumoasă. Neamţu’ era chipeş şi îi mergea mintea brici, a pus ochii pe fată şi fata s-a îndrăgostit lulea de venetic. Ce mai atâta vorbă, nu a fost chip până nu a măritat-o cu „neamţu”. Neamţu’ şmecher, a luat numele fetei ca să nu se mai ştie că a fost neamţ, din Olaru a făcut Olărescu şi fiindcă avea avere, vota la „Colegiul Întâi”. Atunci se vota după avere, nu tot mârlanu’ era la cot cu boierul de viţă. Sultana i-a făcut lui Vasile 8 copii, Aneta, cea mai mare, căreia „îi fila o lampă” umbla şi vara şi iarna înfăşurată în nişte perne şi se spăla numai cu gaz şi niciodată cu apă. Apoi venea Gheorghe, care fiind mai „slabuţ la glagorie” a făcut numai şcoala primară. După el venea Culică care era deştept şi a făcut o şcoala de notari. Apoi venea Costică, şi ăsta era deştept şi a făcut şi el şcoala de notari. După el venea mama, Pompilia Eleonora, care a făcut 3 clase şi pe a patra nu a mai terminat-o. Ideea era că fetelor nu le trebuie carte, că ele se mărită, apoi „multă minte strică”. După ea venea Mircea, care le-a făcut neamu’ de râs că s-a apucat de băut. După Mircea venea Fana, care s-a măritat cu Răican din Făurei şi care a murit la o naştere. După care a venit Lili, care fiind cea mai mică, era cea mai răsfăţată. Ea s-a măritat cu Costel Aldea, pâinea lui Dumnezeu, învăţator în comuna lui, Valea Teancului. Costel a murit tânăr de inima.
Vasile Olărescu avea avere mare în Gura Nişcov şi nu ştiu cum de cumpărase o sfoară de moşioară de 50 de pogoane în comuna Făurei din judeţul Brăila. El a împărţit averea lui în 8 şi a dat la toţi copii lui parte frăţească, atât în Gura Nişcov, cât şi în Făurei, unde mamii i-a revenit o livadă şi o bucată de pământ arabil de 7 pogoane, plus în Gura Nişcov, o vie de viţă altoită şi o livadă mică de pruni de ţuică. Gheorghe fiindcă nu a fost bun la carte s-a dus la Făurei şi administra loturile de pământ ale fraţilor şi surorilor şi aşa s-a pricopsit. Dar să spun povestea cu boierul Iorgu Calonfirescu, vecinul lui nea Gheorghe cu moşia.
Iorgu Calomfirescu era boier de neam, avea o moşie din Făurei până în Surdila, alta la Ruşeţu şi mai avea şi în „fundul Basarabiei” o moşie mare rămasă de la răposta nevastă-sa, care era din Basrabia şi murise de rac. Lumea zice ca murise de inimă rea căci conu Iorgu era un fustagiu fără pereche şi cheltuia toţi banii la cărţi şi cu muierile la Paris. Acum, cu o săptămână înainte, conu Iorgu anunţase că vine la moşia lui din Făurei/Surdila direct de la Paris împreună cu secretara lui care era franţuzoică get-beget. Aranjamentul era ca să-l aştepte în gară vechilul împreuna cu „vezetiul” ca să-i ia cu şareta pe boieri. Din oarecare motive, vechilul nu se prezentase pe peronul gării înainte de sosirea trenului Express Internaţional aşa cum fusese stabilit, pesemne că avusese vreun necaz din cauza hârtoapelor de pe drum. Boierii, adică conu Iorgu şi secretara care era o fetişcană fâşneaţă ce putea să-i fie nepoată au coborât din clasa întâia şi un hamal le-a adus bagajele în restaurantul gării, căci gara avea o sală de aşteptare murdară şi plină de mârlani ce duhneau a usturoi şi sudoare, ca era august şi o zi caldă fiind şi pe la amiază. Nea Gheorghe a înlemnit şi a strigat cât îl ţinea bojogii: „Să trăiţi coane Iorgule!”, ţaţa Dumitra era să leşine de emoţie, şi eu am rămas cu gura căscată, cu ochii la secretară care era frumoasă şi foarte tânără şi-şi făcea mereu vânt cu un evantai din pene de struţ. Conu Iorgu era un ramolit puţin grebănos, care avea un tic, facea mereu cu ochiul stâng, eu am crezut că face pe şmecherul şi-mi face mie cu ochiul şi m-a bufnit râsul. El s-a înfuriat şi i-a spus ceva în franţuzeşte păpuşicii lui, însă şi pe ea o bufnea râsul pe sub mustaţă.
– Ce are prostovanul ăsta de argat al dumitale, de se hlizeşte ca un prost? zise conu Iorgu cu ciudă scoţând o batistă cât un prosop de dat popii la parastas cu care şi-a şters ceafa şi apoi fălcile.
– Coane Iorgule, aveţi dreptate e cam sărac cu duhul,dar e băiatu’ soru-mi şi–l ţinem pe lângă noi, da face numai boacăne.
Conu Iorgu iaraşi a spus ceva bimbiricei lui, bolovănind şi mai rău ochiul sănătos la mine. Ea se pare că nu era de aceeaşi părere, ci din contra cred că-mi era aliat căci şi pe ea o umfla râsul când făcea el cu ochiul.
– Cârciumarule, călătorim de ieri dimineaţă, şi în trenul ăsta grozav nu am găsit o apă ca lumea ci numai ape minerale bâhlite şi calde, mi-i o sete de aş bea o vadră întreagă, poţi să-mi dai nişte apă, dar de puţ nu sifon sau apă minerală?
-Cum nu, conaşule, şi-i face un semn discret ţaţei Dumitra, care mă smuceşte de mână şi mă ia deoparte să – mi spună ce să fac:
– Ovidule, du-te în bucătărie că jos lângă cişmea e o sticlă de aia verde de un kil cu apă de aia bună – apa din Făurei era cam în toate fântânile sălcie, rar găseai o apă bună de băut -, ia un pahar de o litră vezi să fie curat, pune-l pe o farfurioară de „porţolan” umple-l cu apă şi vino de-l dă boierului, poate aşa i-o trece ciuda pe tine.
Eu abia aşteptam să mă reabilitez şi să mă zgâiesc mai de aproape la mâdreţea aia de fată. Mă duc în bucătărie, şi găsesc sticla aia verde de un kil care era aproape plină, caut un pahar, scuip în el şi-l şterg bine cu poala cămăşii pe care mi-am scos-o din nădragi, de nu se vedea nici o pată pe el; găsesc şi o farfurioară de „porţolan” umplu paharul cu vârf, că deh, conu Iorgu murea de sete şi mă prezint la boier cu sufletul împăcat. De setos ce era, boieru trage un gât zdravăn, apoi Doamne ce văzui: bietul conu Iorgu, a împroşcat în tot restaorantul cu un nor des de gaz, căci gaz era în pahar, gaz cu care ţaţa Dumitra umplea lămpile, că pe atunci, în gară, nu era electricitate. Nea Gheorghe s-a repezit să mă prindă să-mi rupă oasele, bimbirica lui conu Iorgu râdea pe înfundate, toţi au crezut că am făcut-o intenţionat, dar eu habar nu am avut că acolo era gaz. Am rupt-o de fugă şi am stat ascuns prin porumbişte vreo săptămână, i-am spus mamii care-mi aducea mâncare pe furiş că mă arunc înaintea trenului dacă nu mă iartă. Dacă conu Iorgu avea răguşală sau gâlci, i-au trecut cu siguranţă. Până la urmă, m-au iertat dar biata mama a mâncat şi mai multă papară din cauza mea.
Avea nenea Gheorghe dreptate când spunea că sunt cam sărac cu duhul. Ei cam de astea am facut eu la viaţa mea, căci eu eram împăratul gafelor şi când credeam că am făcut cine ştie ce ispravă, vedeam că iarăşi am făcut o boacănă.
