Duminica trecută am dat să-i ascult și eu pe cei doi cucuzei ai intelighentziei românești, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Când am aflat și subiectul – miracolul întâlnirii, am rămas pironit locului, până la sfârșitul emisiunii, întrebându-mă dacă nu cumva Gabriel Liiceanu va pomeni ceva și despre miracolul întâlnirii noastre, a mea cu dumnealui și vice versa. Doar, cel puțin pentru mine, întâlnirea aceea chiar a ținut de domeniul miracolului! Mult mai mult decât întâlnirea dintre Liiceanu și Constantin Noica, într-un vestibul, unde Noica își trăgea galoșii pregătindu-se să plece dintr-o vizită, iar Liiceanu, din întâmplare, sosea în vizită. Întâmplare? Aranjament? Al cui? Al providenței? Putea fi și al altora, care deseori au jucat acest rol în viața noastră…
Cu numitul Liiceanu am stat de vorbă o singură dată, prin 1994 sau 5, în clădirea Senatului, la lucrările comisiei de cultură, unde eram membru, iar Liiceanu venise ca invitat. Împreună cu încă vreo 10-15 persoane… Circumstanțe dintre cele mai banale. Și totuși a fost o întâlnire miraculoasă! Cel puțin pentru mine și mai sus numitul Liiceanu. Chiar părea o întâlnire aranjată de Cel care atât de des ni se arată prin coincidențe extraordinare și deloc întâmplătoare, ci împlinitoare, cum ar zice Noica. Și iată de ce:
Pe la începutul anilor 1980, a apărut Jurnalul de la Păltiniș. Celebrul. M-am numărat printre cei care l-au citit, căci nu era chip să ieși în lume dacă nu puteai susține o discuție despre răs-citita carte. Ba i-am făcut și o prezentare, o analiză chiar – pot zice, un comentariu mai lung, pe trei sferturi de pagină din Luceafărul. În esență, comentariul meu punea un diagnostic care, zic eu acum, s-a cam adeverit în timp: neputința lui Liiceanu de a-și apropria sistemul de valori după care se orienta și se orientase întotdeauna existența lui Constantin Noica, neputința sa de a înțelege dispunerea pe care a dat-o Noica ideilor și acțiunilor sale, vieții sale. Era neputință funciară, a lui Liiceanu, de a trăi, de a priza adâncimea și farmecul(!) abordării naționaliste a existenței. De aici neputința sa de a-l înțelege pe Noica, de a-l accepta, de fapt. Comentariile lui Liiceanu erau deseori insolente față de Noica, dar mai presus de orice vădeau faptul, simplu și natural, că Liiceanu nu avea organ pentru Noica!… Cam asta era concluzia mea. Diagnosticul!
Azi, Liiceanu îl pomenește pe bietul Noica la orice apariție publică. La vremea aceea, după ce a citit Jurnalul, se auzise că Noica s-a cam lămurit și s-a cam despărțit de Liiceanu, în alți termeni decât cei în care se despărțise de Goethe… Izgonit – acesta era termenul care circula, izgonit de la Păltiniș, Liiceanu a bătut la ușa lui Petre Țuțea. Se pare că aflase de gelozia cu care, deseori, între camarazi, Țuțea comenta ironic succesele de librărie și notorietate ale lui Noica. Spera Liiceanu să obțină o acreditare din partea unui posibil adversar al lui Noica? Socoteală greșită: Țuțea l-a judecat pe vizitator cu asprime pentru ușurătatea, vecină cu prostia, care dospea în comentariile și aluziile din Jurnal privitoare la apartenența lui Noica la dreapta românească interbelică. Interbelică, dar, iată, și postbelică!…
Circula vorba că Țuțea i-ar fi arătat ușa! Personal nu-l pot vedea pe domn profesor în această postură. Exclus! Pe Liiceanu însă mi-e ușor să mi-l închipui!
Năravul din fire nu are lecuire! Or, la Noica naționalismul său sau cum i-am mai putea spune, românismul?, era definitiv, nu era supus acțiunii timpului sau modei, schimbărilor de regim politic, cataclismelor istoriei etc., ci era din firescul firii sale ca Noica să fie de dreapta, naționalist! Și firescul acesta aparținuse unei generații întregi. Iar la data când apare Jurnalul de la Păltiniș se ițiseră în viața publică destule semne că de acest nărav românii erau departe de a se fi „vindecat”. Neatins însă sau poate chiar imun la această boală, a solidarității comunitare, de neam, Liiceanu își mărturisea în comentariile sale mirarea și dis-prețuirea pentru naivitățile solidarității tribale, cu sărăcia și nevoile neamului, atât de frecvente și de definitorii în discursul lui Noica…
Dacă-mi aduc bine aminte, cam asta era constatarea mea: lui Liiceanu, și citez: funciarmente îi era cu neputință să-l perceapă și să-l priceapă pe Noica… Pe Noica și pe camarazii acestuia.
Nota bene: textul meu nu conținea niciun atac la persoană. La câteva zile după acel text, am mai publicat unul – e drept, într-o revistă mai puțin citită, Tomis, în care propuneam ca premiul pentru cartea anului să se acorde lui Liiceanu și altor doi scriitori, pentru nu mai știu care volum din Platon, la care contribuția lui Liiceanu fusese cea mai consistentă…
Trec câteva luni, și în toamna lui 1983 mă trezesc că la Europa Liberă sunt aspru criticat, înjurat mai degrabă, pentru textul meu despre Jurnalul de la Păltiniș. Amicul Alecu Cuturicu – Dumnezeu să-l odihnească, care asculta seară de seară emisiunile culturale, face bine și înregistrează la casetofon discursul nimicitor de care am parte. Așa că am putut analiza în tihnă textul. L-am și transcris, pentru a-i răspunde. Mizeria de la Europa Liberă era semnată și citită de Gelu Ionescu, proaspăt transfug.
De la început m-a pus pe gânduri acest detaliu: eram în termeni dintre cei mai buni cu Gelu Ionescu. Ce-i cășunase pe mine?! În plus, nu avea nici dreptate, procedase necinstit, comentariul său era nejustificat, găsise un pretext care, cu textul meu în față, nu rezista, dar de acest lucru nu-și puteau da seama ascultătorii postului de radio. Aveau toate motivele să ia în serios demonstrația lui Gelu Ionescu cum că eu, lăudând ediția Platon, scoasă de Noica și o echipă de excelanți colaboratori, printre care și Liiceanu, făceam un gest de propagandă deșănțată cui? Lui… Ceaușescu și regimului ceaușist!
Am încercat să public un răspuns la Luceafărul, dar Ungheanu sau altcineva din redacție nu mi-au acceptat replica. Au dat vina pe cei de la Secție… Secția de presă și propagandă a CC al PCR!
Las alte detalii ca să spun esențialul: mi-am dat seama curând că textul citit la Europa Liberă de Gelu Ionescu fusese scris de …Gabriel Liiceanu! Repet: Gabriel Liiceanu!… Cum mi-am dat seama? Păi, mai apăruse o carte, Epistolar, în care Liiceanu a publicat cronicile și schimbul său de scrisori cu diverși, pe marginea Jurnalului. Cronica mea nu a fost înserată alături de celelalte. În schimb, anumite detalii stilistice din scrisorile semnate de Liiceanu mi-au adus aminte de textul citit la Europa Liberă de Gelu Ionescu!…
Îl prinsesem așadar pe Liiceanu cu un gest de o netrebnicie rară, nemaiîntâlnită în viața noastră literară: în loc să-mi răspundă la obiecții deschis, bărbătește, și să argumenteze senin și demn împotriva argumentelor mele, a conceput un text infam, nedrept, necinstit, mincinos și calomniator, un veritabil atac la persoană, străin de orice dezbatere de idei, dar – și în aceasta consta mizeria gestului, a comportamentului, nu și-a semnat făcătura, ci l-a pus pe bietul Gelu Ionescu să și-o asume. În plus, mizase și pe faptul că presa noastră, bine coordonată de la Comitetul Central, nu obișnuia să intre în polemică cu Europa Liberă, cu oficinele!… Deci mă înjurase liniștit, știind bine că eu nu-i pot nici măcar răspunde lui …Gelu Ionescu.
Așa că eu rămâneam înjurat și nu puteam face nimic. În mod deosebit nu puteam nici să dezvălui descoperirea că cel care mă înjurase atât de nedemn și de nedrept nu era Gelu Ionescu, ci însuși Gabriel Liiceanu. De ce nu puteam face caz de asta? Pentru că în felul acesta s-ar fi aflat că Liiceanu are astfel de relații la Europa Liberă încât își poate permite asemenea mașinațiuni. Ar fi fost ca și cum l-aș fi turnat la Securitate că are relații atât de strânse cu Europa Liberă, adică cu dușmanul!!
Ceva-ceva mă făcea să mă înarmez cu răbdare. Nu sunt zilele intrate în sac, mi-am zis! Și după vreo 10 ani mă trezesc la Senat pentru prima oară față în față cu Gabriel Liiceanu. Devenise între timp marea vedetă, autor al celebrului Apel… Era invitat la Senat pentru audieri, candida să fie admis în Consiliul de Adminstrație al Televiziunii… Mă uitam la colegii din comisia Senatului, ușor complexați de solemnitate întâlnirii cu marele Liiceanu. N-am avut încotro și am intrat în vorbă cu audiatul, stricându-le festivitatea:
– Domnule candidat, zic, în urmă cu vreo zece ani, la Europa Liberă, Gelu Ionescu a citit un text despre mine, un text cum nu s-a mai scris despre mine altul mai urît, mai calomniator, mai mincinos! Nici măcar după 1990 nu m-a batjocorit cineva ca atunci!… Spuneți-mi, este adevărat că acel text l-ați scris dumneavoastră?
Teribilă a fost consternarea colegilor! Adrian Păunescu, care a înțeles imediat gravitatea gestului, se uita mirat și surprins la mine: nu cumva mă bag într-o poveste din care îmi va fi greu să ies?! Răspunde bietul Liiceanu cam așa:
– Nu văd nicio legătură între întrebarea dumneavoastră și rostul prezenței mele aici?
– Cum să nu vedeți legătura?! Păi dumneavoastră vreți să intrați în conducerea televiziunii române! Și vi se pare normal ca la televiziunea națională să se întâmple ce s-a întâmplat la Europa Liberă când dumneavoastră ați scris un text împotriva mea, plin de minciuni, și l-ați pus pe altul să-și asume răspunderea ca autor?! Nu are legătură?!…
– Da, are legătură… Dar eu nu am făcut decât să-i ofer niște date statistice lui Gelu Ionescu…
Evident, bietul pungaș nu se așteptase ca eu să știu de găinăria de la Europa Liberă. Nu mai țin minte dacă i-am explicat de unde știam de ea. A fost total derutat și, dacă ar fi știut că mă bazam numai pe o analiză stilistică, de text, probabil că n-ar fi recunoscut. A fost cinstit oareșicât, dar nu chiar detot cinstit și să recunoască că integral îi aparțiea infamul text.
Miraculoasă întâmplare, a comentat apoi Păunescu. Miraculoasă întâlnire, zic eu acum. Când mă gândesc că a fost după mai bine de zece ani de așteptare… Ce anume m-a făcut să aștept liniștit și să nu pun prea mult la inimă gestul de ultim netrebnic al filosofului?…
Uitasem de această miraculoasă întâlnire, prima și ultima… Au trecut de atunci alți zece ani! Noroc cu amicul C.B., care mi-a semnalat emisiunea celor doi impostori și a insistat să-mi arunc un ochi! De ce impostori?
Să-i luăm pe rând:
Pentru mine, Liiceanu Gabriel, dacă mă pune cineva să mă gândesc la acest nume, nu este insul care m-a înjurat cu atâta lipsă de demnitate… Atât de laș!… Treacă de la mine!… Nu este Gabriel Liiceanu nici măcar farsorul care a scris Apelul către lichele uitându-se în oglindă. Ci este persoana care a făcut acestei Țări un rău mult mai mare: el, Gabriel Liiceanu, a dat tonul la furăciuni în Țara asta! Încă din primele zile post-decembriste, când s-a instalat proprietar pe Editura Politică. Dacă l-ai fi întrebat cine i-a dat-o, probabil că ar fi răspuns că i-a dat-o unul, Silviu Brucan! Nici nu terminasem cu numărătoarea morților, și Liiceanu se aranjase deja!
E de văzut, cine s-a privatizat mai întâi, Editura Politică, botezată Editura Humanitas, pe mâna spartă și apucătoare a lui Gabriel Liiceanu, sau redacția ziarului România liberă, pe mâna disidentului Petre Băcanu! Au urmat, la scurt timp, alte redacții, ale tuturor ziarelor județene! Este al naibii de semnificativ să-ți dai seama că taman ei, ziariștii, au dat tonul la privatizare, la jefuirea patrimoniului public, cu mult înainte să apară legile privatizării și mogulii. Ce bine înțelegi astfel de ce avem parte de o presă atât de străină de nevoile societății românești, o presă atât de trădătoare, de vândută!… L-au avut ca model pe mai sus numitul pungaș. Deh, om cu idei!
Andrei Pleșu?… Ce a căutat un filosof, un intelectual atât de rafinat, să se zbată să fie numit în conducerea civilă a CNSAS?! De unde interesul pentru mizerele dosare intocmite de analfabeta Securitate? Lași tu biblioteca Academiei pentru hrubele în care zac arhivele Securității? Ce-l putea mâna pe exegetul angelității spre zonele pestilențiale, degradate ale umanității, atât de jalnice?!…
Asemenea comportament are o singură logică, zic cunoscătorii: dosarul. Dosarul de securitate, dosarul de colaborator, dosarul de urmărit, urmărit de securitate pentru fapte rușinoase, jenante, dosarul propriu sau al cuiva din familie, care trebuia să fie scos din circuitul public, distrus eventual…
Atât să ne explice Andrei Pleșu, ce împlinire spirituală a urmărit el la CNSAS?, și nu mai zicem nimic de prăpădul din patrimoniul național, care, tot așa, a debutat sub oblăduirea sa, ca ministru prădalinic al culturii!
Când l-am acuzat pe Petre Roman că a dispus demontarea tricolorului de pe clădirea Casei Poporului, am primit răspunsul că aceasta a fost ideea și decizia lui Andrei Pleșu, ca ministru răspunzător de spiritualitatea românească!… De ce, fiu al luptei comuniste în ilegalitate?! De ce ți-a fost nesuferit acel stindard, care, fluturând pe cea mai mare clădire din lume, era el însuși cel mai mare steag național arborat vreodată! Te durea acest detaliu, de un gust îndoielnic pentru estetul din tine, dar nu și pentru cei care îl priveam cu plăcere și chiar emoție, văzându-l cât de voinicește se zbuciumă pentru noi…
De ce, mă, ne-în-de-pliniților, nu v-a plăcut nici Noica, nici tricolorul românesc?
