Când am fost în România şi am vizitat satul natal, Ţigăneşti din judetul Teleorman, m-am abătut şi pe la curtea unei verişoare, Florica Dumitrescu, născută Buică. Am strigat la poartră de mai multe ori şi nu mi-a raspuns nimeni. A doua zi iar:
– Floricoooo ! Floricoooo! la poarta ei. Nici un răspuns.
– Mai strigaţi fiindca e acasa, dar trebuie sa o strigaţi mai tare că stă în odaia din fundul casei, mi-a zis o vecină care tocmai trecea pe acolo.
Într-un tarziu a apărut şi Florica.
– Vino să te pup. Ce bucurie să te văd, mi-a zis ea. Dacă făceam o listă cu cine ar fi putut veni la poarta mea, chiar dacă puneam acolo o mie de oameni, pe tine tot nu te puneam pe listă. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Hai în casă.
– Florico, îi zic eu, cît a fost de plină de viaţă casa asta, cîţi oameni veneau în curte ca să aducă cereale la negustorul de atunci Vasile Dumitrescu, socru-tău, cât de mulţi şi de veseli eraţi cu toţii, de se auzeau seara cântecele voastre până departe, iar acum aici parcă e pustiu. Am mai fost şi ieri şi nu m-ai auzit când am strigat la poartă.
– Asa e, multe schimbă viaţa! Când m-am măritat, cât e casa asta de mare, era plină. Erau ei nouă inşi şi cu mine, noră venită în casă, zece. Apoi a venit şi fata noastră, Cerna, deci unsprezece. Acum am ramăs numai eu. Erau ei şase fraţi, socrii şi mama socrului, bunica.
– Eu nu mi-o mai amintesc.
– Când ea a murit, tu erai plecată la şcoală în Bucureşti. A murit pe vremea secetei mari din 1946-1947. Nu îi era timpul să moară, dar au venit vremuri grele şi ea n-a mai putut rezista. Şi Florica a început să depene şirul amintirilor. Cam de pe atunci s-a stins şi viaţa noastră cea bună şi frumoasă cu cântece şi veselie. Pe urmă am avut de tras numai necazuri mari. Cui îi mai ardea să cânte. Ştii ca pe barbatu-meu l-a ridicat securitatea numai pe baza unei turnatorii a doi insi din sat, in care au zis ca a fost legionar. Mi-a venit hârtia cu numele turnătorilor, de rămâi încremenită când afli cine au fost. El nu a făcut politică de niciun fel, era prea tânăr. A stat prin puşcării şi la canal aproape doi ani, fără judecată. Odată, m-a învăţat cineva cum să fac să îl văd când îl ducea la muncă. Dar nu aveam cu ce să mă îmbrac ca să mă duc să îl văd. M-am dus noaptea la gară, ăn spatele magaziilor. Am dat o gaură şi am furat grâu să-l vind şi să îmi fac o fustă de stambă. Simt şi acum un junghi în inimă când mi-amintesc ce spaimă am tras. Am făcut ce am făcut şi am ajuns la locul unde îl aducea pe bărbatu-meu la muncă forţată. Era acolo un şant larg cu apă, pe care nu puteai să-l treci. Când au adus deţinuţii pe câmp, un ostaş care făcea armata şi era de pază m-a văzut şi i-a întrebat: „Pe cine caută din priviri femeia aia?” “Pe mine” a răspuns barbatul meu. “Atunci fă câţiva paşi alături să te poata vedea şi imediat să intri în rând. M-am rugat pentru el să-i dea Dumnezeu sănătate şi lui si la copilaşii lui si la toată familia lui, fiindcă a riscat pentru noi. Când l-am văzut pe barbatul meu, numai piele şi os, mi s-a făcut rău şi abia mai m-am ţinut pe picioare, dar mare e puterea lui Dumnezeu. Dar câte nu am avut de îndurat, cu cotele, cu colectivizarea… cine le mai ştie şirul… Şi Florica a făcut o pauză privind în gol, apoi iarăşi şi-a depănat amintirile. Privind acum în urma lungului şir de ani, după ce am înmormântat pe şapte dintre ei, înaintând şi eu în vârstă, tot mai des îmi vine in minte cum a murit bunica. De-a lungul vieţii, eu m-am gândit de multe ori la felul cum a privit ea moartea.
– Stai să îi spun băiatului să pună de o cafea şi să ne aduca şi câte o dulceaţă cu apă rece, fiindcă e tare cald afară.
– Cine e baiatul?
– Un moldovean care nu mai are pe nimeni. L-am luat la mine să îl întreţin eu şi el să facă ceva treburi pe afară pe care nu le mai pot face eu la 80 de ani.
Şi a început iar să povestească.
– Dacă socru-meu a fost negustor de cereale ca şi taică-tu, unchiul Spirea, ştii şi tu ce viaţă grea a venit peste noi. Şi a mai venit şi seceta aceea mare. Ajunsesem aşa de săraci şi de înfometaţi că vedeam stele verzi pe pereţi. Nu mai mâncasem pâine de un an. Atunci s-a îmbolnăvit şi bunica. O jumatate de an a zăcut şi la capătul puterilor ne-a spus că singura ei dorinţă este să mănânce un cococi, ştii ce este, pâinişoară nedospită, coaptă în ţest.
Din cauza sărăciei aşa de mari, noi nu am putut să îi îndeplinim rugămintea. Dar într-o zi, i-am spus socrului meu: Tată, bunica zice ca i se apropie sfârşitul. Trebuie să facem ceva să îi îndeplinim dorinţa, că altfel o avem pe suflet. Socru-meu s-a dus fară să şovăie la locul unde îşi ţinea puşca de vânătoare, a legat-o de bicicletă şi a plecat cu ea în comuna vecină, la Brânceni. Acolo ştia el un om cu stare mai bună căruia îi plăcea vânătoarea. I-a spus: „Iţi dau puşca şi să-mi dai grâu pe ea cât vrei tu.”. „Două duble primeşti?” „Da, dă-mi-le repede, mi-e frică să nu moară mama”. Le-a luat, le-a pus în sac pe bicicletă şi nu s-a mai oprit decât la moară. Le-a măcinat şi a venit cu făina acasă. Făina era cu tărâţe cu tot, ca să fie mai spornică. În timpul ăsta, ca sa îi ţin nădejdea, i-am spus bunicii că va manca cococi cald. „Bine, mi-a spus ea cu voce liniştită, ca omul pe deplin împăcat cu datul sorţii, ca eu numai atâta aştept şi pe urmă pot să mor. Să-mi pregăteşti lumânarea şi s-o pui aici lângă mine. Când vine Vasile, să se urce în pod şi să dea jos sicriul. Florico, scoate din ladă hainele mele de înmormântare. Tu să ai grijă de mine că ai suflet bun şi eşti mai în putere, eşti tânară.”
A intrat băiatul în cameră ca o adevărată fată în casă aducând o tavă cu şerveţel de mătase cu broderie fină făcută de mână, o scumpătate de pe vremuri, pe care erau cele două farfurioare cu dulceaţă ce mi-au trezit dragi aducere-aminte prin asemanarea cu farfurioarele bunicii, apoi două pahare cu apă de la frigider şi două cafeluţe aburind.
Şi Florica a reluat firul amintirilor.
– Când a venit socru-meu cu făina, nici nu ştiu cum m-am repezit şi i-am făcut o pâinică subţire. Nu am mai lăsat-o să dospeasca şi am copt-o sub jărăgai. Cand a fost gata, am răcit-o cât trebuia, am scuturat-o de cenuşă şi m-am dus cu ea aburind şi mirosind a pâine caldă cum nu mai mâncasem de aproape un an. Bunica s-a închinat, a mâncat-o încet, s-a închinat iar, a mulţumit lui Dumnezeu ca i-a împlit ultima dorinţă, ne-a mulţumit şi nouă, ne-a rugat sa-I iertăm păcatele şi apoi mi-a spus: “Acuma pot sa mor. Florico, aprinde lumanarea.” I-am aprins-o. M-a ţinut de mână, a respirat odată adânc şi s-a liniştit definitiv…
– Noroc cu făina aia fiindcă i-am putut face şi pomenile, să ne ştim cu datoria împlinită. Seninătatea cu care a primit moartea m-a urmărit de-a lungul vieţii. Acum îmi stăruie în minte mai mult.
O priveam pe Florica cu gândul dus departe. După o pauză, Florica mi-a spus: „Eu ştiu cam ce gândeşti tu acum. Te duce gândul la “Mioriţa”. Şi dreptate avea Florica, pentru că mi s-au perindat prin faţa ochilor mulţi oameni din satul meu care au trecut prin grele zbuciumări ale vieţii, dar care s-au stins cu o mare linişte şi împăcaţi cu gândul la: “Aşa mi-a fost datul sorţii” sau: “Dac-aşa vrea Bunul Dumnezeu!”
———————-
PS. Acum mă gândesc că situaţia grea prin care trece astazi populaţia României ar putea să fie determinată în parte şi de această mult prea mare blândeţe, precum şi a atitudinii mioritice.
