ORADEA-1890-wb

ORADEA-1890-wbRestructurarea Imperiului Austriac, impusă de pierderile militare de după Revoluţia din 1848-49 (cu precăderea a pierderii Războiului de 7 săptămâni cu Prusia, 14 iunie – 23 august 1866), e realizată de împăratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Acestora, în ciuda războiului antiaustriac din 1848-49, li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranţa păstrării unităţii imperiului. Monarhia absolutistă de până atunci, se transformă în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Crăiesc”), Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreună cu Transilvania. Împăratul Franz Josef îşi va guverna imperiul având două guverne şi două capitale (Viena şi Budapesta), încurajat fiind probabil de reuşita experienţei contemporanului său român Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei (stat care a funcţionat în primii trei ani cu două guverne şi două capitale, Bucureşti şi Iaşi). Popoarele rămase în cadrul Ungariei (croaţii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii) se vor considera trădate de Viena, dezvoltând o mare antipatie pe seama ungurilor şi a politicii lor de maghiarizare.

1867 este, din punct de vedere al tehnologiei mondiale, anul în care grădinarul francez Joseph Monier obţine primul patent pentru o invenţie capitală în istoria construcţiilor: betonul armat. Inventat din necesitatea de a obţine ghivece mai rezistente pentru plante, betonul armat cu fire de fier va fi expus apoi la Expoziţia Universală de la Paris, din acelaşi an. Alfred Nobel îşi patentează şi el acum ceea ce va deveni principalul duşman al betonului armat: dinamita. Şi, venind în întâmpinarea problemelor create de dinamită asupra corpului uman, medicul britanic Joseph Lister publică, tot în 1867, „Antiseptic Principle of the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practicii chirurgicale” – în engleză), el fiind cel care introduce dezinfectarea cu fenol a rănilor şi instrumentarului medical, dar şi cel care, în acelaşi an, foloseşte o nouă aţă chirurgicală, realizată din intestine şi numită „Catgut”, în locul firului de mătase. 1867 este şi anul unui vals de popularitate mondială: „An der schönen blauen Donau” („Pe frumoasa Dunăre albastră” – în germană) a austriacului Johann Strauss fiul.

Elanul naţional maghiar, revitalizat acum după eşecul iniţial din 1848-49 şi tinzând în continuare spre separarea totală a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localităţilor şi la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor graniţe ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiază din plin de acest fapt, până când Austro-Ungaria va declanşa Primul Război Mondial, în 1914. Splendoarea oraşului vechi aparţine, în mare măsură, acelei perioade. O seamă de clădiri deosebite şi monumente ale istoriei ungare dau o înfăţişare nouă oraşului.

Alexandru Roman

În comitatul Bihor, elanul revoluţionar din 1848 constituise o bună supapă de afirmare a limbii române la nivel şcolar. Iniţial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germană la Academia de Drept, aspect ce va dura până în 1861, când se reintroduce limba maghiară. Iată însă că între 1850-1857 funcţionează la Oradea şi o catedră de limbă română, al cărei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru Roman[1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânărului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.

După ce îşi făcuse studiile la Beiuş şi Oradea, continuate apoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman se întoarce la Beiuş, în 1848. Aici introduce în acelaşi an, pentru prima dată, limba română în şcoală. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinţează Societatea de leptură a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi şi Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciată de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi societate culturală şi literară întemeiată la Românii din Transilvania” (dizolvată mai apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curăţirea limbii”, „spre o scriere înţeleasă de masele populare” şi cu litere latine era un obiectiv principal al membrilor acestei societăţi, susţinute financiar de crezul unor inimoşi patrioţi precum Emanuil Gojdu şi Nicolae Jiga. Această societate literară, condusă de Al. Roman, are un mesaj către românii de dincolo de Carpaţi, ce încă se foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „După ce în Moldova s-a înfiinţat o societate literară editoare de cărţi pentru ramurile de ştiinţe, ar fi cu scop să i se transmită din partea societăţii (orădene – n.n.) una adresă, prin care să se provoace, ca să eviteze, să lapede din ediţiunile sale ruginitele şi zdrenţoasele buchii de care e atât de înstrăinat tot sufletul român”[2].

După continuarea studiilor la Viena şi Budapesta, din 1862, Roman devine profesorul primei catedre de limba şi literatura română de la Universitatea din Budapesta, al cărei titular va fi până în 1897. Iosif Vulcan va scrie despre Roman, în Familia (nr. 11 din 15/27 aprilie 1866) că, datorită îndelungatelor sale „studii limbistice, ocupă cu dreptul locul între cei mai luminaţi filologi români”. Din 1867 devine membru fondator al Academiei Române, de la Bucureşti. Ca jurnalist, editor şi fruntaş al mişcării naţionale româneşti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunţă pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de Budapesta la un an de închisoare. După cum el însuşi spunea într-o şedinţă a Academiei, devenise „cel dintâi dintre români cari avu, sub era dualistă, onoarea să intre în puşcăriile de la Vaţ (18 ian. 1870 – 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi susţinut şi apărat revendicările neamului său”. Alexandru Roman a fost şi omul ce a reprezentat o punte de legătură între Academia Română şi Academia Maghiară. El cere să se trimită Academiei de Ştiinţe din Budapesta publicaţiile Academiei Române. Totodată, el se numără printre oamenii de încredere prin care se transferă, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutor ce ajungea la şcolile sau asociaţiile culturale româneşti din Transilvania şi Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obţine de la Mihail Kogălniceanu 30 de exemplare din toate cărţile şcolare şi din toate legile tipărite în ţară, pentru a le împărţi în Transilvania. După cum îi spunea lui Kogălniceanu (pe atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degrabă necesare pentru „a ne unifica terminologia scolastică, apoi cea administrativă şi judecătorească”[3].

Românii – principala problemă etnică a Oradiei

Exceptând oraşul, populaţia cea mai numeroasă în Bihor era cea românească, motiv de îngrijorare în Oradea. La asta se adăuga, în plan extern, succesul politic al românilor din exteriorul arcului carpatic ce au reuşit să unească Moldova şi Ţara Românească într-un singur stat, care se va numi România. Speriate de perspectiva alipirii Transilvaniei la România, autorităţile maghiare supun cenzurii şi interdicţiei cărţile şi publicaţiile provenite din acest tânăr stat (în România lui Cuza se introdusese alfabetul latin din 186312, textele fiind acum mai accesibile şi românilor ardeleni). Boierimea şi intelectualitatea „regăţene”, puternic francofile, puteau afla, în 1863, de un nou şi original scriitor francez, pe nume Jules Verne, care tocmai publicase „Cinci săptămâni în balon” – un roman de mare succes. În 1874, îi apărea „Insula misterioasă”, o denumire potrivită cu intenţiile Budapestei faţă de tânăra Românie Mică…

Un mare serviciu pe care îl face românilor împăratul Franz Josef, înainte de compromisul dualist, este reînfiinţarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania, care s-a făcut la 24 decembrie 1864, când „printr-o notă scurtă şi precisă, Franz Josef – referindu-se la declaraţiile sale anterioare din 27 septembrie 1860 şi 25 iunie 1863 – l-a informat pe Şaguna că aprobă întemeierea unei mitropolii ortodoxe române autonome şi l-a numit pe el ca cel dintâi mitropolit”. Aromânul Andrei Şaguna fusese cel care-şi pusese speranţa în împăratul austriac dinainte de Revoluţia din 1848/49, câştigând-şi astfel duşmănia lui Kossuth, care l-ar fi dorit mort. Acum, biserca sa ortodoxă românească devenea egală cu cea greco-catolică românească, moment ce va obliga la o cooperare a clerului celor două biserici rivale pentru obţinerea mult-doritelor drepturi naţionale ale românilor din Ardeal şi Ungaria.

Dualismul va da însă mai multe drepturi ungurilor, acceptaţi de Franz Josef ca popor dominant în graniţele vechiului regat al Ungariei. În 1875 apăreau, de pildă, primele liste cu cărţile de şcoală tipărite în România şi interzise în Bihor. Dintre autorii români de manuale de istorie, de geografie şi de abecedare interzişi, îi amintim pe August Treboniu Laurian (autorul hărţii „Charta Daciei Moderne”, Bucuresci, 1868), Aron Pumnul, Ioan Tuducescu, D. Varna, G. Vlădescu, M. Mihăescu, S. Sălăgeanu,  M. Drăghici, V. Roman, Şt. Pop. Un mare ecou l-a avut răspândirea, în 1877, a unei hărţi tipărite la Bucureşti în 1876 şi întocmite de învăţătorul G.A. Zamfiroiu, intitulate „Ţările Române sau Dacia modernă”. O astfel de hartă s-a confiscat şi de la Oradea, ea iritându-l la culme pe premierul maghiar Tisza Kálmán. Harta includea Muntenia, Moldova, o parte din Basarabia şi întreaga Transilvanie până spre Ungvár, plus Bucovina. Deţinerea unei astfel de hărţi a ajuns să fie sancţionată cu multe luni de puşcărie. Nici publicarea vechilor graniţe ale Transilvaniei, pe hărţile noi ce reprezentau Austro-Ungaria, nu mai era admisă de Budapesta, spre necazul saşilor ardeleni.

Cu prilejul Războiului de Independenţă (1877-1878) pe care România îl ducea, alături de Rusia, împotriva Turciei, s-au înregistrat violenţe împotriva românilor din Oradea, caracteristică fiind spargerea geamurilor acestora cu bolovani. Motivul: respectivii nu s-au raliat susţinerii turcilor de către ungurimea orădeană… Ca o ironie, deşi turcii cotropiseră Ungaria de nenumărate ori şi-o desfiinţaseră ca stat, ruşii – care spulberaseră revoluţia în 1849, la cererea Vienei – preluaseră întreaga antipatie a ungurilor. Victoria ruso-română din 1878 va însemna nu numai cucerirea independenţei tânărului regat al României, ci şi restrângerea graniţelor otomane din Europa la nivelul celor din secolul al XIV-lea. Ironia face ca fotograful oficial al României din acel război să fi fost ungurul clujean Carol Pap de Szathmári, apreciat ca primul foto-jurnalist de război (1853-54, în Războiul Crimeii), fotograful, gravorul şi pictorul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi apoi al regelui Carol I… De asemenea, tânărul ofiţer Lakos Lajos (1851-1917), ce va deveni arhivarul şef al Oradiei (din 1 ianuarie 1903), scrie o carte despre experienţa sa de luptă din războiul amintit. Familia (nr. 17/1895) îi anunţă lansarea, la rubrica Literatură şi Arte – anunţ pe care vi-l redăm cu ortografia specifică epocii: „O carte unguréscă. In primăvéra acésta a apărut in Oradea-mare o carte unguréscă, intitulată Amintiri din Turcia,  in care autorul dl Lakos Lajos, făcênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai caldă simpatie despre eroismul armatei române şi are un articol ce pórtă chiar titlul România ca salvatórea armatei ruseşci. Dl Lakos a trăit mai mulţi ani in România, a făcut parte din legiunea polónă, care a luptat alăturea cu turcii, deci are tótă competenţa”. Precizăm că volumul se numeşte, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) şi-a fost tipărit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin.

Alături de alte oraşe cu majoritate maghiară, Oradea devine municipiu în 1870, an în care apare şi primul cotidian orădean, în 3 iulie, Nagyvárad, de limbă maghiară, fiind practic şi primul cotidian din Transilvania! Industria tipografică se dezvoltă şi ea impetuos, oferind ziare, cărţi, cataloage, vederi, etichete şi altele. Tipografiile perioadei au fost „Tichy” (1808-1874), „Simon Sonnenfeld” (1856-1948), „Ottó Hügel” (1868-1890), „Lászky Ármin” (1874-1919), „József Láng” (1890-1919) şi „Szent László” (1894-1944). Pe 4 mai 1874, Academia din Oradea a fost echivalată ca statut cu facultăţile de drept de la cele două universităţi din Ungaria, durata studiilor fiind stabilită la 4 ani.

Un alt aspect neplăcut românilor era politica de maghiarizare, care se folosea de orice ocazie ca să-şi îndeplinească misiunea, inclusiv de Seminarul Greco-Catolic din Oradea. Pregătind viitoarele sale cadre din Transilvania, seminarul orădean nu mai era cel de la începutul secolului, atribuindu-i-se acum pe nemeritate eticheta de „românizator” al elevilor săi, după cum ne asigură, cu argumente clare, avocatul orădean reformat Kereki Nagy Sándor în cartea Ţara Bihorului, vol.2, ediţia 1885. Făcând o vizită pe la seminarul amintit, cărturarul maghiar anunţă că nu se poate vorbi de românizare „deoarece toţi copiii care se jucau (în curte – n.n.) vorbeau ungureşte, fără nici o excepţie şi nu am auzit nici un cuvânt românesc”. El demonstrează că „această instituţie nu este una românizatoare, ci mai degrabă condusă de spiritul maghiarizării”, prin faptul că ea are „trei profesori şi un pedagog maghiari, care nu ştiu româneşte nici un cuvânt”. Prin urmare, „este pe nedrept acuzată de dezmaghiarizare”. K. Nagy Sándor mai scrie şi că românii care veneau din interiorul Transilvaniei, la seminar, la şcoala de pedagogi, chiar dacă nu ştiau o boabă ungureşte când soseau la Oradea, ne asigură că „vor deveni maghiari” până la terminarea studiilor… Ce nu spune cronicarul maghiar orădean este că la acest aspect servil al bisericii greco-catolice locale se ajunsese prin directa şi nefireasca intervenţie a Budapestei. Răspunsul îl aflăm din Istoria României. Transilvania, vol II, Cluj-Napoca, 1997: „În cazul episcopiilor unite, miniştrii unguri propuneau Împăratului-Rege, ce avea drept să numească direct episcopii de Gherla, Lugoj şi Oradea, candidaţi cu sentimente filomaghiare, cozi de topor ale guvernului, ca de pildă Ioan Szabó sau Ioan Olteanul (episcop de Oradea 1874-1877 – n.n.) şi Ioan Pop Szilagyi (episcop de Oradea 1863-1873 – n.n.)”. Mai mult, „amestecul primatului bisericii catolice în afacerile bisericii româneşti greco-catolice a devenit atât de supărătoare încât, în toamna anului 1870, o delegaţie a diecezei Oradea, din care făcea parte şi Iosif Vulcan, pleacă la Budapesta pentru a protesta «odată pentru totdeauna» împotriva acestui amestec”. După cum rezultă însă din relatarea din Ţara Bihorului, protestele au fost zadarnice. Referindu-se la anul 1870, un text din Familia (nr.38/1906) afirmă că pe atunci „şovinismul de azi (din 1906 – n.n.) era numai în faşie. De atunci încoace a devenit hidra bătrână şi blăstămată, care dacă ar fi în stare, ar ridica muri chinezi (ziduri chinezeşti – n.n.) între noi şi România”.

Interesant este că lui Mihai Pavel, episcopul greco-catolic de Oradea (1879-1902) contemporan cu Kereki, în ciuda celor relatate, i se va reproşa că nu este „destul de patriotic” şi, după tipărirea la Arad a unei broşuri denigratoare, scrisă de renegatul Pituk Béla (1855-1897) – un preot greco-catolic destituit – va avea de-a face, în 1893, cu un val de şovinism maghiar care-l acuză de „daco-românism”. Având titlul bombastic „Hazaárulók” (Trădători de ţară, în maghiară) şi subtitlul „Országunk kellős közepén a jelen korunkban eloláhositott 24.000 tősgyökeres magyarjainkról” (Despre cei 24.000 de unguri neaoşi, romanizaţi în timpurile prezente, în mijlocul ţării noastre), fostul preot maghiarofon oferea aşa-zise „demascări” despre atitudinea antimaghiară a episcopului Pavel, învinuit de „daco-românism”, acuze de mare preţ pentru presa locală şi budapestană, chiar dacă autorul era „un nevropat incurabil”, ce fusese „internat în spitalul de alienaţi în Arad”. Acuzele de românizare veneau tocmai în explicitarea teoriei roesleriene cum că valahii au ajuns să domine Transilvania printr-o înmulţire prolifică şi agresivă… În plus, liderii lor ardeleni tocmai avuseră şi neobrăzarea de a cere, din nou, drepturi egale cu maghiarii, într-o petiţie foarte bine argumentată şi intitulată Memorandum, transmisă direct împăratului la Viena, în 1892.

Cum sentimentul patriotic maghiar era şi el la cote înalte la Oradea, în 1892 – anul celebrării a 700 de ani de la sanctificarea regelui Ladislau şi a 200 de ani de la eliberarea de sub turci – şovinii maghiari au pus în scenă o variantă locală a Nopţii Sfântului Bartolomeu (Franţa, 23/24 august 1572). Prin urmare, în noaptea de 28 iulie/9 august 1893, o mulţime de factură medievală, înarmată cu pari, lanţuri şi bolovani a trecut la atacarea şi devastarea reşedinţei episcopale greco-catolice, din centrul oraşului. Ea se adunase pe la ora 21 în Piaţa Sfântul Ladislau, întonând cântecele patriotice maghiare „Szózat” şi „Kossuth nótája”. Lumea bună a oraşului a preferat o altă abordare a situaţiei, după cum scrie cotidianul Nagyvárad: „În cofetăria de lângă episcopia română unită se îngrămădise o lume de doamne şi domni eleganţi, ca să privească din loje interesantul spectacol”…

Conform publicaţiei Vestitorul, nr.24/1927 – „organ al Eparhiei Române Unite de Oradea şi revistă de cultură religioasă” – „o mare mulţime de oameni, ca la 1000 de inşi, s’au strâns pe piaţa din faţa episcopiei, cântând imnul lui Kossuth, apoi urlând, fluerând, vociferând la adresa episcopului Pavel: Jos cu mizerabilul! valah puturos, opincar, trădător de patrie, belciug de nasul lui! şi altele. Nemulţumiţi cu aceste expresiuni prea delicate, ştiindu-se la adăpostul oricărei intervenţii poliţieneşti, au început să bombardeze reşedinţa episcopală cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, încât, în scurt timp n’a mai rămas nici un giam, dar nici cercevele, obloane şi uşi nestricate la această reşedinţă”. Teodor Neş este cel care precizează corect anul evenimentului, 1893, redându-l detaliat, cu statistica distrugerilor. Astfel, după devastarea reşedinţei episcopale, sunt luate la rând casele fruntaşilor români, ajungându-se la Şcoala Normală Greco-Catolică. Strigând «Aici se fabrică trădătorii!», şcoala ajunge ţinta mulţimii înfierbântate, care se dotase cu cărămizile descoperite la un şantier. Urmează apoi Seminarul, iar lucrurile nu aveau să se oprească aici. Revenind în centru şi întărită cu cei care ieşiseră de la teatru, gloata a reluat campania, devastând iarăşi reşedinţa episcopală greco-catolică. Urmează un scurt moment de respiro, vacarmul şi ţipetele fiind înlocuite, la ora 22,30, de cântece patriotice maghiare, intonate în Piaţa Sfântul Ladislau. După această îmbărbătare colectivă nocturnă, se porneşte din nou la devastarea de locuinţe româneşti, ajungând pradă distrugerilor şi clădirile Consistoriului Ortodox. Gloata furibundă este oprită de husari în momentul în care dorea să distrugă biserica ortodoxă din Velenţa.”

Însuşi împăratul Franz Josef va lua partea episcopului, „considerând insulta prea mare, a calificat, într-o audienţă, cele întâmplate la Oradea, drept demonstraţiuni condamnabile, iar lozincile strigate împotriva episcopului român drept fraze goale ale unui şovinism exagerat” (Istoria României. Transilvania, vol II). Cele câteva sute de geamuri sparte – şi pe atunci sticla de geam era foarte scumpă! – la care se adăugau distrugerile materiale ale clădirilor, plus teroarea la care au fost supuşi românii în acea noapte a groazei s-au lăsat cu o grea amintire pentru români.

Iosif Vulcan reuşeşte să insereze o notă sarcastică, probabil la închiderea ediţiei, în Familia, nr. 31 (1/13 august 1893): „Bursa oradană. Preţul sticlei în Oradea-mare s’a urcat cu 50%; iar buna înţelegere a scădut cu 100%.” Din numărul următor al Familiei (nr. 32, 8/20 august), pe antepenultima pagină, la nota Turburările din Oradea-mare, Vulcan precizează că zilele tensionate s-au prelungit, casele românilor ajungând a fi păzite cu patrule militare. „Aşa petrecurăm aproape o săptămână – sub sabia lui Damocle” spune Iosif Vulcan în încheiere.

Ziarele budapestane, cu excepţia lui Pesti Hirlap, nu s-au mai grăbit să aprobe acţiunea de la Oradea, devenind îngrijorate cu privire la ecoul extern al acestui eveniment, care putea fi mai mare decât cel al Memorandumului şi Replicii – document redactat în 1891 de Aurel C. Popovici şi studenţii români din Austria, printre care Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu şi Nicolae Comşa. După cum precizează Teodor Neş, evenimentele de la Oradea s-au soldat doar cu pedepsirea unor „ţapi ispăşitori obscuri”, în număr de trei (abia în 1897), iar cei cinci ziarişti care incitaseră mulţimea au fost achitaţi.

Asemenea izbucniri de ură etnică nu făceau decât să întărească sentimentul apartenenţei la românitate al românilor din Oradea şi la croirea unei unităţi naţionale, în ciuda unor diferenţe concurenţiale de natură confesională dintre greco-catolici şi greco-ortodocşi. După condamnarea la închisoare de către autorităţile maghiare a fruntaşilor Memorandumului, studenţii orădeni le vor face acestora o primire entuziastă la gară, în 1894, când mergeau spre locul de detenţie.

Băimăreanul Mihai Pavel rămâne în istoria locală şi ca un foarte bun gospodar, de el legându-se multe edificări şi renovări în dieceza de Oradea; el fiind şi cel care „a descoperit şi aranjat Stâna de Vale (unde se afla în momentul devastărilor şovine de la Oradea – n.n.), ca loc de odihnă peste vară şi minunată staţiune climaterică de munte” (Monografia-almanah a Crişanei, p.342), devenită mai apoi principala staţiune montană a Bihorului. Iosif Vulcan face o amplă descriere a staţiunii, în Familia, nr. 31/1888 (pag. 357-358), considerând-o cu „un cuib de raiu”. „În două rânduri a fost la Roma, la Sf. Părinte, care i-a conferit titlul de conte roman, asistent la tronul pontifical şi prelat papal. Împăratul, pentru meritele sale, l-a distins cu ordinul coroana de fier clasa I, după ce înainte fusese numit consilier intim” – se mai scrie în Monografia-almanah despre episcopul Pavel. Strada denumită „Episcop Mihai Pavel” trece azi, ca şi în trecut, printre clădirile Episcopiei şi Liceului Greco-Catolic.

Perioada episcopului Mihai Pavel este, pentru mişcarea naţională românească din zonă, „perioada atoniei politice (1881-1905)” – cum o numeşte Teodor Neş – fiind caracterizată de o letargie a combativităţii româneşti. „Bihorul e reprezentat în parlamentul de la Budapesta prin figuranţi mărunţi, fără relief social; o seamă de oameni, cu structura psihică în tranziţie spre desfiinţare, spre topirea desăvârşită în masa maghiară” – Monografia-almanah a Crişanei, p.12.

În ianuarie 1893, venind din Germania, via Viena, proaspăt realizatul cuplu moştenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen şi Marie de Edinburgh, trece prin Oradea, cu trenul, în drumul lui către România. Călătoria transilvană a celor doi s-a efectuat sub semnul clandestinităţii, autorităţile nedorindu-şi manifestări de efuziune sentimentală din partea populaţiei româneşti, atât de interesate de realizările politice a fraţilor de peste munţi. În 1895, la mai bine de doi ani de la trecerea principesei Maria prin Oradea, Iosif Vulcan publică imaginea tinerei, îmbrăcată în costum popular românesc, pe prima pagină din Familia (nr. 35/1895). La explicaţia pozei, Vulcan observă că România, prin familia domnitoare, se înrudeşte acum cu Anglia, Germania şi Rusia, adăugând nişte cuvinte profetice: „Tânăra principesă Maria, ca viitoare regină a ţării, are un rol de mare însemnătate în istoria ţării noastre. Din cauza aceasta, încă de acuma atrage luarea aminte a tuturor patrioţilor”. Cuplul Maria-Ferdinand se va întoarce la Oradea, aureolat de glorie, 26 de ani mai târziu, ca regele şi regina tuturor românilor!

Între Iosif Vulcan şi Ady Endre

Cu toate acestea, Oradea reuşeşte să rămână un loc important al românismului în această perioadă. Săptămânalul Familia (1865-1906), a orădeanului Iosif Vulcan, tipărit iniţial la Pesta, apoi Buda-Pesta – nr. 0 în 1/13 mai, apoi nr. 1 în 5/17 iunie 1865 – până în 20 aprilie/2 mai 1880 (nr. 31), s-a declarat „foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”, devenind una dintre cele mai importante publicaţii de limbă română din Transilvania, în paginile ei fiind lansat şi cel mai mare poet român. Astfel, în nr. 6 din 25 febr./9 martie 1866, apare poezia „De-asiu avé” (De-aş avea…), semnată „Mihaiu Eminescu”, editorul rebotezându-l astfel pe vecie20 pe moldoveanul Mihail Eminovici, din România.

Începând din 27 aprilie/ 9 mai 1880 (nr. 32) şi până la 31 decembrie 1906 (nr. 41), revista este tipărită la Oradea, unde şi-a mutat sediul. Deşi avocat de profesie, cu licenţa obţinută la Budapesta, Iosif Vulcan a pledat doar pentru o singură cauză toată viaţa sa: promovarea limbii române şi culturii naţionale; chiar el demonstrând că poate fi publicist, poet, dramaturg şi traducător într-o ţară care oprima limba română. „Prezenţa scriitorilor români din toate regiunile ţării a devenit o permanenţă şi o tradiţie la Familia, reprezentând astfel o şcoală literară, o furnizare de modele de imitat şi urmat”21. George Coşbuc, Şt. O. Iosif şi Octavian Goga, cei mai mari poeţi ardeleni, pot fi descoperiţi în paginile Familiei, la care Vulcan era „proprietar, redactor respundător şi editor”.

Se cuvine să precizăm că preocupările jurnalistice ale lui Iosif Vulcan începuseră chiar din adolescenţă, când era elevul lui Alexandru Roman la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (1851-1859). Împreună cu George Ardelean, el scoate în 1853 revista Umoristul, care va apărea până în 1870*22. După cum observă Teodor Neş, „în 1867 face o călătorie în Franţa, ceea ce însemna o îndrăzneaţă derogare de la tipicul educaţiei şi instrucţiei germane din fosta Monarhie” – călătorie completată în 1868 cu o vizită în România, de „unde culege vii şi hotărâtoare impresii din care se vor plămădi directivele sale de acţiune”. După aceste pelerinaje în inima culturii europene şi a celei naţionale, Iosif Vulcan începe o campanie de presă în sprijinul înfiinţării teatrului naţional, campanie deschisă cu articolul „Să fondăm teatru naţional!”, publicat în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869, acţiune ce-l va propulsa în memoria publică locală ca părintele teatrului românesc orădean. Considerând Teatrul ca „un templu al moralităţii, al luminii şi al ştiinţei”, care poate „conduce poporul la glorie şi mărire”, Vulcan îi atribuie rolul de „cea mai mare şcoală de educaţiune”, alături de Biserică şi Şcoală. Credem că definiţia teatrului naţional, Vulcan a dat-o prin aceste cuvinte: „un templu al Thaliei române, care să nu fie numai un loc de petrecere şi distracţie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre şi pentru înălţarea ei, un institut pentru deşteptarea, dezvoltarea şi cultivarea simţului şi spiritului naţional”.

Din iulie 1879, Vulcan devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1891 membru deplin. Din aprilie 1897, Iosif Vulcan şi redacţia revistei sale se mută în actuala casă memorială, cumpărată atunci de la arhitectul-şef al oraşului, David Brush. Investiţia a fost posibilă graţie moştenirii soţiei sale, Aurelia Vulcan, de la bunul prieten de familie, fostul deputat Bölönyi Sándor. Iosif Vulcan cunoaşte un moment de triumf cu ocazia primului spectacol la Oradea al unei trupe româneşti din România. Astfel, joi, 13 iulie 1871, trecând peste condiţia descurajantă a Societăţii teatrale maghiare de teatru din Oradea, aceea de a ceda jumătate din încasări pentru utilizarea sălii şi decorurilor, trupa vestitului Mihail Pascali de la Bucureşti (în care tânărul Eminescu tocmai fusese sufleur) susţine două reprezentaţii a câte două piese fiecare. Se cuvine să precizăm că trupa românească a ales Oradea după ce, la Cluj, ungurii n-au vrut să-i închirieze teatrul, „geloşi pe succesele lui Millo din 1870″ şi speriaţi că „se va româniza tot Clujul” (Familia, nr.39/1906, pag. 460).

Mihail Pascali (1830-1882) era primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet, la Teatrul cel Mare din Bucureşti, în 21 iulie 1861, teatru al cărui director a devenit în anul reprezentaţiilor de la Oradea. Succesul fulminant înregistrat la Oradea s-a legat însă de piesele „Păcatele bărbaţilor” şi „Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul”, suficient de bine alese ca să se joace cu casa plină la ambele reprezentaţii. Spectatorii români, de diverse categorii sociale, au venit inclusiv din afara oraşului, iar printre curioşi s-au numărat şi spectatori unguri. Reprezentaţiile lui Pascali s-au bucurat de o cronică elogioasă chiar în presa maghiară (ziarul Szabadság). În cadrul primeia dintre ele, între cele două piese, Matilda Pascali, îmbrăcată în costum naţional, a recitat poezia „Copila română” de Iosif Vulcan, autorul fiind în sală23. Aplauzele furtunoase care au urmat trebuie să-l fi încurajat pe Vulcan în eforturile sale privind teatrul românesc. Tatăl său, protopopul greco-catolic Nicolae Vulcan, se mută la Oradea, la începutul anului 1880. Aici va şi deceda, în ziua de 20 aprilie 1884, fiul publicându-i un elegant necrolog în Familia.

La Familia este publicată şi orădeanca Maria Bosco (Suciu, după căsătorie). „Ea este cea dintâi femee care a publicat versuri româneşti şi întrece pe toţi bărbaţii scriitori din Nordul României în adâncimea şi gingăşia simţirii precum şi în stăpânirea limbii (la ea, cea dintâi, fără latinisme) şi a versului” spune scriitorul şi ziaristul german Dr. Wilhelm Rudow, ginerele ei, în „Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart: Ausgearbeitet mit Unterstützung der angesehensten Schriftsteller” (Istoria literaturii româneşti până astăzi: elaborată cu sprijinul celor mai apreciaţi scriitori – în germană), Wernigerode, 1892. Maria Bosco-Suciu (1841-1891) debutează în Familia la vârsta de 23 de ani cu poezia „Ruga unei june”. Fata ei, Lucreţia Suciu, îi va cunoaşte personal, graţie cenaclului literar întreţinut de mamă, pe George Coşbuc, Septimiu Albini, Gheorghe Bogdan-Druică şi alţi animatori ai cuvântului românesc. Născută la Oradea în 1859, absolventă a Institutului Ursulinelor şi având o aplecare către limba şi cultura germană (moştenită de la mamă), Lucreţia Suciu va deveni o poetă demnă de cărţile de istorie literară. În casa ei se vor continua acele şedinţe de cenaclu cu personalităţi româneşti, pe care le ţinuse şi mama sa. Deşi a debutat în Familia, în 1884 (nr.28, 8/20 iulie), cu sonetul „Suvenir”, Lucreţia Suciu (căsătorită Rudow, din 1891), îl va obliga pe Vulcan să scadă costul abonamentelor la Familia, pentru a preîntâmpina concurenţa provocată de apariţia revistei „Foaia literară”, scoasă la Oradea, în 1897, de ea şi soţul său. Nu de alta dar, în „Cuvântul redacţional” al primului număr, Lucreţia promitea o revistă ieftină, care să „poată străbate şi în păturile care până acum nu pot fi părtaşe la mişcarea literară a poporului român”, fiind în plus şi bisăptămânală. Din păcate, noua revistă a apărut numai un an, parte din pricina sănătăţii precare a editorilor, parte din cauza atacurilor confraţilor de la revista umoristică „Vulturul”. Săptămânalul „Foaia literară” rămâne în istoria locului ca prima publicaţie literară românească fondată şi apărută la Oradea; „Familia” lui Vulcan apărând iniţial la Pesta, după cum spuneam. Wilhelm se stinge la Oradea în 16 aprilie 1899, urmat, la 5 martie 1900, de soţia sa Lucreţia. „Prin ea şi Iosif Vulcan, Bihorul a intrat în literatura română”, consideră Teodor Neş.

După aproape 42 de ani de apariţie neîntreruptă, un record printre publicaţiile româneşti, revista Familia (Seria I, cum se numeşte acea perioadă) îşi sistează apariţia în 1906. Iosif Vulcan moare în 8 septembrie 1907, la Oradea, fiind înmormântat în Cimitirul Rulikowski.

Iosif Vulcan este primul scriitor român care încearcă şi o abordare psihologică a fenomenului maghiarizării. El oferă astfel şi alte răspunsuri decât evidenta agresiune instituţională a statului maghiar din imperiul dualist. În romanul „Ranele naţiunii”, apărut în trei volume, la Buda-Pesta, în 1876, Vulcan oferă un tablou de la A la Z al românului din această parte a Ungariei. Mai precis, de la Albinescu Aron, „de un caracter românesc, verde şi pronunţat”, la Zimbran Ştefan, un tânăr şi promiţător avocat, cu „un caracter acomodabil”, ajuns în cele din urmă renegatul Zimbrai Pista, cu nevastă unguroaică, serviciu comod în slujba statului şi oprimator al propriului neam… Dacă cei doi sunt gata să realizeze iniţial un cuplu politic naţionalist românesc, socru-ginere, prin cumpărarea machiavelică a tânărului român de către comitele ungur, unitatea se destramă, rezultând o serie de tragedii individuale, printre care şi sinuciderea lui Zimbran.

Vă transmitem câteva dintre părerile lui Vulcan, în selecţia lui Teodor Neş. Căsătoriile mixte: „Până acum mai fiecare Român care şi-a luat de soţie o unguroaică, s-a făcut şi el Ungur” – vol.II, p.144, observaţie verificabilă şi astăzi! Aron Albinescu: „Ne lipsesc bărbaţii cu caracter. Fără conducătorii oneşti, lipsiţi de orice vanitate şi interese materiale, nici o naţiune nu poate să înflorească” –  vol II, p.30. Altă rană: „La noi fiecare om cu gura mare e conducător” – vol. II, p.185. Tinerimea maghiară: „O parte în veci nu ceteşte şi nu învaţă nimic, nu numără bancnotele când le azvârle muzicanţilor ţigani şi excelează numai prin înjurături bichereşti” – vol. I, p.127. Persecuţii: „Românul care ceteşte ziare româneşti, nu se poate bucura de încrederea unui Ungur” – vol. II, p.180. Renegaţii la slujbe: „Mai toţi dregătorii români de la comitat, dimpreună cu notariu de la sate, nu numai desertară din tabăra naţionalistă, dar încă deteră mână de ajutor contrarilor” – vol. II, p.203. Intelectualii români, „ca să nu moară de foame, unii sunt gata a primi orice rol ruşinos” – vol. I, p.103. Românul de doi bani: Liezanu, un personajiu maleabil, „subscria sume mari pentru întreprinderile româneşti, pe cari însă nu le plătea, dar era cunoscut ca un brav Român” – vol III, p.14.

Printr-un efort colectiv remarcabil şi o admirabilă conştiinţă naţională, românii din Oradea şi Bihor reuşesc să-şi înfiinţeze, în 12 mai 1898, propria bancă: Institutul de credit şi economii „Bihoreana”. Printre iniţiatorii subscripţiei publice, dar şi membrii în conducerea băncii, se numără Iosif Vulcan şi Aurel Lazăr. „Banca Bihoreana a luat fiinţă ca institut de credit şi economii în urma tristului fapt că poporul nostru era tratat cum nu se poate mai rău de băncile streine, îndeosebi maghiare. În zadar cerea Românul bani pe credit, nu primea sau chiar dacă se întâmpla să primească, pentru datorii neînsemnate, moşioara românului era vândută fără cruţare” (Monografia-almanah p.309). „Bihoreana” va fi un real sprijin pentru micile gospodării ţărăneşti, pentru şcoală şi biserică, dar şi pentru mica industrie. Ea reuşeşte să susţină financiar şi pe unii studenţi de la Academia de Drept din Oradea. Renumele şi acţiunile acestei bănci româneşti ajunseseră destul de puternice pentru a deranja pe reprezentanţii maghiarimii. Astfel, după cum observa Teodor Neş, publicaţia economică Erdélyi Gazda trăgea un semnal de alarmă în coloanele sale: „Să luăm aminte cum valahii îşi însuşesc proprietăţile de pământ ale maghiarilor care dau faliment”.

Lovitura dată de împărăteasa Maria Tereza vieţii muzicale orădene a fost spălată abia în 1888. Acum se susţine, pe 5 ianuarie, primul „concert filarmonic”, sub bagheta dirijorului Schnitzel J10.

Primul 1 Mai muncitoresc s-a sărbătorit în 1890, prilej cu care s-a cerut ziua de muncă de 8 ore şi cea de repaus duminical.

Ca un fapt divers al lumii ştiinţifice, medicii europeni ai acestei perioade erau adepţii unei explicaţii interesante în ceea ce privea naşterea de copii debili mintal. Astfel, femeile din rasa albă (considerată net superioară) dacă dădeau naştere unor astfel de copii însemna că una dintre strămoaşele lor fusese violată de războinicii mongoli. Ca argument principal se aducea asemănarea trăsăturilor faciale (numite mongoloide) ale unor copii retardaţi, cu cele ale rasei invadatorilor…25 Era practic un ecou târziu al grozăviilor din urmă cu peste 6 secole, cu care rămăseseră mongolii în conştiinţa europeană.

Din 1900 se stabileşte la Oradea tânărul jurnalist Ady Endre (1877-1919), care va deveni unul dintre cei mai importanţi şi progresişti poeţi maghiari şi prieten cu Iosif Vulcan. În acelaşi an, în 7 octombrie, apare la Oradea primul automobil. Cu el s-au plimbat pe străzile oraşului, dând o fugă şi până la Băile Felix, trei ziarişti locali, printre care şi Ady. Atras de efervescenta viaţă culturală maghiară (existau aici deja 5 cotidiane!) şi de cosmopolitismul oraşului aflat în plină dezvoltare, el o va cunoaşte aici pe cea care-i va deveni muză: orădeanca Brüll Adél (Léda). Graţie ei va pleca la Paris. Pentru Ady, Oradea era un „oraş inteligent, miraculos şi modern”. Criticii apreciază că „Oradea a fost primul oraş care a avut un impact major asupra formării sale” – Muzeul memorial „Ady Endre”, din Oradea. Până la sfârşitul anului 1903, când se mută de la Oradea, Ady a publicat volumul de versuri „Még egyszer” („Încă o dată”, Oradea, 1903). Unul dintre admiratorii, prietenii şi traducătorii săi va fi poetul român ardelean Octavian Goga, viitor prim-ministru al României Mari. Domeniul de la Ciucea va fi cumpărat de Goga, la propunerea văduvei lui Ady, în 1919. „O văduvă nu se refuză, iar când acea văduvă este văduva lui Ady Endre, cumpăr proprietatea chiar dacă ar fi să o fac cadou cuiva”, a argumentat Octavian Goga amantei sale Veturia, viitoare soţie.

Tot în perioada lui Ady la Oradea, se desfăşoară primul meci de fotbal cu participare internaţională, pe 1 iunie 1902, în grădina Rhéday. A fost un meci demonstrativ cu acest nou sport de echipă, oferit orădenilor de către englezii din Bishop Auckland. Imediat după acest episod, ziarul Nagyvárad, din 20 august 1902, se făcea ecoul unui demers naţionalist specific perioadei. Ca urmare a faptului că apăruseră nişte ilustrate cu Piaţa Mică (St. László, a Primăriei) pe care era scris mai mare în germană „Gruss aus Grosswardein” (Salutări de la Oradea Mare) decât similarul maghiar „Üdvözlet Nagyváradról”, ziarul făcea un apel împotriva „comercianţilor lipsiţi de patriotism”, cerând ca poşta să nu primească spre expediere astfel de ilustrate. Şi aşa se face că, dacă încă de pe primele ilustrate cu Oradea Mare, publicate la finele anilor 1890, apăruse text bilingv maghiaro-german, de acum înainte, cu un „patriotism” greu de înţeles în zilele noastre, editorii nu vor mai publica textul ilustratelor decât în maghiară. Textele bilingve maghiaro-germane vor reapărea abia în ultimii ani ai Primului Război Mondial, când situaţia devenise disperată.

——————————————————–

[1] Enciclopedia României, vol.I, Statul, Bucureşti, 1938, p.456.

[2] Aurel Tripon, coordonator, Monografia-almanah a Crişanei, Judeţul Bihor, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936,.p.327.

[3] Gelu Neamţu, Alexandru Roman şi Academia Română (1866-1897) în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca XLVI, Series Historica – 2007, Editura Academiei Române, Bucureşti, p.77-85.