Este interesantă perspectiva istorică asupra speciilor de conducători, de decidenţi sociali. Specia aristocratică, elite prin naştere, s-a dovedit, dacă privim toate culturile, frenatoare pentru progres. Excepţiile (nipon, englez etc.) sunt rezultate ale adaptării acestor elite la reguli ce nu le aparţin. Specia “revoluţionar-muncitorească” s-a dovedit falimentară. Noroc că istoria nu i-a permis să-şi etaleze întregul potenţial de grozăvie carcerală. Specia demagogico-revoluţionară a “oamenilor de mijloc”, aşa cum a păţit ruşinea poporul român după ruptura din decembrie, s-a dovedit a fi mai periculoasă decât o dictatură. A reuşit să dezamăgească pe absolut toată lumea şi să falimenteze absolut totul. Elitele ideologice de tip fascist s-au dovedit ca fiind în afara normalităţii, în raport cu sacralitatea vieţii. Singurele elite care au putut asigura progresul social şi cultural-ştiinţific au fost elitele alese democratic dintre politicienii de profesie, cu o pregătire intelectuală extrem de ridicată sau măcar supramedie. Adică nu orice obraznic rău de gură şi bun de nimic, care cască gura celor fără gândire proprie, are acces la nivel de decizie socială.

Desigur, pădure fără uscături nu există, iar succesul aduce invidii şi duşmănii, adică imagini scrise, vorbite, filmate etc. pe măsură, minimalizând şi înfierând. Dar… dincolo de toate acestea elita premianţilor, în corpul ei, este performantă. Acest lucru nu este posibil decât cu un mecanism electoral performant şi corect. Nici noi nu vom putea scăpa de gloata guriştilor electorali decât schimbând mecanismul electoral. Când s-ar fi putut face primul pas, poporul nu a fost în stare să înţeleagă şi nu s-a dus la vot. Este drept şi că promovarea ideii şi inabilitatea asocierii mai multor tipuri de voturi a ecranat importanţa ideii. Aşa am rămas cu ceea ce avem. Au rămas ca nişte lipitori.

Parlamentul consumă mai mult decât un minister, iar de lucrat lucrează 7 mâini clonate. Practic, sutele de parlamentari se supun executând 7 ordine. Atunci, de ce este nevoie de atâţia? Dacă nu sunt în stare sau nu îşi pot permite să gândească pe cont propriu, contribuind cu idei la dezbateri, de ce se cheltuiesc bani cu ei? Zece la sută dintre ei ar face aceeaşi treabă sau poate mai bună. Despre minciuna politică abjectă care ni se serveşte zilnic ţi-e silă să şi vobeşti, dar vezi că cei mai vinovaţi sunt cei mai agresivi în minciuni, în agresivitate demagogică şi calomnieri. Practic, vina pe partide este direct proporţională cu aportul la dezindustrializarea şi deznaţionalizarea (privatizarea) economiei româneşti. Toţi românii adulţi ştiu care partid cu cât a contribuit la sărăcirea lor. Fiecare român adult ştie cine şi cum a vândut, pe sub mână, ramuri strategice: aurul, ţiţeiul, industria de medicamente, Combinatul Siderurgic Galaţi etc. Cu ce tupeu mai pot apărea în faţa naţiunii şi cu ce orbul găinilor îi mai votează populaţia? Este absolut lamentabil să asişti la nepăsarea cu care întorc spatele interesului naţional. Creşterea puterii de influenţă a UDMR-ului se datorează imbecilităţii şi imoralităţii liderilor politici. Practic, USL-ul face PDL-ul dependent total de UDMR, până şi în schiţarea salutului. PDL-ul nu este în stare ca în situaţii de umilire naţională, cum a fost cu ocazia sărbătoririi zilei de 15 martie, să dea măcar o replică de demnitate, cu riscul de a pierde guvernarea. Decât să lase ciolanul, mai bine la dracu’ cu neamul.

Tristă nevolnicie!

De aceea, este necesară schimbarea clasei politice, iar acest lucru presupune schimbarea sistemului electoral. Este mai important decât orice. Iar reforma statului se rezumă la destrămarea statului cu consecinţe greu de apreciat pentru viitor. O formulă socială este potrivită doar unei populaţii cu o anumită moralitate, cu anumite obiceiuri şi cu un anumit grad de instruire. Din păcate, oficialii noştri execută, nu gândesc. În rest, toţi căruţaşii Europei vin să ne tragă de urechi: “Nu este cazul să vă mai gândiţi la problemele naţionale. Gândiţi-vă la problemele europene” (că de restul vor avea ei grijă, precum albii secolului XIX în colonii!). Iar turme de ţuţeri, reporteri şi pixmeni aplaudă, scriu, ovaţionează etc.

Doar în puţine locuri din lume îşi pot permite aceşti căruţaşi asemenea discursuri jignitoare. Sunt popoare în faţa cărora n-ar avea curajul să deschidă gura. Dar acele popoare au şi reprezentanţi aleşi, nu impuşi de găşti de reţea organizată politic.