5. CE I-AM SCRIS EU LUI MARKO BELLA FĂRĂ CA ACESTA SĂ-MI RĂSPUNDĂ
„Om muri şi-om vedea” era concluzia articolului pe care îl continui prin cel de faţă. Asta, ca răspuns la conceptul tot mai frecvent în mintea românilor, acela de „posibilitate de a-ţi plăti tratamentul la Viena”.
Cât despre Marko Bella, încă din clipa în care s-a dat publicităţii lista spitalelor care se vor închide ca şi cum austeritatea financiară are de drămuit mijloacele prin care asigurăm sănătatea oamenilor, în rezumat, eu i-am scris următoarele: „…Domnia Voastră faceţi parte exact din guvernarea care, în aceste zile procedează la genocidul înjumătăţirii spitalelor din România şi la tragedia restructurării umilitor financiare, a învăţământului. Ba, mai mult decât atât: giraţi, prin ministrul căruia îi susţineţi creditul politic, sănătatea întregii ţări.
Aşa că, pentru a Vă dovedi întregul meu respect printr-o întrebare sinceră şi frontală, vă rog să-mi răspundeţi dacă, măcar în gândurile Dumneavoastră intime, nu vă puneţi problema că acest gir va lăsa în istoria relaţiilor interetnice din ţara noastră gustul amar al faptului că un ministru de etnie maghiară a înjumătăţit şansele de supravieţuire a multor suferinzi şi, în ori ce caz, a bolnavilor cronici care au nevoie de asistenţă spitalicească…”
Scrisoarea deschisă din care citez am publicat-o pe 13 februarie crt. după ce ziarele făcuseră publică lista cu cele 182 de unităţi spitaliceşti ce urmau să se desfiinţeze, iar în unele localităţi începuse primul val de proteste. Atunci, Ministerul Sănătăţii a dat un termen de graţie până la începutul lui aprilie, tocmai pentru a nu se proceda pe fugă la desfiinţări şi a se lua toate măsurile necesare pentru rearondarea pacienţilor la alte unităţi sanitare capabile să le asigure cel puţin aceleaşi servicii de asistenţă, dacă nu unele superioare, cum se prefigura din motivaţia acestei măsuri: PERFECŢIONAREA ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA ASISTENŢEI SANITARE A POPULAŢIEI. De atunci au trecut două luni şi nu am văzut nici un raport guvernamental, nu am auzit nici un cuvinţel din partea – hai să folosesc tot diminutivul – primuleţului-ministraş care, de altfel, are gura bogată lăudându-se chiar şi cu realizări care nu există; aşa că nu-l cred capabil s-o fi uitat pe aceasta, dacă ar fi existat.
De asemenea, doritoare de scandal, dar orientată spre orice altceva decât interesele majore ale populaţiei, nu am văzut nici o anchetă a presei care să arate cum se desfăşoară cele trei luni proclamate ca un termen pentru aplicarea chibzuită a măsurilor necesare, în aşa fel încât hotărârea să se dovedească bine venită în favoarea atât a facilităţilor acordate celor asistaţi, cât şi a perfecţionării sistemului sanitar. Promis ca un memorandum, termenul a trecut la modul cât se poate de inactiv, cel mult ca un armistiţiu acordat duşmanului public al bugetului românesc: omul bolnav pretinzând asistenţa medicală constituţională, în loc să facă pe placul administratorilor acestui buget şi să moară scutindu-i de cheltuieli… Un armistiţiu în timpul căruia să se retragă de bunăvoie de pe paturile sau din evidenţele spitalelor devenite şi ele duşmani ai bugetului de stat, ca şi cum acest buget ar exista pentru altceva decât pentru asemenea servicii acordate populaţiei.
Dar funcţionarul guvernamental nu vede aşa lucrurile. După modelul mai marilor săi, el consideră că toată povara impozitelor prin care se realizează bugetul este instituită pentru ca el să primească leafa şi primele grase, iar clientela lui să-şi facă ciubucurile cu concesiuni de la stat primite la modul mafiot. Acesta este pentru el domeniul de utilizare a banului public şi nu cheltuielile pentru îmbunătăţirea vieţii contribuabilului!
Că realitatea stă astfel, este evident de vreme ce termenul de trei luni nu a cuprins în el nici o măsură de reluare în alte evidenţe sanitare a celor care-şi pierd asigurarea de a fi trataţi în cele o sută optzeci de spitale desfiinţate şi de a fi asistaţi de cele câteva mii de cadre sanitare care se disponibilizează prin această măsură. Nici un raport comunal sau judeţean nu consemnează vreo mişcare compensatorie, nici o ştire din presa pe februarie, martie şi aprilie nu dă vreo informaţie privind unităţile sanitare – unităţi nu scoase din burtă ci reale şi posibile ca distanţă – în grija cărora sunt transferaţi pacienţii respectivi. Nici măcar statistica generală a guvernării nu-şi face datoria şi tace, ca să nu arate cum s-a schimbat prin această măsură raportul dintre mia de locuitori şi numărul personalului sanitar aflat la dispoziţie. Raport care şi aşa era destul de precar, ţara noastră aflându-se cam pe la coada clasamentului privind numărul de medici la mia de locuitori.
Adică, exact asemenea acţiuni, studii de situaţie şi soluţii de asigurare a continuităţii în îngrijirea stării sanitare a populaţiei pe care le presupunea termenul respectiv au fost total neglijate; şi de oficialitate şi de instituţiile de resort şi de administraţia locală şi, bine înţeles, de glorioasa noastră presă care postează câte două echipe de filmare şi de paparazi pe zi pândind viaţa mondenă de la Izvorani, Snagov, Pipera, Strehaia şi alte locuri de mare interes civic ale vieţii noastre sociale.
Iar lucrul cel mai rău este că, prin măsura respectivă, aceste date statistice nu s-au schimbat în nici un caz spre bine ci, desigur, am mai făcut un pas spre limita de jos a listei ţărilor în raport cu nivelul de asistenţă sanitară asigurat!
Nici nu se putea altfel, de vreme ce MARELE MODEL NAŢIONAL, persoana cu cea mai înaltă vizibilitate în opinia publică românească, ceea ce înseamnă şi cel mai mare rating al urmării exemplului său, se lepăda de medicii şi asistenţii care cereau nu mai mult decât normalele condiţii decente de trai în ţara lor, îndemnându-i să plece în străinătate. Adică să-şi rezolve problemele salariale singuri şi nu cu ajutorul statului care i-a format şi îi foloseşte în scopul asigurării uneia dintre funcţiile sale de căpetenie: Starea de sănătate a populaţiei, satisfacerea obligaţiilor de stat faţă de toate taxele percepute pentru asigurările de sănătate, datoria umanistă faţă de cei bolnavi, aspectul social al eradicării maladiilor, întărirea securităţii sanitare, creşterea speranţei de viaţă a populaţiei şi toate celelalte, oricum am vrea să le luăm şi ca drepturi constituţionale şi ca grijă creştină pentru turma pe care o păstoreşti. Pentru că, după soluţionarea problemelor hranei, nici o măsură din lanţul de principii umaniste a Statului de Drept nu e mai imperioasă decât cea a asigurării sănătăţii populaţiei. Iar cel care îşi permite să creeze vid în acest domeniu alungându-i pe specialiştii formaţi să presteze serviciile asiguratorii, produce crimă naţională, indiferent de ce formulă politică reprezintă şi ce alianţe politice are de respectat ca să-şi asigure majoritatea parlamentară.
Întrebarea care se pune este: Ce consideră ei mai important – faptul că PDL-ul are nevoie de ministru udemerist la sănătate ca să se menţină la guvernare, sau nevoia de cât mai mult personal sanitar la mia de locuitori?!
Aici ajungem iarăşi la conceptul de „model”, cu concluzia că: pe cât de superficial şi de neserios e modelul, pe atât de precare şi neavenite sunt soluţiile la care se ajunge prin urmarea lui. Ce a vrut să spună Preşedintele României alungându-i pe medici în străinătate?… Că va aduce alţii, din alte ţări, cu pretenţii salariale mai mici, nu?!…
Păi, nu mai întreb câţi ani trebuie să treacă pentru ca respectivul medic angajat de guvernul român să priceapă limba spre a putea face o anamneză exactă şi a stabili diagnosticul, dar îl sfătuiesc numai să se ducă în China unde, pe vremea lui Mao se făcea mult caz de faptul că locuitorii satelor vor fi vindecaţi de marile detaşamente de medici-ţărani. Adică, înainte de lăsarea la vatră, fiecare militar în termen era instruit două săptămâni într-o infirmerie cum să pună termometrul, cum să facă un pansament, o clismă, o dezinfectare sau, cel mult, o injecţie. Apoi se întorceau în satele lor unde realizau un progres faţă de miile de ani lipsiţi de această instrucţie modernă, iar raioanele de partid raportau astfel rezolvarea stării de sănătate a populaţiei.
Am avut şi eu ocazia să apelez la serviciile unui asemenea medic promovat pe atunci de ziarele de propagandă chinezeşti. Întâi am făcut abces la un deget, pe care el mi l-a stors şi mi l-a tamponat cu tinctură de iod. Apoi am făcut o bronşită, iar el m-a badijonat cu tinctură de iod. Când mi s-au iritat gingiile şi i-am explicat că în ţară dădeam cu o soluţie de zinc, el a înţeles şi m-a tratat cu tinctură de iod, ca şi la rosătura de la călcâi pe care mi-o făcuse bocancul. Am rupt-o la fugă doar când m-am dus la el cu conjuctivită şi l-am văzut punând mâna tot pe sticluţa cu tinctură de iod.
I-aş sfătui să trăiască asemenea experienţe pe toţi cei care, lăudându-se cu tratamentele la Viena, au demolat speranţa de viaţă a tuturor românilor care nu au bani să ajungă acolo.
6. SĂ REVENIM LA MODELELE NOASTRE NAŢIONALE
În articolul trecut căutam unele soluţii de comportament modest pentru cei care, lăudându-se cu tratamentele la Viena, au demolat speranţa de viaţă a tuturor românilor care nu au bani să ajungă acolo. Dar cred că tot în Apocalipsă se găseşte cel mai bun sfat: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi”(3-18).
Pentru că sunt cel puţin patru categorii de modele sociale ce se oferă în momentul de faţă care mai de care, spre a fi preluate de marea colectivitate a societăţii româneşti contemporane. A fi preluate de noua generaţie, ca şi de cei care, fiind activi social, aspiră la a-şi defini, a-şi contura şi a-şi stabili mai bine în timp şi spaţiu persoana şi trăsăturile ei reprezentative.
Asta, în cuvintele frumoase ale limbajului teoretic de concept. Pentru că, în practica vieţii de zi cu zi, aşa cum arată ea prin precaritatea la care am ajuns, înseamnă:
1.Ori a rămâne la stadiul de şmecheri leneşi care nu ne prea descurcăm în viaţă la modul coerent, ci numai „dând tunuri”; adică nu printr-o logică consecventă a existenţei pentru care am avut voinţa să ne pregătim, ci doar aventuros, după ureche şi chiar banditeşte sau animalic, lenevind la pândă ca să acţionăm numai la ocazii sau din instinctul de a pune mâna pe ceva; ceea ce pare comod dar este degradant pentru raţiunea umană.
2. Ori a îngroşa rândurile căpuşelor care sug pe orice cale din bugetul statului.
3. Ori a ajunge la cinismul celor care se dau mari fiindcă au câştigat nişte bani prin mijloace foarte puţin transparente.
4. Ori a ciupi de unde putem şi a ne bucura de unele sau de toate ofertele zgomotoase ale societăţii ce ne îndeamnă să consumăm tot ce pretinde a fi la modă.
5.Ori, în fine, venindu-ne „mintea românului cea de pe urmă”, a ne hotărî odată şi a lua viaţa în serios pentru a ne construi prin munca noastră o poziţie socială demnă, câtă vreme mai avem încă modele pentru aşa ceva. Sau, măcar oameni dispuşi să se sacrifice rezistând şanselor ilicite ale corupţiei care le îmbie ca persoane doritoare de bogăţie, dar ne ameninţă naţiunea ca doritoare de progres. A se hotărâ a lua taurul de coarne, evaluându-şi forţele mari sau mărunte dar oricum, existente – de la mica proprietate agricolă pe care o neglijează astăzi, până la marile capacităţi intelectuale pe care le demonstrează IQ-ul românesc – şi realizând ceva bazându-se pe propria lor muncă şi pe propriile lor merite demonstrate.
În general, modelele sociale de toate categoriile malefice sau benefice: şi cele vicioase şi cele merituoase; şi cele de prostituare şi cele de virtute; şi cele de pernicios balast al regresului şi cele de locomotivă a progresului, se reprezintă prin patru categorii. Şi, pentru că determinanta principală a fiecăreia dintre categorii este personalitatea accentuată care se conturează mai pregnant decât altele căpătând trăsături de model, începem, deci cu:.
Prima categorie de model.
Aceasta este persoana cu vizibilitate; cu auditoriu şi discurs în faţa opiniei publice. Care opinie publică îi urmăreşte reacţiile şi comportamentul cu interes crescând. Întâi pe cel public dar, apoi, după ce se familiarizează cu personajul pe care îl admiră sau măcar îl urmăreşte, bine înţeles că cetăţeanul are dreptul tot mai mare la curiozităţi în ce priveşte viaţa privată, trăsăturile sau reacţiile intime şi tot ce ar mai avea de imitat la „omul de succes” căruia vrea să-i ia exemplul. Iar, când vorbim de admiraţie, nu e neapărat nevoie să ne gândim la fapta bună, ci şi la gestul prompt de pistolar, şi la cinismul banditesc şi la viciile plăcute pe care imitatorul ar vrea să le guste aşa cum abuzează de ele modelul său. Ca să nu mai vorbim de practicile de îmbogăţire, de eludare a legii, de trişare a poliţiştilor şi altor autorităţi care fac parte din arsenalul aventurii şi riscului în schimbul unei vieţi plină de tentaţii satisfăcute. Aşa că, pe măsură ce ai mai mulţi şi mai fervenţi admiratori, ai mai puţine şanse de a-ţi ascunde şi a-ţi păzi orice trăsătură pe care nu ai vrea s-o faci publică. Mulţimea te-a cumpărat prin admiraţia şi asentimentul ei, îi devii model şi trebuie să te laşi cel puţin dezbrăcat, dacă nu radiografiat până la organele interne. Pentru că tot ceea ce este al tău se va multiplica prin ei. Se va prolifera prin strădania lor de a te imita în speranţa că vor ajunge să şi guste mai mult sau mai puţin din plăcerile cu care tu te răsfeţi.
Aceasta trebuie să fie şi conştiinţa dar şi resemnarea modelului. Şi, tocmai din acest motiv, eu mă întreb dacă Domnul Băsescu, cel mai demn de admirat român prin a sa întâistătătoare magistratură, ca şi ceilalţi politicieni şi celelalte persoane publice care, de orice orientare partinică ar fi, dorindu-şi popularitatea şi străduind pentru ea, şi-au asumat şi plăcerea/riscul de a fi modele, atunci când fac o treabă mai urâtă, mai iresponsabilă, sau mai dezonorantă, se gândesc la faptul că ea ar putea fi imitată de toţi admiratorii pe care şi-i doresc pentru ca să-i voteze şi să le susţină demersul politic?
Ar trebui să se gândească, pentru că societatea noastră este neimunizată la asemenea molime, iar riscul de contaminare devine pericol naţional. Iar, dacă nu-i pasă de acest pericol, rişti oricum să fii comentat, precum cel mai recent folclor pe care l-am cules zilele acestea: „Îmi cânt jalea şi-mi plâng ofu,/ Că Băse-a scumpit cartofu,/ Muică!…/ L-a scumpit de patru ori/ Iarna, la colindători,/ Iar de Paşti a cincea oară;/ Muică, ăsta ne omoară/ Fin’că vrea să pună-n loc/ Slugi smerite precum Boc;/ Că vrea să mă urc la cer/ Şi-mi dă dric-elicopter/ Măi muică!/” (Balada babei din elicopter)
7. MODELUL MALEFIC ŞI VICIOS CA BALAST ŞI PROSTITUARE
Încercam în articolul trecut să schiţez cele patru categorii în care se încadrează modelele sociale fie ele malefice sau benefice; şi cele vicioase si cele merituoase; şi cele de prostituare şi cele de virtute; si cele de pernicios balast al regresului si cele de locomotiva a progresului. Întrucât nu-mi pot permite să pun etichete şi să dau garanţii de exemple pozitive, demne de urmat, pe care numai istoria le va putea defini ca atare, îndrăznesc a le enumera doar pe cele care, evident, s-au consacrat astăzi ca negative, reprezentând pericolul regresului, dacă nu cumva se vor accentua într-atât încât să transforme nemulţumirea publică în vreun gest necugetat. Citez de data asta nu din Apocalipsa creştină ci din plângerile decăderii Romei care spun: „Luxuria et vitium perdiderunt Romam”. Şi cu asta revenim la prima categorie: persoana cu vizibilitate deasupra celorlalte:
De remarcat aici faptul că societatea comunicaţională de astăzi are atâtea mijloace tehnice şi de procedură încât, oricât s-ar încerca, până la urmă nu se mai poate ascunde nimic din comportamentul cuiva, Din clipa în care opinia publică a pus vizorul pe tine, oricât de intime şi de personale ar fi unele amănunte ale acestui comportament, ele ies la iveală şi în „satul global”, al cărui şanţ a devenit marea industrie media, cetăţeanul te cunoaşte în cele mai mici cute ale sufleţelului tău şi ia de la tine drept exemplu chiar până şi ceea ce tu însuţi nu l-ai sfătui să imite. Pentru că n-ai ce-i face! Dacă eşti om de succes şi el te vede că ai avut succesul pe care şi-l doreşte şi sieşi, nu i te mai poţi împotrivi. Din acest motiv Berlusconi, care e om de televiziune, după cum vedem în ultima vreme, îşi justifică pe faţă plăcerile pentru care fundamentaliştii pudibonzi şi puritani îl condamnă şi chiar încearcă să justifice modul deliberat în care îşi asumă o asemenea concepţie hedonistă despre modul cum trebuie trăită fără prejudecăţi această viaţă trecătoare în care avem cu toţii dreptul la bucuriile trupului şi sufletului.
Pentru că această societate pe care am numit-o cu termenul elegant de „comunicaţională”, nu mai e ca ieri, când urmăreai doar din zvonuri aspectele intime, trăsăturile intime şi intimităţile persoanelor admirate ca modele pentru muritorii de rând. Astăzi, datorită şi gusturilor care s-au rafinat, şi presei de paparazzi, dar chiar şi amplificării semilegale a serviciilor secrete, tu, model, nu mai poţi păstra nici un secret. Tu, care te-ai bucurat când ai ajuns la admiraţia publică, trebuie să-ţi asumi şi riscul de a nu mai avea intimităţi. Pentru că şi mijloacele tehnice şi persuasiunea psihologică au evoluat într-atât încât îţi consemnează fiecare gest şi ţi-l face public oricât de ascunsă ai vrea să-ţi fie viaţa.
În aceste condiţii, persoana cu vizibilitate accentuată are două căi de ales: Prima este cea de a practica un exibiţionism plăcut pentru gâdilarea propriilor orgolii de popularitate şi interes public. Acest exibiţionism este atractiv pentru cetăţean până la un moment dat, adică momentul când plictiseşte sau când, dându-şi arama pe faţă, atrage oprobriul publicului. După momentul acesta, de obicei în ambele cazuri survine dezinteresul tot mai accentuat, până când reflectoarele privirilor îndreptate asupra lui se sting şi personajul iese din sfera de vizibilitate, adică decade din categoria de interes public. Din păcate, tocmai cei răi dintre aceştia, au o capacitate de contaminare mare, pe principiul că răul prinde mai repede decât binele. Şi, astfel, în momentul când unii se sting dispărând de pe firmament, ca şi molima gripei care la un moment dat se stinge de la sine lăsând loc pentru a se ivi o altă tulpină, necesitând alte vaccinuri, apar alţii aidoma; care i-au copiat şi le-au perfecţionat maleficul orgoliu de a capta prin potlogăriile lor atenţia publică.
A doua cale o practică cei care se străduiesc în continuare să-şi contureze personalitatea pe liniile fireşti ale aspiraţiilor proprii devenind model pozitiv de realizare socială, păstrându-şi prezenţa în interesul public pentru oamenii de succes, întrunind tot mai mulţi imitatori şi formând un eşalon de biografii benefice şi pozitive care duc înainte societatea. Dar, după cum am spus, lăsând istoria să consemneze meritele şi voinţa bărbătească a acestora, ne vom rezuma aici doar la eşecurile evidente consemnate până în prezent, sancţionate până acum măcar parţial chiar de viaţa noastră de zi cu zi în aceşti ani:
Ne amintim astfel de mutra nedumerită a unui grăsan bărbos care-şi trăda isteria şi slăbiciunea bărbătească prin lacrimi. Plângea pentru că nu-l mai votaseră alegătorii primar municipal, cu toate că el le dădea tuturor mici şi bere gratis serbându-şi ziua personală în parcul public al municipiului pe care îl păstorea, după ce îşi pusese şi numele propriu pe stadionul pe care-l construise din bani publici, făcuse şi cadouri atât clientelei cât şi şefilor politici folosind fonduri funciare sau de altă natură care, evident, nu erau ale lui, făcuse donaţii partidului împingându-şi rubedeniile în alte funcţii, se ridicase ca un stăpân feudal la voia căruia erau toţi cei cărora voia să le arate generozitate. Dar generozitate atotputernică de om trimis de destin asupra lor şi nu servicii de modest slujitor democratic ales în funcţie tocmai de aceşti cetăţeni. Iar când ei nu l-au mai ales mirosindu-i şi megalomania şi, pesemne, matrapazlâcurile, ce a făcut bărbatul providenţial pe care li-l dăruise destinul băcăoanilor, sau celor din Târgu Jiu, sau multor altora, din alte zone sau localităţi, pentru că nu e vorba numai de unul şi acelaşi?!… A izbucnit în plâns ca o muiere proastă şi răzbunătoare, adresând imputarea obiectivului de filmat care îl privea cu ochi rece şi neiertător: „Să nu mă mai aleagă ei pe mine, care i-am umplut cu mici şi bere punându-le muzici bine plătite în tot parcul?!”…
Plângea cu neruşinare, aşa cum o au toţi cei care nu pot să se abţină de la gesturi de meschină slăbiciune şi, labili psihic fiind, fac asta în văzul lumii. Dar, peste această slăbiciune, îngânfatul încă considera normal ca numele lui să fie înscris cu glorie pe poarta stadionului, pe toate locurile şantierelor făcute cu bani publici, în denumiri de străzi şi, pesemne, nemărturisit public dar rozându-i vanităţile, până în fresca vreunei biserici. Plângea, dar nu-şi punea o clipă întrebarea câtă scârbă poate provoca parvenirea lui ce se voia model de dărnicie din averea însuşită fără nici un fel de transparenţă, câtă indignare producea escrocheria lui de a-şi considera ascunzişurile ilicite drept merite de popularitate, iar avantajele obţinute pe ascuns drept merite politice…
Plânsul, stadionul, citarea localităţilor, alte amănunte l-ar duce desigur pe cititor cu gândul la Sechelariu, dar personajul descris capătă generalizare şi peste Mischie şi peste Falcă în ţară sau Severin în străinătate şi peste deputatul cu portret lângă sfinţii din biserică şi peste primarul cu propriu bust în faţa primăriei, şi peste Flutur care prezintă frumuseţile Bucovinei ca şi cum i s-ar datora lui şi peste toţi miliardarii antibăsişti care vor să-şi înfiinţeze partide personale şi peste alţi foşti şi actuali baroni locali excluşi sau marginalizaţi astăzi nu doar prin scandaluri de presă sau anchete provocate de stăpânire, ci direct prin sufragiul alegătorilor care n-au mai vrut să-i suporte şi să le accepte modelul.
Există un bun simţ civic, uneori latent, dar alteori acţionând astfel, prin gest electoral categoric, indiferent de formaţiunea din care face parte preopinentul, ci ca refuz la adresa lui ca model individual. Probat astfel, acest bun simţ ne face să nu disperăm şi să credem în capacitatea populaţiei de a respinge asemenea modele de luxuria şi vitium la care se adaugă în conotaţiile lor contemporane la fel de anticii termeni: corruptio şi demagoghia.
Parcă Domnul Stolojan de ce l-a tras în piept de două ori pe Băsescu, oricât de bun prieten i-o fi?!… Dibaci politician fiind, el a mirosit pericolul trântei electorale pe care ar putea-o primi de la cetăţenii care, la rându-le, i-au mirosit politicile duplicitare; şi a avut inteligenţa să nu rişte, oricât de multe lacrimi ar fi vărsat alţii ca să-l înduplece. Gesturile lui de personaj care o face uneori pe abulicul, dar a ştiut să le dea ruşilor de la ALRO electricitatea ieftină cu care s-ar fi putut reduce preţul de facturare la populaţie, sunt pentru asemenea realităţi un QED categoric!
8. O FI REAUA CREDINŢĂ, SAU SECHELELE MENTALITĂŢII TRECUTE?
Am încercat până acum a enumera unele modele sociale de rău augur, pe care le consider „consacrate ca negative şi reprezentând pericolul regresului”, dar – poate chiar ca un apel la propria lor voinţă de a se corecta – îmi manifestam viziunea mai sumbră privind reacţia populară: „dacă nu cumva se vor accentua într-atât încât să provoace transformarea nemulţumirii publice în vreun gest necugetat”. Viziune sumbră, de populaţie agresată în sărăcia ei atât de fatidicele măsuri guvernamentale care le-o accentuează, cât şi de sfidarea celor care vor să-şi arate bogăţia şi „mijloacele superioare” de existenţă. Pentru că a bate monedă că tu te tratezi la Viena în vreme ce amărâtului nu-i laşi nici măcar şansa de a fi tratat de medicii care împărţeau cu ei sărăcia de mijloace la spitalele din Ştei, Babadag, Pătârlagele, Bălceşti, Mărăşeşti; pentru că le alungi aceşti medici spunându-le că sunt liberi să-şi caute loc în străinătate şi nu le pui nimic în loc, vorbind inconştient de elicoptere ai căror cei mai buni piloţi au căzut în ultimii ani cu ele; şi pentru alte şi alte gesturi de sfidare a populaţiei care te huiduieşte, atitudinea ta e un fel de provocare la revoltă, de incitare în sufletul oamenilor a sentimentului de răscoală şi aşa existent. Sentiment care orbeşte şi-l face pe om să tindă chiar spre ce nu şi-ar dori cu adevărat: Să vrea întoarcerea altor vremuri uitând că tot el le-a confirmat cu satisfacţie răsturnarea.
Ce înseamnă chiar şi incipienţa acestui sentiment colectiv?… Evident lucru: Părerea că acum o duce mai rău decât atunci şi că nu are altă cale decât răsturnarea. Iar întrebarea care se pune e strict retorică: Este el vinovat că a ajuns la această părere, sau cei care i-au provocat-o?!
Şi, atunci, domnilor guvernanţi care i-aţi provocat-o şi mărindu-i sărăcia şi sfindându-l prin tratamentele pe care vi le permiteţi la Viena , ia fiţi atenţi!… Domnilor magnaţi de carton care vă lăsaţi odraslele să-i calce cu maşini de lux şi nevestele să se laude la televizor cu toalete, mâncăruri şi tratamente sofisticate, chiar credeţi că nu veţi avea nici o responsabilitate dacă nemulţumirea populară va lua o întorsătură mai gravă?!
Ei bine, aflaţi că eu pe dumneavoastră vă acuz că provocaţi, prin nesimţire şi nesăbuire, ideea reîntoarcerii la comunism. Pe dumneavoastră vă acuz a fi agenţi ai securităţii sau fostului KGB (cum, poate, unii chiar aţi fost, dar nu despre asta e vorba) care, printr-un comportament sfidător de etalare a bogăţiei dubioase sau a puterii de care dispuneţi arbitrar, aţi putea provoca apocalipsa unei întoarceri la comunism. Vă îmbuibaţi din banii bugetului, nu vă e ruşine să monopolizaţi simbriile şi avantajele colaterale şi, în acelaşi timp, provocaţi rostogolirea noastră înapoi, în ceauşism, prin prostia pe care nu poate să n-o gândească bietul om înglodat: că „era mai bine sub împuşcatu”!
Pentru că, ce altceva ar putea provoca atitudinea unui partid întreg faţă de insolenţa unui Prigoană care-şi plăteşte politica gras, tocmai pentru a-şi păstra contractele şi mai grase cu statul?!
Nu îl acuz pe Prigoană; nu am de-a face şi nu mă interesează nici o referire la adresa unui asemenea personaj. Este unul dintre profitorii îndârjiţi, utilat ca o căpuşă bine prinsă pe resursele statului, convins că are tot dreptul să sugă din contracte cu bugetul stors de la populaţie; categorie pe care o consider demnă de dispreţuit, aşa că nu merită decât gestul pe care l-ai face cu insecta pe care o reprezintă. Partidul care-i face mendrele, însă, nu numai că trebuie acuzat, ci trebuie şi cercetat pentru a se afla motivele din care o face.
Individul, a cărui sorginte şi evoluţie nu mai trebuie amintită, pe lângă faptul că-şi permite să facă publice acte anticivice, să sfideze cu bogăţia şi să impieteze cu afirmaţii mârlăneşti Credinţa Creştină, pare a deţine un fir de mătase legat de locurile anatomice bărbăteşti cele mai sensibile ale conducătorilor PDL şi de alte locuri, nu ştiu exact care, aparţinând doamnelor din această conducere. Pentru că aşa, la modul nevăzut şi discret, are la mână întregul partid obţinând asemenea susţinere şi aprobare, încât îţi vine greu să crezi c-o face prin alte mijloace decât cel de a trage de firicel provocând atâta durere în sensibilele organe încât i se acceptă orice. Cum altfel s-ar explica doar un singur exemplu pe care îl dau ca să nu pierdem timpul?… E vorba de momentul solemn când pedeliştii au hotărât ca, pentru prestigiul şifonat al partidului, nici unul dintre ei nu mai trebuie să facă afaceri cu statul. Au jurat lucrul acesta şi chiar au început să se ţină de cuvânt; până când Prigoană, proaspătul pedelist Prigoană care şi-a cumpărat şi el un locşor parlamentar de la tejgheaua de angro unde le vindeau Boc, Videanu et comp, îşi dă demisia recunoscând cu toată sinceritatea pungaşului că el nu s-a înscris în PDL ca să i se taie contractele cu statul (pesemne chiar că spera dimpotrivă). Şi, fiindcă tocmai atunci presa a publicat o cifră înspăimântător de demascatoare – cam 500 de contracte ale firmelor lui cu statul, s-a proclamat deputat independent care, după concepţia sa originală, „poate să facă afaceri cu statul”. După câteva săptămâni însă, ne-am trezit cu el înapoi în PDL, unde nimeni n-a mai suflat o vorbuliţă, fiindcă mulţi aveau contracte cu statul pe care, datorită exemplului lui, pesemne că nu le-au mai reziliat nici ei. De atunci, PDL-ul nu numai că a închis discuţia etică din interiorul său privind contractele cu statul, dar lui Prigoană i s-a făcut şi hatârul de a i se accepta candidatura parlamentară a fiului său. Hatâr mare, acceptat până atunci doar la progenitura prezidenţială.
Fiindcă băiatul n-a câştigat alegerile, cred că nu e cazul să ne întrebăm dacă vom avea parte şi de pe urma lui de un proces gen Monica Iacob Ridzi. Mai ales că lucrurile se limpezesc şi, chiar înainte de zvonul din presă privind înrudirea lui Nicolaiciuc cu familia prezidenţială, au apărut datele certe ale controlului asupra fondurilor de partid obţinute din donaţii: Primul, absolutamente primul şi cel mai generos, după ordinea mărimii sumei donate de pe lista PDL este chiar domnul Prigoană-fiul. Pesemne că tatăl dă prin mai mulţi donatori, în număr corespunzător sutelor de contracte pe care acest partid i le asigură cu statul
Cu acest amănunt, încheiem capitolul nostru privind persoanele-model social din societatea noastră contemporană şi trecem la cel privind familiile-model.
Adică familiile care, prin nesimţirea modului de a exista şi a sfida în ansamblul lor, ne provoacă sinistra idee de a răsturna ceva nu pentru a face mai bine, ci pentru că, vai, „era mai bine pe vremea lui împuşcatu”! Lucru care, evident, este o provocare. Din partea lor. Ceea ce ne aşează în faţa unui mare mister: Oare ce interes or fi având, când ei o duc atât de bine?!
(va urma)
