Tânărul Miorel Tăbâltoc gândea, mai bine zis caligrafia, într-un caiet dictando, un cuvânt încă neinventat, pentru că în creier avea un gol deplin, iar muza poeziei stătea pitulată cine ştie pe unde de frica unui nou viol. Drama tânărului poet începuse în clasa a VIII-a când, de ziua Femeii, scrisese o poezie înduioşător de naivă, care a fost aşezată însă la gazeta de perete a şcolii. Brusc, întreg personalul instituţiei a intrat în admiraţie faţă de un talent devastator, mai ales că mama poetului, Mioara, era inspector şcolar şi cunoscută prin năbădăile care o apucau în timpul controalelor curente. Fireşte, tânărul se dedică total poeziei, fără să mai acorde nici o atenţie celorlalte discipline, unde, fără să vrea, obţinea note maxime. În scurt timp liniştitul oraş bucovinean intră în frisoane, bulversat de arta poetică a tânărului ce semna cu pseudonim M. Emincu – aşa, ca să vadă urbea cam cine e el şi înflăcăra imaginaţia, dacă putem vorbi de aşa ceva, tinerelor romanţioase dornice de nemurire în versuri şi care, până una-alta, reuşiră să vindece o acnee rebelă a bardului.
Revista de poezie a Clubului C.F.R. din localitate publica pe rupte poezii de amor în care se iţeau disperări abisale, sentimente cosmice şi subtile arome de anatomii floride.
Anii de liceu se dovediră prolifici peste măsură, aşa că toată lumea răsuflă uşurată la absolvire, sperând în taină să scape de teroarea geniului dar şi de a scumpei sale mame care dădea semne evidente de delir poetic.
Tatăl, un respectat inginer silvic, plecase demult la nişte exploatări îndepărtate. Fiind un om cu bun simţ, pusese de câteva ori mâna pe un par în scopul întreruperii hemoragiei de versuri, însă înainte de a trece la fapte apărea harpia, care rostea, cu spume la gură, că ea face moarte de om dacă îndrăzneşte cineva să tulbure transa lirică a copilului. Şi, cum singurul om din zonă era el, bietul inginer luă liniştit calea codrului.
După bacalaureat şi după o scurtă vacanţă de creaţie, lumea bună a urbei şi un cor de fecioare, vorba vine, cu inima frântă, a lăcrimat sincer – dar din motive diferite – când tânărul plecă cu un tren personal în alt oraş, mai mare, pentru desăvârşirea studiilor şi împlinirea destinului.
Instalat la gazdă, normal într-o mansardă, îşi cumpără o pălărie cu boruri largi, un parpalac negru, lung până la călcâie, ambele asortate la o figură profund tragică şi ieşi la plimbare prin târg. Spre surprinderea sa, după câteva zile de mers agale pe străzile cu rezonanţe istorice nimeni nu s-a sinchisit de copleşitoarea-i prezenţă. Probabil din această cauză reuşi o performanţă aproape antologică, picând la toate examenele de admitere, inclusiv la facultăţi care oferă locuri, contra cost, mai mult pe bază de înscriere. Mămica însă, fără să dispere, îi spuse să rămână încă un an acolo (pentru a salva onoarea fiului în urbe) şi să zdrobească trufia necunoscătorilor cu forţa operei sale. Prin urmare, Miorel se aşeză la masa de scris şi începu, aşa cum am arătat, să caligrafieze cuvinte fără noimă. În pauze (din ce în ce mai dese şi mai lungi) mergea pe la tot felul de publicaţii şi-şi prezenta creaţia. Secretarii de redacţie, oameni cu mare experienţă în lucrul cu poeţii, îi recomandau, în general, să mai citească sau, chiar mai brutal, să se apuce de altă muncă. Tragedia îi zâmbi însă larg abia atunci când mămica, în urma unor schimbări politice, ieşi brusc la pensie ca să nu intre în alte belele mai mari, în consecinţă, foamea acoperi obrazul poetului cu o strălucire verzuie, conferindu-i un aer autentic astral, iar opera poetică intră în oniric unde se şi pierdu.
Într-o zi, însă, în secretariatul unei redacţii, întâlni o fată dolofană, care părea că munceşte acolo, deşi mânca gogoşi şi avea pe nas pudră de zahăr. Poetul o privi tulburat iar când fata l-a invitat să guste din gogoşile rămase pe birou, într-un ziar unsuros, le-a gustat aproape simultan pe toate şi a mulţumit frumos cu lacrimi în ochi. Fata a chicotit. A doua zi întâmplarea s-a repetat, apoi a devenit obişnuinţă iar fata, tot chicotind, a rămas gravidă. Disperat de perspectiva morţii prin înfometare în caz de fugă de la locul faptelor, Miorel a hotărât să ceară mâna fetei cu tot ceremonialul de rigoare, aşa că, se spălă pe cap, îşi tăie unghiile de la picioare şi se prezentă viitorului socru, un om foarte ocupat, care avea un laborator de cofetărie şi patiserie. Tatăl fetei nu opuse, evident, nici o rezistenţă, ba, chiar îl pupă şi-i oferi o slujbă în întreprinderea sa, apoi, aşaaa, ca din întâmplare, răsuflă uşurat şi porni la organizarea nunţii. Tânăra pereche, el poet – încă slab şi palid -, ea secretară de editură – grasă şi foarte fericită -, fu plimbată prin oraş cu tradiţionalul alai de maşini împodobite pe capotă cu o păpuşă cu picioarele desfăcute, ca să moară mahalaua de necaz.
Din codrii cei întunecaţi ai nordului apăru la nuntă şi tatăl poetului care, fericit că fiul său are o slujbă, îl pupă pe cuscru şi încercă să facă la fel şi cu cuscra. Nu a reuşit deoarece era un om scund şi nu putea ajunge la obrajii acesteia, drept care sărută doar mâna şi avu senzaţia că i-a intrat o pernă în gură. Mama adoptă figura „regina în drum spre eşafod”, deşi în sufletul ei ţopăia de fericire la gândul banilor, iar spre sfârşit se îmbătă şi-şi pierdu aerul acru în faţa – ca să spunem aşa – unui lăutar tânăr cu abilităţi de psihiatru.
În anii ce au urmat, Miorel, devenit Mio, a ajuns consultant de marketing şi development al patronului, chiar dacă cele două cuvinte nu putea fi rostite decât de o secretară foarte competentă, care îl însoţea în călătoriile de afaceri. S-a mai îngrăşat, împreună cu părul care s-a şi rărit. Soţia sa era din ce în ce mai fericită şi năştea cu o frecvenţă care îi uimea doar pe cunoscători.
Poezia îşi avea însă rolul său în promovarea plăcintelor cu răvaşe şi a clipurilor publicitare organizate în grădiniţe, când copiii cântau în cor „Baclavale cu alune/ Daţi-ne că-s foarte bune” sau „Covrigei cu mac şi lapte/ Daţi-ne la ora şapte”.
Acesta este singurul caz în care se vorbeşte, la modul serios, despre un poet pe care talentul său l-a îmbogăţit.
