Octavian Bellu: “În nici un caz motivaţia mea nu e banul”
Nu se consumă deloc în timpul competiţiilor. Are emoţii, desigur, dar tumultul îl lasă în sala antrenament, pentru că antrenorului Octavian Bellu îi place ca la ora concursului totul să fie perfect pus la punct. Acesta e sistemul său, iar sistemul nu l-a trădat nici la recentele Europene de la Berlin. “Comando-ul”, cum îi place să-şi numească echipa de fete, a venit acasă cu patru noi medalii: două de aur, una de argint şi una de bronz.
Mâna lui Bellu
Revenirea la lotul naţional de gimnastică, după mai mulţi ani, a antrenorilor Octavian Bellu şi Mariana Bitang s-a văzut imediat în rezulatele obşinute de sportivii noştri. România a ocupat locul 2 în clasamentul general pe medalii de la Campionatele Europene de gimnastică de la Berlin, competiţie a avut loc între 6 şi 10 aprilie la Berlin, în Germania. Rusia, liderul clasamentului general, a obţinut opt medalii: trei de aur (individual compus feminin, inele, bârnă), două de argint (inele, paralele feminin) şi trei de bronz (sol masculin, sol feminin, sărituri masculin). La rândul său, România a câştigat şase medalii, dintre care trei de aur, două de argint şi una de bronz. Sandra Izbaşa şi Diana Chelaru au adus delegaţiei României o medalie de aur şi una de argint în finala de la sol. Sandra Izbaşa a mai câştigat o medalie de aur, la sărituri, iar la individual compus feminin Amelia Racea s-a clasat a treia. La masculin, Flavius Koczi a câştigat medalia de aur la sol şi pe cea de argint la individual compus. Pe locul 3 în clasamentul general pe medalii se află Germania, cu două medalii de aur, trei de argint şi două de bronz.
Podiumul care a schimbat istoria
Puţini ştiu asta, dar Octavian Bellu a schimbat istoria gimnasticii la fel cum, cu ani înainte, Nadia Comăneci o făcuse şi ea, când cu 10-le care a lăsat fără replică tabela electronică de la Montreal. Se întâmpla în 2000 la Sydney, antrenorul îşi aminteşte şi acum gustul dulce-amar al momentului, cu podiumul acela în întregime românesc după finala la individual compus. Andreea Răducan pe treapta cea mai înaltă a podiumului, încadrată de Simona Amânar şi Maria Olaru. Şi cu 4 ani înainte fusese tot un podium “tricolor”: supremaţia românească în gimnastica mondială era totală… Până la urmă, Andreei avea să i se retragă medalia de aur la individual compus pentru că doctorul lotului îi administrase un Nurofen împotriva răcelii, ce conţinea o substanţă interzisă. Podiumul avea să se modifice ulterior, cu Simona primind medalia olimpică de aur. Dar pentru oficialii gimnasticii mondiale un lucru devenise atunci clar: pe viitor, la proba de individual compus nu mai puteau lua parte decât maximum două sportive din aceeaşi ţară. Măcar de bronz să se bucure o altă ţară! Erau vremurile în care România lua tot ce se putea lua în gimnastică…
Cel mai bun din lume
“Nimic nu se compară cu o medalie olimpică! Poţi să câştigi câte medalii europene şi mondiale vrei, senzaţia de la Jocurile Olimpice e una cu totul şi cu totul specială. E o competiţie unică, e extraordinar să vezi cum fierbe Satul Olimpic…”, îmi povesteşte înflăcărat Octavian Bellu. Are în glas o asprime drăgăstoasă, ca şi cum i-ar vorbi unei fetiţe care calcă prima oară pe la Lotul Olimpic de Gimnastică. Bellu are în palmaresul de antrenor 16 medalii olimpice de aur. În total, până în 2007, la marile competiţii europene, mondiale şi olimpice strânsese deja 279 de medalii. Atunci, în 2007, World Record Academy l-a desemnat “Cel mai de succes antrenor din lume”. Acum, în 2011, proaspăt revenit la cârma lotului olimpic de gimnastică după un periplu prin Administraţia Prezidenţială şi pe la şefia Agenţiei Naţionale pentru Sport, şi-a mai adăugat în palmares încă patru medalii europene… “Suntem un popor talentat”, ne convinge încă o dată marele antrenor. De restul, de muncă, de dăruire şi de perseverenţă, se ocupă generalul Bellu. Domnul cu mustaţă severă din planul secund al pozelor cu flori multe şi fete cu medalii strălucitoare la gât.
Domnule Bellu, fără doar şi poate, succesul de la europene a fost pus imediat în directă legătură cu revenirea dumneavoastră şi a doamnei Mariana Bitang, după mai mulţi ani, la cârma reprezentativei…
Revenirea noastră este pur şi simplu un gest de normalitate. Federaţia ne-a rugat să intervenim, să dăm o mână de ajutor, ceea ce am şi făcut. Probabil sistemul a fost puţin altul, mai ales modul în care am încercat să le schimbăm mentalitatea acestor fete în privinţa performanţei, să le dezvoltăm spiritul de învingător. Cu unele am reuşit, cu unele nu am reuşit. E o procedură cunoscută de noi foarte bine, dar care la unele dintre gimnaste poate avea efecte rapide, în vreme ce la alte sportive ia mai mult timp. Vorbim despre adaptarea la un sistem de pregătire pe care nu e vorba că l-am probat noi şi a dat rezultate, ci e acelaşi folosit, fără modificări esenţiale, peste tot în lume. De aceea gimnastele din SUA, China sau România încearcă să ajungă la structuri de pregătire cu multe ore de antrenament, cu sisteme avansate de refacere după efort, nutriţie, medicaţie de susţinere… E un complex de factori care dacă sunt rezolvaţi la un nivel mediu, aşa cum se întâmplă la noi – căci în România nu putem spune că se rezolvă la un sistem superior – poate duce la performanţă atunci când şi sportivul îşi doreşte. Pentru că antrenorul degeaba are un sistem bine pus la punct dacă sportivul nu îşi găseşte motivaţia, nu îşi găseşte resorturile interioare să se lase lucrat, condus, şlefuit. Sunt lucruri cunoscute, iar cine are impresia că s-a schimbat ceva din punctul de vedere al relaţiei sportiv – antrenor se înşeală. Lucrurile sunt la fel de câteva zeci de ani. Aaa, că s-au schimbat aparatele, sistemele de punctaj, modalităţile de informare, posibilităţile de refacere, da, dar relaţia antrenor – sportiv este esenţială în obţinerea performanţei.
Libertatea de a respecta nişte reguli
Aţi lucrat cu generaţii întregi de fete. Ce au special aceste fete din ultima generaţie? Se lucrează diferit cu Sandra Izbaşa, cu Ana Porgras sau Cătălina Ponor faţă de fetele de acum 20 de ani, de exemplu?
Înainte de ’90, şansa de a face sport îţi deschidea nişte orizonturi aproape de neimaginat pentru omul de rând. Mergeai prin lume, erai văzut altfel… După Revoluţie, această motivaţie a dispărut în totalitate, poţi să pleci oriunde când vrei, dacă ai cu ce. Pe partea cealaltă, se pare că – şi aici se vede o diferenţă esenţială – rezistenţa la efort este din ce în ce mai scăzută, iar copiii sunt din ce în ce mai greu de dus dincolo de pragul confortabilului chiar şi în sportul de performanţă. Indiferent ce motivaţie le-ai aşeza în faţă, preferă să facă altceva, care nu presupune un efort deosebit, un disconfort sau chiar şi un program foarte riguros. Probabil că asta ţine şi de această tranziţie din care nu mai ieşim şi în care avem impresia că democraţia înseamnă să facem chiar ce ne taie capul, pe când alţii au înţeles de mulţi ani de zile că democraţia este libertatea de a respecta nişte reguli. Sunt din acest punct de vedere şi mai riguroşi, şi mai disciplinaţi decât noi. Noi la rigoare, disciplină şi motivaţie stăm un pic mai prost decât alţii, dar suntem un popor talentat, care, cu puţină muncă, dăruire şi perseverenţă poate face minuni!
“În nici un caz motivaţia mea nu e banul”
Vorbeaţi de motivaţie… Sunteţi cel mai titrat antrenor din lume. Cum reuşiţi să vă cultivaţi gustul pentru performanţă după atâta vreme şi după atâtea succese? Care e secretul aici?
În nici un caz fondul acestei motivaţii nu este banul…
Asta în mod cert! Vorbeaţi de antrenori care se plimbă în circuitul mondial, dumneavoastră nu aţi făcut-o…
Nu am făcut-o şi, iată, de câteva luni bune, în iunie e deja un an, lucrăm voluntar la acest lot naţional, pentru că am considerat că nu este momentul să negociem nişte probleme legate de bani. Motivaţia este acum nu atât provocarea, cât curiozitatea: dacă din această generaţie de copii – care cu probleme mai mari, care cu probleme mai mici, cu perioade lungi de pauză datorate unor accidentări foarte grave – se poate face ceva. Odată ce am hotărât alături de Mariana Bitang să dăm o mână de ajutor gimnasticii româneşti în care am trăit atâţia amar de ani, am decis să aplicăm nişte reţete cunoscute de noi foarte bine, care au dat rezultate cu generaţii întregi. Pentru că să obţii cinci titluri mondiale consecutive la echipe şi să domini mai bine de 12 ani acest sport, cu două titluri consecutive olimpice la echipe, nu mai ţine de hazard sau de o conjunctură care te-a pus pe primul loc. E un sistem care a funcţionat, în mod cert. Desigur, de fiecare dată am găsit şi colectivul de sportive care a înţeles de ce trebuie să respecte nişte reguli, de ce să se încadreze într-un anumit program. Încercăm să le inoculăm şi acestor sportive dorinţa şi obişnuinţa de a se încadra în nişte parametri care undeva, cândva, să le ducă la performanţă.
Viaţa fără certitudini
Cum aţi regăsit lotul după perioada de mai mulţi ani de absenţă? Care sunt certitudinile pe care mizăm pentru viitoarele Campionate Mondiale şi pentru Jocurile Olimpice?
Certitudini niciodată nu ai la acest nivel. Oricând o întâmplare nefericită poate scoate din pregătire luni bune de zile o sportivă de mare valoare, cazul Mustafinei la Europenele de acum. La fel au păţit în cariera lor şi Sandra Izbaşa, şi Ana Porgras… Deci certitudinile ţin de perseverenţa cu care îţi urmezi tu planul şi de modul în care respecţi datele planului. Aceste Europene au fost un mod de a verifica fetele, au fost o şansă de a vedea care e concurenţa în Europa… Evident că pe plan mondial concurenţa este mult mai mare. Fetele ştiu acum foarte bine ce au făcut, ştiu şi ce nu au făcut, cât mai au de lucrat. Să zicem însă că fetele acestea care au fost la Europene reprezintă un nucleu – cu Sandra ca lider al acestui nucleu -, însă pentru Mondiale şi pentru Olimpiadă e nevoie de mai multe gimnaste care să se pregătească şi să se lupte pentru un loc în echipă. Mai sunt şi celelalte fete, care nu au încă vârsta pentru Mondiale, dar care vor putea participa anul viitor la Olimpiadă – cazul Larisei Iordache, un copil foarte bun, de perspectivă… Iarăşi, fără a vorbi de certitudini, avem câteva sportive care dacă se încadrează aşa cum trebuie în programul pe care l-am stabilit vor ajunge la Olimpiadă. Vrem ca acolo să ajungă cele mai sănătoase şi cele mai determinate dintre fete, pentru că e o senzaţie specială să participi la Olimpiadă, e o competiţie extraordinară şi e o mare bucurie să trăieşti atmosfera din Satul Olimpic şi să obţii o medalie olimpică, fără de care nici un palmares nu e unul împlinit.
Ce rol va juca revenirea Cătălinei Ponor în cadrul echipei naţionale. E vârsta ei o barieră în calea viitoarelor performanţe?
Cătălina se pregăteşte intens. În momentul de faţă, are un nivel avansat la bârnă, mai are de exersat la sărituri, iar la sol va reveni la ceea ce făcea, dar trebuie să îşi restructureze exerciţiul conform noului cod de punctaj. Este un model pentru celelalte. Cum s-a văzut şi la Europene, şi ea reprezintă un exemplu legat de faptul că vârsta de 24 de ani nu mai reprezintă un prag pentru gimnaste, pentru că la Europene am văzut gimnaste de 24, 25, 27 de ani… Mă uitam la podiumul de la sărituri, iar Sandra era cea mai tânără de acolo!
„De unul singur nu faci nimic”
Apropo de continuitatea extraordinară a dumneavoastră în performanţă, a existat, totuşi, această pauză în care aţi îndeplinit funcţiile de consilier prezidenţial şi de şef al Agenţiei Naţionale pentru Sport. Cum v-au îmbogăţit aceste experienţe? Le mai consideraţi şi acum necesare în cariera dumneavoastră?
Funcţia de consilier prezidenţial şi cea de şef al Agenţiei Naţionale pentru Sport au fost momente foarte importante în viaţa mea. Am văzut şi lucruri pe care nu le cunoşteam şi pe care le priveam cu totul altfel din afară. Am văzut ce înseamnă administraţia, am văzut ce înseamnă un fenomen unde lucrurile se mişcă undeva între închistarea în nişte obişnuinţe pe care de multă vreme trebuia să le abandonăm şi încercarea de a face o administrare modernă a sportului. Am văzut că de unul singur nu se poate face absolut nimic într-un sistem în care toti trebuie să participe, toţi trebuie să caute să rezolve problema global şi să nu se limiteze doar la propriul interes.
Modelul american, modelul rusesc
Este dezvoltarea sportului în zona privată viitorul pentru România?
Zona privată trebuie accesată cu mai mult curaj pentru că aşa este peste tot în lume, unde sportul este în întregime privat, unde antrenorul este şi patronul unei săli în care se învârt câteva mii de copii plătitori, de unde se pot susţine doi-trei copii care chiar fac performanţă, dar până atunci mai este. Mediul privat simte nevoia să aibă o legislaţie care nu neapărat să-l protejeze, dar care să îl stimuleze să investească în sport, pentru că perioada de caritate şi de mecenat s-a cam dus. Trebuie să faci o legislaţie în care sponsorului să i se deducă o sumă pe care o investeşte într-o anumită ramură de sport, aşa cum se întâmplă în Rusia: acolo există holdinguri mari, cu miliarde de euro în spate, care susţin fiecare una sau mai multe federaţii sau ramuri sportive. S-a lansat în România în ultima vreme sloganul că federaţiile au prea multe facilităţi. Nu e deloc aşa, federaţiile se descurcă cum pot, supravieţuiesc în momentul de faţă, pentru că în bugetul de la stat trebuie să se încadreze, iar prin luna mai majoritatea rămân fără bani.
“Gustul acela dulce-amar”
Dacă aţi alege cel mai emoţionant moment al carierei de antrenor care ar fi acela? Unde e emoţia cea mai mare?
Cel mai emoţionant moment a fost – din păcate îmi aduc aminte de el şi cu bucurie, şi cu tristeţe – momentul Sydney 2000, cu cele trei gimnaste din România pe podiumul olimpic, lucru care a făcut ca regulamentul să fie schimbat imediat, iar la finala individuală să nu mai intre decât două gimnaste din aceeaşi ţară. Se întâmplase înainte şi la Atlanta, unde fuseseră tot trei gimnaste din România pe podiumul olimpic la individual compus, şi atunci s-a decis ca măcar medalia de bronz să ajungă la altcineva, dacă o naţiune vine cu trei sportive de superclasă. Momentul acela, acel dulce-amar mi-a rămas imprimat în memorie, cu situaţia Andreei Răducan, căreia, ulterior, i s-a luat medalia pentru că primise un medicament contra răcelii…
Oricum, pentru fiecare medalie olimpică m-am bucurat nespus – pentru cea a Laviniei Miloşovici la sol la Barcelona, cu acel 10 extraordinar, medaliile Cătălinei Ponor, medaliile Ecaterinei Szabo, ale Danielei Silivaş, cu un sol de domeniul viitorului pe care îl făcea la Seul. Nici acum nu se execută elementul respectiv la fete! Sunt multe, multe, şi fiecare medalie are o încărcătură specială şi fiecare te face să uiţi de greutăţile prin care ai trecut ca să o obţii.
Speranţe pentru Londra 2012
“Am urmărit cu mare interes evoluţia sportivilor noştri. Performanţele extraordinare obţinute la CE de la Berlin reprezintă încă o dovadă că gimnastica românească, atât feminină cât şi masculină, are valoare şi reprezintă unul dintre sporturile în care ne punem mari speranţe în perspectiva JO de la Londra 2012”, a declarat după încheierea competiţiei de la Berlin Doina Melinte, preşedinta Agenţiei Naţionale pentru Sport şi Tineret. “Sunt foarte bucuroasă pentru că aceste medalii sunt rodul unor luni de antrenamente foarte grele, iar sportivii şi antrenorii noştri meritau nişte rezultate pe măsură. Vreau să transmit felicitări Sandrei Izbaşa, Ameliei Racea, Dianei Chelaru, lui Flavius Koczi, şi nu în ultimul rând colectivelor tehnice ale celor două loturi conduse de Octavian Bellu şi Mariana Bitang, respectiv Ioan Suciu, precum şi tuturor persoanelor care au contribuit la momentul de acum”, a ai spus Melinte, conform site-ului oficial al ANST.
La rândul său, Octavian Morariu, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, crede că “România se poate întoarce cu 8-12 medalii de la Londra în 2012. Mi-ar plăcea să ne întoarcem cu 11 medalii, dintre care trei de aur, cel puţin aşa arată statisticile din ultimii trei ani. Aurul ar putea veni de la gimnastică, scrimă şi canoe”, a spus Morariu, care a evidenţiat munca depusă la lotul de gimnastică de Octavian Bellu şi Mariana Bitang.
