1 iunie. Zi de vară. Zi în care se sărbătoreşte această minunată perioadă a vieţii pe care o numim copilărie. Este „Ziua Copilului”, ziua copiilor noştri născuţi din dragoste de viaţă, fiinţe gingaşe care vin pe lume, aprind şi întreţin în noi acel foc al iubirii. Primul surâs gingaş, primul cuvânt rostit, prima strângere de mână, sunt gesturi care ne fericesc şi care nu se uită toată viaţa. Şi-apoi farmecul atâtor întrebări puse de ei… În această zi soarele va străluci şi îngeri din cer vor coborî, să mângâie copiii lumii întregi, să-i iubească pentru puritatea sufletelor, pentru frumuseţea trupurilor lor fragede, fiindcă ei sunt binecuvântaţi de Dumnezeu: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu” a spus Iisus „… Şi, luându-i în braţe i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei.” (Marcu 10:14-16)
Fiecare copil dăruit nouă de către Dumnezeu este frumos, este curat sufleteşte, cere protecţia şi dragostea părinţilor; fiecare copil venit pe lume ne aduce fericirea. Sufletul unui copil este ca o grădină în care cresc întruna flori divers colorare şi parfumate. Purtat în braţele părintelui el se simte ca într-un Paradis; legănat de braţele mamei are parte de cele mai frumoase vise. Mângâiat apoi, îmbrăţişat, sărutat, sfătuit, încurajat, copilul creşte frumos. Şi parcă văzându-i cum cresc, ştim mai bine pentru ce am venit pe această lume, ştim mai bine ce avem de făcut, iubim mai mult viaţa, viitorul ne surâde şi o putere se naşte în noi, în lupta cu greutăţile vieţii.
Părinţii, oamenii maturi, să le dorim să crească frumos precum plantele-n lumina soarelui, cu credinţă în Dumnezeu, cu dragoste pentru părinţii care le-au dat viaţă, cu dragoste de timpul şi spaţiul în care le-a fost hărăzită naşterea şi în care au crescut. În această zi să devenim şi noi copii, să le facem ziua frumoasă, să se simtă înconjuraţi de atenţie, veselie şi dragoste.
Copilăria este partea cea mai frumoasă a vieţii, când uimirea şi miracolul însoţesc toate clipele copilului, dar trece repede, lăsând cele mai frumoase amintiri. Copilăria este regatul în care nu moare nimeni, spunea cineva, deoarece copilul în naivitatea şi optimismul său, nu conştientizează actul morţii, micile lui spaime şi înfiorări sunt cele în descoperirea naturii.
Lucian Blaga credea despre copilărie că este „Inima tuturor vârstelor”. Această afirmaţie are conotaţie filozofică: Din fiecare vârstă a omului nu ar trebui să lipsească germenele copilăriei, asemuit cu acel organ – inima, căruia i se atribuie cea mai intensă activitate, dar şi perceperea simţirilor, a emoţiilor şi care-l determină pe om să mărturisească ceea ce simte. Oamenilor de multe ori le e teamă să-şi dezvăluie sentimentele, emoţiile şi le ascund. Emoţia este ceea ce omul manifestă în afară, cuvântul provine din limba latină,
„emovere”, însemnând „mişcare dinlăuntru în afară”. Copilul nu ascunde, el mărturiseşte simţirea. Fără inimă omul nu poate trăi, este mort, fără a fi şi copil în toate perioadele vieţii, nu poate fi un om cu adevărat viu. Cel puţin aşa înţeleg eu cugetarea lui Lucian Blaga.
Din punct de vedere religios, cunoaştem că Iisus a iubit copiii. Iubea firea lor copilărească, zburdălnicia, sinceritatea, lipsa de prefăcătorie. Cuvintele articulate ale copiilor erau ca o muzică în urechile Sale şi-i înviorau inima atunci când era abătut din cauza vicleniei, făţărniciei, răutăţii oamenilor cu care venea în contact. Iisus spunea că oamenii maturi trebuie să fie precum copiii: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3-4)
Să ne iubim copiii în această zi, dar şi în toate zilele noastre, să-i fericim, fiindcă copilăria este scurtă, maturitatea vine cu problemele ei mari, grele, uneori dureroase, dar, în acelaşi timp frumoase şi interesante; apoi vine vremea când reflectăm asupra tot ce rămâne în urma noastră: „Copilărie, ecou lung,/ prelung repetat, mereu regretat…/ Unde sunteţi dimineţi ale copilăriei/ când totul părea învăluit în mister?/ Unde sunteţi zile ale copilăriei,/ lipsite de griji şi nevoi?/ (..) Unde sunteţi seri ale copilăriei/ când priveam stelele/ dorind să le-nţeleg pâlpâirea ?/ Unde sunteţi nopţi ale copilăriei/ când îngerii se grăbeau/ să-mi închidă pleoapele,/ să-mi vegheze somnul?/ Unde eşti copilărie,/ nevinovăţie, bogăţie de timp?/ Acum, timpul ameninţă cu degetul,/ trupul refuză discret prietenia,/ îndoiala şi nesiguranţa/ traversează clipele rămase…,/).
