LEU-Corneliu3-wb

LEU-Corneliu3-wbDin lumea lui… Stanley Kramer, despre care am vorbit într-un articol trecut ca o portavoce a celei mai vechi publicaţii în limba română din SUA şi a susţinătorului ei Dwight Luchian Patton, mi se adresează următoarea propunere: „ La nivelul perimetrului national, am cerut distinsului om de cultura, intelectualului de marca, patriotului adevarat, care este scriitorul Corneliu Leu (www.cartesiarte.ro) sa faca un Apel prin care sa ceara implicarea persoanelor de o integritate desavarsita, indiferent de apartenenta politica, la solutionarea problemelor cu care se confrunta pamantul stramosesc. Nu ne putem permite la nesfarsit sa marginalizam valorile pe considerente politice, sau sa avem factori de decizie, la nivel national si international, persoane al caror nivel intelectual a ramas la faza de kindergarten”.

 

Onorantă această propunere, mai ales că ea este făcută în următorul context, mult mai larg decât modestele mele posibilităţi de cuprindere a unui curent de opinie publică: In prag de colaps economic generalizat, in anul de gratie 2011, mi-a atras atentia un fragment dintr-o cuvantare a lui Cicero, rostita in anul 55 B.C., deci exact cu 2066 ani in urma, fragment cu aplicativitate si referire deplina la perioada in care traim actualmente. Deci, Cicero spunea: “Bugetul national trebuie echilibrat; aroganta autoritatilor trebuie moderata si controlata. Platile efectuate guvernelor straine trebuiesc limitate, daca natiunea nu doreste sa ajunga in stare de faliment. Populatia trebuie din nou sa invete sa lucreze,  in loc sa traiasca din asistenta publica. (The public debt must be reduced; the arrogance of the authorities must be moderated and controlled. Payments to foreign governments must be reduced, if the nation doesn’t want to go bankrupt. People must again learn to work, instead of living on public assistance). Desi am realizat ca studiul a devenit o insurmontabila povara pentru armatele de ignoranti si sarlatani care conduc destinele lumii – expresia apartine politicianului Thomas Paine, unul dintre parintii fondatori ai Americii – omenirea ar putea fi salvata de la iminentul dezastru, iminenta prabusire ca sa nu zic disparitie, numai prin implicarea persoanelor de o imaculata conduita, a oamenilor dotati cerebral in acest domeniu Machiavellic, care este politica.
La nivelul perimetrului national, am cerut… ( aici urmează cele citate mai înainte şi care ajung la concluzia imperativă: ) Nu ne putem permite la nesfarsit sa marginalizam valorile pe considerente politice, sau sa avem factori de decizie, la nivel national si international, persoane al caror nivel intelectual a ramas la faza de kindergarten. Haideti sa urmam indemnul dat de poetul si eseistul britanic, Charles Lamb; “Nu castigam nimic daca suntem in compania celor ca noi. Ne incurajam unii pe altii in mediocritate. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu in compania  oamenilor excelenti, mai capabili decât mine”. (We gain nothing by being with such as ourselves. We encourage one another in mediocrity. I’m always longing to be with men more excellent than myself). Aceeasi cerebralitate o regasim si la Buddha, care ne-a recomandat ca, “in viata sa cautam compania oamenilor la fel de inteligenti ca noi, sau mai inteligenti; daca nu-i gasim sa umblam singuri”. Cred ca daca vom cauta sa aplicam aceasta axioma la nivelul oamenilor politici, va asigur ca fiecare dintre noi, care a evitat sa patrunda in acest infestat domeniu, va umbla singur…”

… Iar eu, cu gura mea spurcată aş adăuga nu numai că fiecare om de bună credinţă va rămâne de unul singur, dar însăşi omenirea prăbuşită se va împărţi după alte criterii. De exemplu o împărţire ar fi între: Cei care n-au nevoie nici de morală, nici de susţinere intelectuală, fiindcă umblă în haită – pe de o parte, iar pe de alta: Cei care degeaba s-au pregătit intelectual şi aplică legile moralei, fiindcă sunt sortiţi să rămână singuri şi nu-i mai ia nimeni în seamă.

Şi nu e vorba aici de perimata exprimare cu „proşti dar mulţi” ci, din păcate, de ameninţătorul: „rău intenţionaţi, dar puternici prin prostia noastră”!…

Acum însă, lăsând gluma la o parte, chiar dacă avertismentul ei e grav, trebuie să recunosc faptul că, printr-o suită de propuneri de conduită civică pe care le tot public de vreo zece ani, ca şi prin volumul pe jumătate de studiu, pe jumătate de critică socială intitulat „DESPRE MERITOCRAŢIE” pe care l-am alcătuit pentru uzul studenţilor mei şi care apare în bibliografia unor lucrări de diplomă şi de masterat, ca şi în referirile unor publicişti, eu, de fapt, am lansat acest apel.

Din păcate, dacă doar cei studioşi învaţă nişte precepte pentru examene şi câţiva  analişti fac divagaţii mai mult sau mai puţin inspirate, fără un adevărat curent de opinie publică pe care numai o mişcare puternică, bine dotată cu voinţă politică ar fi capabilă să-l impună până la nivelul comportamentului zilnic al fiecărui cetăţean, nu putem face mare lucru. Prin asta, eu răspund încurajatoarei sugestii a confratelui nostru de origine, limbă şi simţire.

Şi, trebuie să recunosc faptul că am pornit în acest demers şi de la o premisă care, până acum, nu s-a  adeverit: Aceea că românii din diaspora, care au  experienţa de a fi trăit şi muncit în societăţi civilizate, unde cutumele democraţiei sunt fixate măcar prin câteva trăsături esenţiale, bine înrădăcinate şi bazate pe o asemenea practică încât devin act reflex pentru fiecare gest cetăţenesc, s-au molipsit de aceste valori ale democraţiei, au învăţat să nu mai fie manipulaţi, au căpătat gustul de a-şi impune voinţa politică pe care le-o cer atât interesele cât şi morala prin care au învăţat că pot trăi mai bine şi mai civilizat şi, astfel, vor fi ei în primele rânduri ale celor apţi de a produce revirimentul naţional. În acest sens chiar am dezvoltat o părere care speram să devină nu numai pentru mine convingere: MERITOCRAŢIA; adică perfecţionarea democraţiei prin scuturarea ei de populism, de demagogie şi de accent pus numai şi numai pe momentul şi interesul obţinerii votului, până la a se ajunge la o formă de convieţuire PERSONALISTĂ; adică de întâietate absolută a intereselor afirmării oricărei persoane umane; adică de respect reciproc între toţi membrii societăţii şi legi care să asigure egalitatea nu ca egalitarism populist, superficial şi ineficient, ci prin condiţii de afirmare asigurate în mod egal fiecăruia. Ceea ce nu este deloc o idee nouă, ba chiar are multă experienţă benignă, creştinismul îndemnându-ne de două mii de ani spre solidaritate prin grija şi respectul faţă de semen.

Dar nu numai creştinismul cu vastitatea şi universalitatea adevărurilor sale ne vorbeşte despre asta. Ci chiar şi unele exemple mici, mărunte, din realitatea de după 1989, când deveniserăm mai solidari şi mai umani unul faţă de altul, dorindu-ne sincer binele unul altuia şi apreciindu-ne sincer meritele, fără invidie sau carierism. Parcă ştiind mai bine decât astăzi că, prin meritele astea, pe care şi le pune fiecare în valoare, vom face – vechea noastră vorbă de ideal naţional – „vom face din nou România Mare”!…

Şi dau numai exemplul devenirii unui ministru al culturii. Este vorba de Ludovic Spiess, Ludi, cum îi spuneam prietenii, care era un mare artist, o voce de aur recunoscută în lumea întreagă dar, propriu zis, nu un om politic. Se punea problema continuării marelui Festival Internaţional „George Enescu” şi multă lume dădea înapoi, nu îndrăznea să propună ample si importante participări, nu ştia de unde să ia fondurile. Atunci Ludi, din dăruire şi nicicum din politicianism, a izbucnit sincer fiind unul dintre cei care nu voia să lase să se piardă marele nostru eveniment cultural de talie internaţională, dacă nu chiar singurul. S-a trezit în el iniţiatorul şi organizatorul, a început să se zbată, să vină cu propuneri, să caute idei, să găsească soluţii. Şi a pus în mişcare o întreagă maşinărie: Toate relaţiile sale de mare artist, toate cunoştinţele pe care le făcuse printre somităţile lumii artistice internaţionale, toate adevăratele valori mondiale care au răspuns chemării lui, fiindcă şi el era o valoare mondială. Aşa că a organizat una dintre cele mai glorioase ediţii ale Festivalului „George Enescu” tocmai când acesta era sortit de alţii să dispară şi, după prestigiul sincer căpătat de România în 1989, ea a mai căpătat unul, precum şi un motiv de faimă a culturii ei temeinice!

Nu vreau să amintesc aici practicile penibile şi totalmente întristătoare prin care politicienii cu care am fost dăruiţi au distrus în două decenii totul. Continui cu amintirea stenică: Festivalul s-a încheiat cu brio. Românii erau mândri iar Ludi, organizatorul ediţiei care ar fi trebuit să eşueze, era aplaudat la o şi mai mare scenă deschisă decât oricare alta pe care trăise momentele de glorie ale vocii lui minunate. Acum erau momentele de glorie ale descoperirii meritelor lui de dăruit manager şi om de iniţiativă al actului cultural. Şi minunea conceptuală s-a produs. Duhul Sfânt s-a coborât asupra tuturor controversatelor sau necontroversatelor figuri din CPUN, care era atunci Parlamentul şi, la o remaniere guvernamentală, ei şi-au spus într-un gând bun de inspiraţie meritocratică: „Dacă Spiess a făcut minuni cu Festivalul, de ce să nu-l facem ministru al Culturii, ca să-şi continue actele de dăruire şi iniţiativă pe care le-a demonstrat?!”… Ei bine, chiar dacă de atunci nu am mai întâlnit nici o dată în politica noastră o asemenea apreciere pe merit, asta mă unge pe suflet şi îmi spune că nu totul e pierdut; că un conclav de oameni care decid – respectiv chiar electoratul dacă este dăruit cu voinţa politică a sincerităţii de intenţie – poate alege pe merit şi poate lua decizii de adevărat interes naţional şi nu de meschin interes personal sau de grup. Asta este meritocraţia: Să-l alegi pe om după merit şi să pui stavilă dedesubturilor mafiote susţinute doar de populism, demagogie şi bani nespălaţi, ştiind bine că numai astfel asiguri progresul la nivel naţional. Dar, pentru asta, este nevoie de o conştiinţă civic-politică, tot la nivel naţional.

În felul acesta, prin respectul reciproc între persoane, între drepturile lor şi în egalitatea lor de şanse, comportamentul corect faţă de ceilalţi devenind o îndatorire civică, democraţia nu mai rămâne formală şi demagogică, ci devine meritocraţie, recunoscându-i fiecărui om meritele şi aşezându-l pe treapta pe care poate fi cel mai eficient în progresul social.

Raţionamentul acestei convingeri pe care mi-am exprimat-o era următorul: Aşa cum marea generaţie a renaşterii româneşti s-a constituit la 1848 prin fermentul intelectual al celor reveniţi din lumea occidentală, după ce s-au dedicat acolo frământărilor sociale ale epocii şi şi-au însuşit idealurile pe care le avea cea mai deschisă către democraţie parte a omenirii, tot astfel, instabilitatea noastră politică de astăzi, datorată lipsei de caractere, care se conjugă cu sechelele unui trecut nefast, ca şi nevoia unei clase politice autentice, capabile să impună acele puţine dar definitorii criterii ale democraţiei avansate, află rezolvare prin revenirea sau implicarea celor care au muncit, au trăit, s-au format şi şi-au consolidat preceptele într-o asemenea democraţie dinafară, conştienţi şi de imperfecţiunile ei, dar şi de dezideratele ei ferme, bine impuse social.

Iar speranţa mea era că, astfel sau, mai bine zis, şi pe această cale ca şi pe cea a propriei perfecţionări a ţării prin punerea în valoare a celor mai capabile şi mai dedicate forţe, vom ajunge la acea adâncire a democraţiei care să îngroape pentru totdeauna demagogia  cu care au vorbit despre ea ideile comuniste. Vom revalorifica împreună, din valorile universale ca şi din întreaga noastră tradiţie, tot ce ne-a menţinut moralul existenţei prin credinţa creştină, prin valorile învăţăturii ei întru înflorirea a ceea ce este frumos sufleteşte, prin solidaritatea umană şi voinţa naţională, prin strădania fiecărei familii şi fiecărei obşti de a-i ajuta să se realizeze pe copii merituoşi care pot fi crescuţi în scopul progresului social, prin respectul pentru exemplul celor care au realizat ceva…În sfârşit, prin conjugarea eforturilor celor dinafară şi celor dinăuntrul graniţelor ţării, să ajungem la o democraţie stabilă şi folositoare cetăţeanului, capabilă să înlăture răul social şi decăderea morală, aduse, practicate şi, din nefericire chiar impuse unei întregi societăţi de către minciuna şi ipocrizia democraţiei formale.

Pentru că nu numai noi, ci întreaga omenire are nevoie de o însuşire temeinică a acelui concept care se configurează în lupta cu democraţia formală de astăzi, democraţie cu accent electoral şi bazată doar pe cifrele uşor de manipulat ale statisticii, concept pe care, în raport cu integralitatea persoanei, a drepturilor ei şi a proprietăţilor ei, începem să o numim „DEMOCRAŢIA REALĂ”.

În contemporaneitatea noastră, filosofia politicã – pe cât de încărcatã de adevărurile umanismului integral, pe atât de încercatã în confruntări cu agresarea democraţiei din afara şi dinăuntrul ei – nu poate avea temã mai importantã decât pragmatica asigurării unei democraţii reale. Aceasta se realizează în timp prin Guvernare si Lege, prin Administraţie si Moralã, prin RESPECTUL COMUNITAR ÎNTRE PERSOANE. Fiind vorba, în ultimã instanţã, de o arhitecturã socialã şi politicã a Statului si Instituţiilor Comunitare moderne, lucrurile stau la fel ca-n raporturile diferite ale arhitecturii cu geometria planã sau cu geometria în spaţiu: LIBERTATEA PERSOANEI ŞI A COMUNITĂŢII îşi capătã conţinutul ei adevărat numai dacã o abordãm ca pe o coordonatã pusã în raport cu celelalte, care o ridicã la puterea a treia: ÎNDATORIRILE. Numai în acest mod, volumul adevărat al libertăţilor unei societăţi iese în evidenţã. La fel şi cu EGALITATEA: Pentru a nu fi totuna cu EGALITARISMUL DEMAGOGIC, ei nu i se poate demonstra adevăratul volum decât în raport cu stadiul de afirmare a persoanelor si a comunităţilor umane, cu ASIGURAREA REALĂ A EGALITĂŢII DE ŞANSE. Astfel, democraţia formal-statisticã prezintă (şi reprezintă) o societate schiţată doar în liniile geometriei plane, fără a explora nici interiorul nici ambientul, în vreme ce DEMOCRAŢIA REALĂ îi conferă volumul ei autentic şi existenţă adevărată prin cele trei dimensiuni în spaţiu. La fel cum numai şi numai geometria în spaţiu poate reprezenta toate simetriile care conduc la armonia arhitectonicã a unui edificiu. Construit printr-o SIMETRIE DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII, de moralã comunã şi bunuri personale, de SUVERANITATE PERMANENTĂ A OMULUI ASUPRA SA prin prioritatea existenţei persoanei şi CONDUCERE DOAR TEMPORARĂ, prin delegaţie electoralã dată cuiva pe timp limitat – simetrie care-i asigurã adevărata armonie a existenţei – edificiul socio-politic îşi demonstrează STABILITATEA ARMONICĂ prin diacronia dezvoltării democraţiei reale. Iar primul pas important în construirea unui asemenea edificiu al democraţiei, îl constituie o apreciere categoric meritocratică în acordarea funcţiilor publice, eradicarea clientelismului politic şi a căutării avantajelor mafiote de grup care, frizând crima organizată, are o cu totul altă schemă decât cea a transparenţei democratice, presupune oculte puteri ascunse din  partea, fie a unor conclavuri care conduc din umbră, fie a unor persoane care dictează. Iar asta nu poate conduce decât la trădarea totală a democraţiei prin totalitarism.

Iată de ce, chiar dacă voi fi etichetat drept habotnic, eu consider că nu există altă cale decât cea a respectului absolut faţă de persoana umană, în deplinătatea egalităţilor de şanse, prin meritocraţie, spre democraţia reală.

Acesta ar fi apelul la care sunt solicitat post factum, deoarece eu l-am lansat de mult prin toată simţirea şi credinţele mele, chiar şi către persoanele cu o integritate relativă, dar bine intenţionate şi nu numai către persoanele cu o „integritate desăvârşită”. Pentru că nu facem verificări, ci doar apeluri la raţionalitate şi la intenţii cinstite privind prezentul şi viitorul acestei ţări. Să fie gândul de integritate acolo, în sufletele lor, să nu şi-l fi pierdut cu totul şi, atunci, Bunul Dumnezeu îi va ajuta să şi-l dezvolte!

Trebuie să mărturisesc faptul că am avut mulţi studenţi entuziasmaţi, care nu au luat o asemenea dezbatere doar ca pe un simplu curs. De asemenea au fost şi comentatori care m-au lăudat. Dar lauda lor, pentru care le mulţumesc, a fost mai mult literară decât ideatică. Au scris ca despre o carte bună care te satisface şi îţi  prilejuieşte aprecieri literare în domeniul eseisticii, a polemicii, a pamfletului, dar nu ca despre o idee dureroasă care trebuie să nască alte idei şi alte propuneri, până se realizează. Îndrăznesc chiar să spun că ar fi putut să fie mai critici, dar să nu se gândească numai la sucul propriu al literaturii în care fierbem toţi cu orgoliile noastre estetice, ci să vină cu idei noi, cu observaţii şi chiar cu altfel de soluţii care să ne hrănească nevoile etice.

Cât despre cei din străinătate, în contribuţia ideală a cărora îmi puneam atâtea speranţe, trebuie să mă împac cu sfatul mai realist al poetului Dimitrie Grama, care mi-a atras atenţia că, asemenea celor din ţară, şi românii din străinătate sunt de mai multe feluri, de la cei blazaţi până la lipsa de ideal naţional, la cei care suferă în tăcere pentru ţara lor. Iar manipularea în braţele căreia se lasă, după cum s-a demonstrat la ultimele alegeri, nu a făcut decât să întărească această întristătoare părere cu aşchia care nu sare departe.

Si totuşi, au aş dori ca aşchiile să sară din trunchiul celor de la 1821, de la 1848, de la 1859, de la 1877, de la Ţebea, de la Câmpia Libertăţii, de la Mărăşeşti, de la Sfatul Ţării, de la Alba Iulia şi chiar de la Bicaz şi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde duşmanul a încercat să anihileze elitele ţării.

Acesta poate fi „Apelul” pe care, de fapt, l-am lansat; dar care trebuie susţinut printr-o mişcare adevărată la care eu nu pot decât să ader dacă dumneavoastră şi alţii o veţi porni. Să ştiţi că asemenea reacţii mai există şi asemenea propuneri am mai primit. Avem în acest sens un Institut de Studii Personaliste, tineri studioşi dedicaţi unor lucrări teoretice pe tema respectivă, o Consfătuire Naţională a Intelectualilor de la Sate, cei mai legaţi de suferinţa populară de astăzi, precum şi câteva publicaţii. Vă pun la dispoziţie în ataşament şi volumul „Despre meritocraţie” cu titlul căruia am început aceste rânduri. Dar o organizare propriu zisă este absolut necesară iar, pentru asta, în afară de oamenii de condei şi de idei care-mi sunt prieteni, cred că este o nevoie absolută de o iniţiativă masivă din partea oamenilor mai tineri, ca şi a românilor care au învăţat în lumea largă, mai mult decât noi, care sunt avatarurile şi care sunt comandamentele democraţiei.

Eu vă stau la dispoziţie şi chiar pot organiza o consfătuire când mai mulţi dintre dumneavoastră vor fi în ţară. Ce părere aveţi?