APOCALIPSA CU SIMBRIE (III)

9. CONCEPTUL „SECURISTUL CEL BUN”

La articolul anterior, despre reaua credinţă şi sechelele mentalităţii trecute, mi-aş mai permite să adaug un caz – exemplu, astăzi uitat: Mona Muscă.

Uitat; iar, pentru unii, parafat ca victimă. Nu pentru că nu ar fi avut vreo vină, ci pentru că alţi agenţi, sau informatori dovediţi ai securităţii, nu au păţit nimic. Dar lucrurile nu stau chiar aşa; opinia publică a sancţionat cazul ca atare deoarece doamna Muscă a încercat prea evident să-i arunce praf în ochi negându-şi multă vreme colaboraţionismul.

Nu cunosc raţiunile exacte şi dedesubturile măsurii oficiale care a „preferat-o” pe ea dintre atâţia, sacrificând-o; dar judecata neoficială, cea a opiniei publice care şi-a pierdut încrederea în ea, nu a venit ca o condamnare a trecutului de dinainte de 1989, ci ca o dezamăgire că femeia acesta minţea la timpul prezent spunând că nu a colaborat. Nu ceea ce întreprinsese ea în trecut cu studenţii străini era lucrul cel mai important, ci faptul că figura ei care căpătase o anumită simpatie se dovedea a fi a unei doamne care voia să ne mintă în faţă; deci nu mai era o doamnă pentru noi. E creştineşte să iertăm cuiva trecutul de care se leapădă, dar avem şi preceptul cu „perseverare diabolicum”. Şi, totuşi, intenţia de victimizare există prin generalizare: „Săraca; ea a plătit, pe când alţii nu!” Ba, sunt voci care chiar spun că, spre deosebire de alte femei pe care le-a tras de păr în politică, pieptănătura doamnei Muscă îl cam deranja pe Băsescu la popularitate, domniei sale convenindu-i alte genuri de minciuni.

Dar eu nu fac decât să inventariez explicaţiile care s-au dat ulterior sau pe parcurs cazului, deoarece am altă părere. Şi anume că, da doamna Muscă este o victimă, dar a propriei ei păreri pe care şi-a făcut-o despre democraţia liberală care se instaura la noi. Aceea lansată în anumite cercuri postdecembriste, aşa zis democratice, unde începea lupta electorală dintre partide. Or, cum unii dintre membrii acestor partide erau foşti securişti sau foşti activişti PCR, conflictul dintre „doctrine” a lansat butada (chiar reciprocă butadă) că „ai noştri sunt securiştii cei buni, iar ai lor cei răi!”… Cu asta, s-au lămurit noile aspecte ale apartenenţei de clasă, transformată încă de la Ceauşescu în apartenenţa de castă. Casta „securiştilor celor buni” a devenit atotputernică şi îndelung agreată în ambele tabere. Asta este realitatea obiectivă; iar Madam Muscă a trăit-o de la începuturile când făcea cafele servind şedinţele de partid ale unor somităţi intelectuale (cărora, numai ulterior li s-au publicat numele de informatori) şi până la apogeul ei de ministru intransigent al culturii care, exersând prin turnătoria din cazul Zambaccian, trimitea apoi controale pe urmele lui Spiess şi Săraru doar-doar le-o găsi vreo hibă. Făcându-şi cariera de politician democrat printre asemenea tovarăşi mai suspuşi decât ea şi ca grad intelectual şi ca grad de informatori şi ca demnităţi în partide de dreapta, pesemne că s-a convins de adevărul cu „securiştii cei buni”, care trebuie, nu numai să nu păţească nimic, ci să fie şi la putere. Aşa că i s-a părut cu totul deplasată dezvăluirea CNSAS –ului, iar negaţia ei nu era minciună, ci doar convingerea că făcea parte dintre „securiştii cei buni”. Asta este explicaţia mea; şi nu speculaţii de genul că a plătit pentru că ar fi fost mai frumoasă decât Sulfina Barbu, mai şireată decât Roberta Anastase şi cu o coafură mai impunătoare decât însăşi cea a Preşedintelui!

De la această doamnă rămâne memorabil răspunsul dat unui gazetar care o întreba dacă soţul ei lucrase la celebrul Institut de Chimie al Coanei Leana. Răspunsul fiind afirmativ, gazetarul a amintit de lucrările genialei:

– Aha, deci soţul dumneavoastră a lucrat acolo la… Polimeri.

– Da, dar el a fost şef la altă secţie! – a venit, exact în tonul convingerii cu „securiştii cei buni”, răspunsul ministresei care bea cafea cu sare.

Cât despre Spiess şi Săraru, cei  mai activi directori postdecembrişti care au lăsat urma trecerii lor la Opera şi la Teatrul Naţional, numai unul mai trăieşte. Despre Spiess s-a spus că a murit la vânătoare, dar nu împuşcat. Fiindu-mi prieten, eu ştiu ce artist onest şi sensibil era şi cât de grav l-au „lovit în infarct” acuzaţiile dovedite până la urmă doar suspiciuni, cu care l-a vânat doamna ministru chiar din clipa în care s-a aşezat în fostul lui fotoliu de ministru. Pentru că, în loc de eleganţa democratică şi respectul intelectual al unei convieţuiri dintre putere şi opoziţie, asta  învăţau securiştii cei buni: Imediat cum ajung la putere să le dea în cap şi să-i înfunde pe cei dinaintea lor. Alte modalităţi de consolidare a poziţiei, de exemplu să respecte creatorii, indiferent de orientarea lor doctrinară, să-i atragă pe toţi şi să realizeze construcţii politice mai importante prin care populaţia să-i aprecieze tot mai mult, nu învăţaseră nici de la clasicii cu barbă, nici de la cei care, de la Beria încoace începuseră să se bărbierească. Ei învăţaseră ura şi servirea propriilor şefi, iar la democraţie s-au adaptat doar sub aspect electoral, confiscând totul pentru clientela lor politică. Pentru această mentalitate securistă, păstrată în suflet fără nevoia creştină de a se converti, a fost exclusă social această doamnă; mai mult decât pentru păcatele securiste ale tinereţilor.

Am amintit toate acestea, pornind tot de la ceea ce a devenit obsesiv pentru starea de sănătate a românilor: BANI PENTRU TRATAMENTUL LA VIENA, ÎN LOC DE BANI PENTRU CONSOLIDAREA SISTEMULUI MEDICAL ROMÂNESC.

Când l-am rugat pe dulcele meu prieten Spiess să ajute prin Ministerul Culturii un coleg bolnav, chiar dacă acela agrea altă culoare politică, el a reacţionat nu doar ca ministru, ci a uzat de marele său prestigiu de artist căpătat la Viena şi a contribuit cu bani proprii, câştigaţi prin vocea sa de aur. Venită din rândurile dubioase ale carierismului politic, doamna Muscă nu s-a sfiit să provoace accidentul de vânătoare trăgând în inima blândă a acestui Freischutz, numai pentru că făcuse parte din altă formaţiune politică.

Nu am vrut să răscolesc trecutul. Întâmplarea însă este semnificativă pentru întrebarea: Dacă iubim democraţia, ne mai putem permite să îndurăm vindicativul model bolşevic în politică – ceea ce înseamnă anihilarea opozantului până chiar la cea fizică?… Sau ne va lumina Dumnezeu în această Săptămână Sfântă, ca să ajungem şi noi la calmul democratic al respectului reciproc!  De obicei, în lumea civilizată, când devii ministru şi întâlneşti un fost ministru, ai datoria să manifeşti faţă de el o condescendenţă colegială, nu să te gândeşti cum să-l bagi la zdup! Asta, cu băgatul oricui la zdup, e trăsătură eminamente bolşevică. Ea e mai umană doar decât cea mafiotă care te bagă direct în mormânt.

Sub primii doi preşedinţi parcă începuse şi la noi o oarecare atmosferă de conlucrare, fără luptă de clasă între guvernare şi opoziţie, ci cu acceptarea acelui statu quo de alternanţă care face viaţa  mai civilizată, mai umană, mai respectabilă. Adică ne scoate de sub imperiul dictaturii de partid pentru care, iată, această doamnă, în ciuda faptului că alţi foşti colegi de ai ei perseverează în politici strict clientelare şi de anihilare totală a adversarului, ne oferă exemplul pozitiv al faptului că a putut fi scoasă de pe firmament.

10. O FI INCULTURA PLUS SUFICIENŢA PLUS MIRAJUL PUTERII BANILOR

În articolul trecut ne-am ocupat de un fost ministru al culturii; acum trecem şi la incultură. Unde, căutând semnificaţiile titlului nostru de mai sus, venim să ne punem întrebarea: Oare ce l-a condus pe Gigi Becali sa-şi facă dreptate singur claustrându-i pe hoţii maşinii sale?… Oare din ce cultură juridică se trăgea convingerea sa că geanta cu bani pe care a dus-o la Cluj nu era o ilegalitate?… Oare pe ce se baza tot spunând prostia aceea că „el are dreptul să dea prime cui vrea”, confundând legalitatea cu faptul că blaturile sunt bine împământenite în fotbal şi ne recunoscând prin asta măsluirea anterioară a unor meciuri?

Mulţi oameni care iau democraţia după ureche se gândesc numai la ceea ce le este lor convenabil şi îşi justifică actele antisociale prin libertăţile democratice care trebuie să le fie asigurate. Dacă ar avea un minim de cultură civică, le-ar fi prezent în minte raportul dintre libertăţi şi îndatoriri, iar abia apoi le-ar pretinde pe primele. Pentru că, în contradicţie cu impulsurile spre libertatea personală, pe care orice vieţuitoare le are din instinct, raţiunea umană a străduit pentru o cultură a convieţuirii care se consolidează treptat prin morală, prin religia de comuniune spirituală şi cultivarea aproapelui. Apoi, într-o fază superioară, începe a se configura o cultură a democraţiei, adică a convieţuirii libere şi benevole, pe care naţiunile o capătă în timp. Ea este cea care stabileşte atât relaţiile convenţionale, cât şi cele administrative, de justiţie, de asociere liberă sau de respect reciproc între persoanele comunitare. Şi, astfel, practicată istoriceşte, devine cutumă socială care nu se mai învaţă, ci se deprinde de la sine şi se moşteneşte.

În lumea noastră, însă, atât de agresată până în prezent de dictaturi, mafiotisme şi, pe deasupra, pegra atee a comunismului, numai educaţia civică este cea care poate accelera însuşirea de fond personal a comportamentului democratic şi numai practicarea lui de către cât mai mulţi membri ai societăţii îi poate îngrădi pe cei a căror conştiinţă a rămas la nivelul instinctual-animalic al libertăţilor anarhice dominate numai de poftele din egoul fiecăruia.

Când, însă, la această concepţie primitiv egoistă se mai adaugă şi nişte bani câştigaţi uşor, iar tu vii să te împăunezi cu cele mai josnice atuuri ale lumii interlope ajunsă şi ea la libertăţi democratice odată cu cei ce şi-au făcut un ideal din asta – deci ajunsă întâmplător şi nu deliberat – poţi să te mândreşti cu scormonitul în murdărie şi să capeţi îngânfarea unui Bercea Mondialu, cum că „el e deţinătorul ştiinţei de a face bani şi cu banii ăştia poate cumpăra orice”.

Ajungerea la libertăţi primite pe de-a gata, mai ales a acelor categorii de cetăţeni marginali, care n-au avut vreo contribuţie la dobândirea lor, ci au ajuns fără efort direct să beneficieze de ele, produce o degringoladă socială şi o periculoasă răsturnare de valori. Astfel ignoranţa contribuie categoric chiar la deteriorarea democraţiei, la înlocuirea ei cu actul volitiv-personal al celui care nu se mai teme atât de mult de lege, la primitivismul unor precepte de conduită subterană, alta decât legislaţia statului de drept. Ca dovadă că destule asemenea elementele menite să gireze integrarea noastră europeană, exact din acest motiv sunt lovite de suspiciune, iar cetăţeni oneşti ai acestei ţări sunt jigniţi prin confundarea cu indivizii de scursură încurajaţi nu de noi, ci chiar de demagogii politicilor europene care ar trebui acum să fie lăsaţi să se spele cu ei pe cap.

A confunda democraţia cu anarhia şi bunul plac personal, dar a găsi apoi argumentele umanismului democratic şi a te plânge că „nu poţi suporta starea de claustrare”, demonstrează foarte clar că exact cei care prin incultura lor sfidează legile democraţiei, au şi şmecheria de a încerca să uzeze de ele atunci când le convine. Animal rău, ştiind să taie şi să mituiască, ajuns tot prin cine ştie ce asemenea instinct de dubioasă strecurare în familia prezidenţială, Bercea Mondialu dovedeşte până la urmă că a făcut-o sperând a-şi asigura imunitatea acesteia şi apelează de după gratiile ce „nu le poate suporta” până la cele mai înalte legi ale democraţiei pe care, prin toate actele sale nu făcea decât să o demoleze. Paradoxul este evident, iar ignoranţa nu are limite în pretenţii. Aceasta este, de fapt, trăsătura psihologică nocivă pentru democraţie a întregii lumi interlope.

Nu vorbesc despre celălalt amănunt recent: Faptul că atunci când a vrut să prezinte partenerului său conflictual de ce putere dispune în a-şi aplica propria sa lege aici, între graniţele statului nostru de drept, Sorin Ovidiu Vântu l-a ameninţat cu „toţi bulibaşii” pretinzând că ei acţionează la comanda lui, fapt pentru care au rezultat chiar proteste din partea acestora. Sigur că este un mod de a vedea lucrurile strict mafiot, fără nici o legătură cu democraţia sau chiar împotriva ei. Un personaj controversat nu se compromite prea mult prin asta. Dar când oameni care se consideră a face parte dintr-o clasă superioară, autodefinindu-se drept „clasă politică”, perseverează în conlucrarea cu lumea interlopă acceptând psihologia ei şi complăcându-se cu parteneriatul ei, atunci lucrurile se agravează la nivel statal. Pentru că această confuzie se va putea accentua exact prin împărţirea cetăţenilor ţării în două categorii, aşa cum ar vrea guvernarea: Cei care se pot trata si cei care nu se pot trata la Viena. Iar, dacă vom aplica un asemenea principiu, tare mă tem că interlopii vor avea şi prioritate şi câştig de cauză şi toate drepturile rezervate. Fiindcă ei, chiar dacă nu au încă oportunităţile vânate de politicieni, şi le creează prin violenţă sau mituire. Şi se aseamănă la storsul banilor cu cei de la putere, ajungând pe picior de egalitate cu ei: Mai presus de lege şi mai presus decât ceilalţi cetăţeni!

Iar acesta va fi un pas esenţial spre degradarea noastră naţională, spre decăderea noastră pe scara de apreciere a popoarelor, unde nici astăzi nu stăm prea bine.  Degradare şi decădere nu numai morală, dar chiar fizică, fiind vorba de sănătate  şi de supravieţuire.

Aici nu mai avem justificarea prin incultură pe care i-am putea-o găsi lui Gigi Becali; incultură care-l împinge să confunde ceea ce este interes personal cu ceea ce este legal. Aici este rea credinţă şi chiar încălcarea jurământului depus de fiecare politician în funcţie pe o constituţie care apără democraţia.

Faţă de ei, în întreaga sa vizibilitate, „per total”, ca să ne exprimăm ca la piaţă, Becali are o imagine pozitivă. Este incult, e drept. Atât de incult încât vrea să-şi şi impună altora actele de incultură. Voia, mai bine zis. Trebuie să fiu onest şi să-i recunosc progresele morale. Deci: Voia, dar nu mai vrea. Pentru că, bun creştin fiind (asta nu i-o putem nici nega, nici neglija în aprecieri) el crede în convertirea păcătosului şi se pocăieşte. Trage concluzii din întâmplările nefaste şi devine mai bun, mai civilizat, mai responsabil de actele sale. În plus, are o morală de familie foarte sobră, caracteristică spiritului drept, aromânesc, iar multe dintre acţiunile lui sunt îndreptate cu sinceritate spre ajutorul social şi grija diaconească faţă de semeni, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Dacă şi-ar mai corecta libertinajele subintelectuale ale impulsivelor şi vulgarelor reacţii de stadion, ar deveni chiar un model pozitiv, de genul celor născuţi din bunul simţ popular: Fără carte, dar cu conştiinţa câtorva valori atât de bine înrădăcinată încât merită atenţia publică, de genul haiducilor, sau al lui Petrache Lupu. Categorie socială despre care nu putem să spunem  că n-au avut o influenţă benefică asupra semenilor.

Spre deosebire de el, însă, pentru oricine se consideră politician de carieră şi, pe deasupra, mai face şi caz de asta, ignoranţa sau, mai grav, ignorarea preceptelor ferme a ceea ce înseamnă morala democratică, este certificatul de apartenenţă la (sau de decădere în) mediul lepros al lumii interlope. Modelul lor social negativ este cel mai periculos şi reclamă de urgenţă fie internarea la Tichileşti, fie înconjurarea instituţiilor lor politice cu cordoane sanitare. Dacă vor să demonstreze că ţin la demnitatea noastră naţională, nu au de ales decât între aceste două variante.

(va urma)