În toamna anului 2004, am făcut o călătorie, cu autocarul, de la Lisabona la Santiago de Compostela. Am obiceiul ca, ori de câte ori călătoresc, să-mi iau cu mine o carte pentru a rezista monotoniei, orelor moarte şi insomniilor hoteliere. Am ales atunci GAURA. APA VIE, APA MOARTA, al doilea roman al lui Ştefan Mitroi, şi care apăruse la Bucureşti în urmă cu câteva luni. Mărturisesc că nu mi se întâmplă des ca, atunci când încep o lectură, să nu mai pot lăsa cartea din mănă până nu ajung la capăt. Este confirmarea supremă, pentru mine, fără a-mi purta gândurile prin alambicate retorte analitice, că acea carte este o carte bună. Seducţia a dăinuit mult timp şi m-am pomenit traducând-o în portugheză, fără să-mi vâr nasul în verdictele criticii. Şi iată că acum, în anul 2011, GAURA apare şi pe piaţa literară spaniolă, la Editura Niram Art din Madrid, în traducerea domnului Fabianni Belemuski. Nu ştiu să vă explic, în chip satisfăcător, de ce unele cărţi încep, prin voinţe umane conjugate, să călătorească.
Am pomenit în paragraful anterior de mai multe ori cuvântul călătorie, şi acest fapt nu este deloc întâmplător. Un foarte inteligent om de litere român, Marian Popa, a spus cândva că formula epicului s-ar reduce la „cineva care vine sau la cineva care pleacă”. Astfel, arhitema naraţiunii din totdeauna a fost călătoria. Romanul lui Ştefan Mitroi nu dezminte această lapidară exprimare.
GAURA este, înainte de toate, romanul unei călătorii ad inferos, în căutarea lumii de dincolo, zisă ireală sau fantastică, dar, despre acest adevăr, Ştefan Mitroi are „ingenua” înţelepciune de a se îndoi. Lumile sale sunt deopotrivă reale, căci imaginarul romancierului se ţese din memoriile colectivităţii natale, din visele şi basmele pe care şi le plăsmuieşte pentru copilul din el, din jocul manierist al „lumii pe dos”, din meşteşugiri poetice şi din scenete dramatice răscroite din eternul teatru al vieţii. Mitroi scrie într-un fel sincretic, urzind abil epicul, liricul şi dramaticul. Aceasta particularitate a scriiturii sale romaneşti m-a făcut să-l iau tot mai serios în seamă în aceşti ultimi ani.
GAURA (un cuvânt „adânc”, care ne vine din substratul traco-iliric) este, deopotrivă, şi romanul unui călător care îşi împlineşte destinul. Anghel Preducel, fântânarul, pleacă dintr-un sat din sudul românesc în lumea de dedesubt, hălăduind, după spusele autorului, vreo douăzeci şi cinci de ani pe acolo. Indigenţei vieţii materiale cotidiene de la ţară, i se opune apetenţa oamenilor pentru filozofare, pentru iscodirea adevărurile existenţiale. Iată de ce, cred eu, la Ştefan Mitroi, maniera clasică de a trata ruralul nu este nici pitorească, nici realistă, nici magică. Ţăranul său este un om pur şi simplu aidoma tuturor pământenilor, dar care vieţuieşte într-un spaţiu mental al memoriei colective în care sacrul, în sensul lui Eliade, încă nu a căzut în profan.
În GAURA, naraţiunea se sprijină pe un triunghi discursiv: profeţiile Tămâiţei, care vorbeşte de soartă şi de blestem în chip aproape antic, povestea ţigăncii Caterina şi scrisorile lui Anghel protagonistul.
Ca în orice mare călătorie transgresivă, important nu este dobândirea tainei ultime, ci drumul iniţiatic în abisurile fiinţei eroului ‒ un visător, un nebun, un damnat. Nu ştim prea bine ce este şi nici nu e musai să ştim, căci povestea unui om nu este cu adevărat exemplară decât dacă îşi păstrează nedezvăluit misterul.
Astfel, cartea lui Ştefan Mitroi se întregeşte cu o alta, speculară, în sufletul nostru eratic, carte despre care nu ştim decât că începe să se „scrie” din clipa în care, extaziaţi, revoltaţi sau buimăciţi, am terminat ultimul rând şi închidem coperta acestui foarte ingenios roman.
