EMINESCU-SQ-by-RG-wb

EMINESCU-SQ-by-RG-wbMi-au venit în minte, aduse de un gând răzleţ, următoarele versuri despre demnitate scrise în urmă cu peste o sută de ani:

„Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit; Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.” (G Coşbuc – Decebal către popor)

Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerător pe tunelul istoriei, şi scanner-ul memoriei căuta, căuta acea rugăciune a unui  dac, cu siguranţă un înţelept cu a cărui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanţă anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârşitului de secol nouăsprezece, ca prin intermediul acesteia să ajungă la popor, să-l trezească, pentru că Eminescu a fost un trezitor al neamului său! Redau doar prima parte a acestei poezii şi propun ca nimeni să nu mai citească partea a doua, cea cu blestemele, pentru că se ştie că energetic, putem atrage forţele răului. Ele nu aşteaptă să fie de două ori invocate, pentru că sălăşuiesc printre oameni, în oameni.

Rugaciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Căci unul erau toate şi totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,

Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

S-a trezit oare acest popor? Acest neam căruia i-au fost dedicate atâtea pagini de către  toţi gânditorii născuţi din el, din miezul lui, purtând în fiecare celulă a corpului lor fizic genomul originar din aceste locuri, indiferent unde şi-au petrecut fiecare până la urmă viaţa: Mircea Eliade în America, Emil Cioran în Franţa, Petre Ţuţea în închisorile din România, Pan Vizirescu în hruba casei din Slatina şi lista ar putea continua pe sute de pagini.În oricare dintre aceştia, fie în glorie şi libertate, fie în poienile interioare ale spiritului neîncătuşat a fost prezent mereu Eminescu, atât cu poezia sa flozofică, cu setea sa de alsolut –magistral analizată de Rosa del Conte*, ori cu poezia sa devenită rugăciune!

S-a vorbit mult şi s-a scris despre credinţa ortodoxă a poetului. Impresionante sunt relatările supravieţuitorilor din închisorile comuniste. De pildă, în urmă cu câţiva ani, am ascultat cu profundă emoţie pe doctorul Mija Teofil** – Teo-fil, nume predestinat să-l iubească pe Dumnezeu – fost deţinut politic povestind despre efectul întăritor al poeziilor lui Mihai Eminescu pentru  psihicul celor aflaţi în iadul închisorilor comuniste.

Generaţii întregi, în perioada comunistă nu au cunoscut decât ceea ce a permis cenzura acelor vremuri, subliniind doar geniul său poetic care culmina în Împărat şi proletar cu revolta poetului împotriva celor avuţi. Despre opera sa politică, despre caracterul profund naţionalist în sensul bun al cuvântului pentru că scria totul din dragoste de adevăr şi de neamul despre care –după îndelungate dialoguri cu Densuşianu – aflase cât de vechi este pe acest pământ, chiar de la facerea lumii! Cine ştia în acele vremuri de dictatură, (în afara celor ce aparţineau generaţiei interbelice)  poezia care a devenit rugăciune pentru cei întemniţaţi?

Copiii erau învăţaţi de profesorii lor că Eminescu a fost ateu, nu un căutător, nu un om care este străbătut de îndoieli, frământat de a găsi răspunsuri, aşa cum se întâmplă cu mulţi până îşi găsesc calea cea dreaptă spre Dumnezeu. După ce trecuse prin toate treptele cunoaşterii, nefiind străin de marile religii ale lumii, inclusiv cea indiană care promovează credinţa în metempsihoză, în migrarea eternă a sufletelor până la desăvârşire, după ce suferise ca un orfan de dumnezeu considerându-se „Bolnav în al meu suflet”, se întoarce la matca credinţei practicată de părinţii, moşii şi strămoşii săi.

Pentru că este mai puţin cunoscut, transcriu poemul: „Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,/ Cu mintea depravată şi geniul trândav,/ Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare/  şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic./ Născut făr’ de-a mea vină, trăind fãr’ mai s-o ştiu,/ Nu merg cum merg alţi oameni, nu-mi pasă de-unde viu,/ Supus doar, ca nealţii, la suferinţe grele/ Unesc cu ele ştirea nimicniciei mele./ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred şi nici în rău./ Viaţa mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu:/ A vieţii osteneală o simt şi n-o combat,/ Aş râde doar de-o viaţă, dispreţuind-o toată,/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,/ Muncind în mine însumi, voinţa-n orice nerv,/ Peirea cea eternă din mine să o serv,/ Dar vai! nici siguranţa n-o am că mor pe veci,/ – şi dacă oare – a morţii mâni palide şi reci/ În loc să sfarme vecinic a vieţii mele normă/ Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?/ La sorţi va fi pus iarăşi, de către lumi din cer,/ Ca cu acelaşi suflet din nou şă reapară,/ Migraţiei eterne unealtă de ocară?/ Nimic, nimic n-ajută – şi nu-i nici o scăpare./ Din astă lume – eternă ce trecătoare pare,/ Gonit în timp şi spaţii, trecând din formă în formă,/ Eternă fulgerare cu inimă diformă,/ De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adânc rănită,/ Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită…/ Şi-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă/ Spre culmea morţii mele ridic ş-ast’ dată încă./ Ş-ast’ dată?/ Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?/”

Despre această poezie, Zoe Dumitrescu Buşulenga avea să afirme: „Nu cunosc pagină existenţială mai disperată în toată poezia lumii. Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viaţă, atâta groază de posibilele reveniri (migraţia eternă) preconizate de filosofia indianã, atâta dorin’ã, neputincioasã însã, de a distruge voin’a de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieţii), dar şi atâta umilinţă şi dispreţ de sine (nimicnicia lui) încât existenţialiştii secolului al XX-lea apar, pe lângă el, ca nişte snobi dezgustaţi de o viaţă odioasă. Deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită, nu e creştinã, însă izbucneşte dintr-o sinceritate sfâşietoare”.

Acestă sinceritate, deschiderea sufletului ca la o spovedanie, este caracteristică totuşi omului creştin, trăsătură împregnată copilului Mihai care copilărise în ţara de vis şi de basm a Bucovinei (Ţara fagilor), ţara colindelor care ne încântă şi azi, aşa cum cu siguranţă l-au încântat şi pe viitorul poet, acum o sută  cincizeci de ani.

Spre sfârşitul scurtei dar luminătoarei sale vieţi, dându-şi seama asemeni Fericitului Augustin care afirma pătruns de adevăr: „Unde să te caut Doamne, dacă eu mă aflu chiar în pântecul Tău?”, sub imperiul amintirii slujbelor de liturghie şi a cântărilor slăvitoare ascultate în copilărie în bisericuţa din curtea casei părinteşti, ori a corului călugărilor de la Mânăstirea Neamţ, pătruns de dorinţa de apropiere faţă de Dumnezeu, scrie o invocare devenită nemuritoare, recitată ori cântată acum de multe corale: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;/ O, Maică Sfântă, pururea fecioarã,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranţa mea tu n-o lăsa sã moară/  Deşi al meu e un noian de vină./ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare – asupra mea coboară./ Străin de toţi, pierdut în suferinţa Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te- ador de-acum pe veci, Marie!/”. Poezie învăţată ( pentru că acea generaţie o memorase înainte de a intra în acel iad!) ştiută, recitată cu smerenie de oricare dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste.

Eminescu se roagă scriind, ori scrie rugându-se: „Privirea ta de milă caldă, plină, Îndurătoare – asupra mea coboară”, culminând cu acceptarea (sub influienţa lui Creangă) a tratamentului său din perioada ultimã a bolii, la Mânăstirea Neamţ, unde se spovedeşte şi primeşte şi sfânta împărtăşanie. Această  atitudine vine să confirme întoarcerea sa definitivã la credinţa mântuitoare.

Amintindu-ne că Eminescu făcea, cu privire la iubirea de patrie precizarea: „Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci iubirea trecutului” să nu uităm nici îndemnul său profund creştinesc cu privire la înlăturarea dezbinării: „Nu merge la mormintele Domnilor tăi cu sămânţa desbinării în inimã, ci precum mergi şi împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, cari, oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mame sunt.”

Tendinţa actuală este  ca cititorul să devină egal cu autorul într-un sistem de valori  legat de trăirea în aceeaşi gamă, de rezonanţă, de recunoaştere, dovedind aceasta prin  propria ardere până la incadescenţă, cum ne-a sugerat poetul, ardere metaforică interioară a propriei  făpturi, așa cum scriam – închinând un poem lui  Eminescu – în urmă cu câțiva ani:

„Flacăra gândului bun

Veşnic arzător, plinitor

Aleargă prin univers

într-o credincioasă dezvăluire

a sacrului

Întru Adevar”!

Poetul a dat operei sale şansa de durată –  alături de operele nemuritoare ale literaturii universale care s-au scris înaintea sa ori după – cel puţin cît va exista şi neamul omenesc, pentru că Eminescu se înscrie, mai bine zis a fost înscris de Dumnezeu în cartea celor vii, ai Cuvântului.

Scrierile lui Eminescu rămân alături de cele ale altor luminători ai neamului, adevărate torţe aprinse la lumina cărora, noi şi generaţiile care urmează, favorizaţi de era schimbărilor în care am intrat să putem împleti gândul cu fapta, să reliefăm şi să ne regăsim partea aceea ascunsă din noi responsabilă cu armonia, blândeţea, dreptatea şi echilibrul, trăsături pe care le avem înscrise în codul nostru genetic. Procesul extraordinar de trezire a Omenirii, pe care l-am trait pe parcursul primilor zece ani din secolul al XXI-lea, a fost miraculos! Se vorbeşte  mult despre transformarea conştiinţei care va avea drept rezultat unirea a milioane de oameni.

Să nu uităm că Eminescu a început această lucrare în urmă cu peste o sută de ani, şi acest interval de timp ar trebui să conteze mult în devenirea noastra.

———————————————-

* Rosa del Conte, critic şi scriitor italian care în anul 1956 l-a propus pe Lucian Blaga pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru literatură.

** Doctorul Mija Teofil – iubire demonstrată conform îndemnului cristic, prin iubirea aproapelui concretizată de domnia sa prin înfiinţarea şi organizarea Azilului pentru bătrâni din Săcele, judeţul  Braşov