Fiecare semn întâlnit îşi poartă cu sine, ca pe o umbră, semnificaţia sa. Acesta se modifică, evoluând pe scara verticală a istoriei, parcurgând fiecare epocă, unde cunoaşte de fiecare dată sensuri noi sau îşi păstrează de-a lungul secolelor, aceleaşi semnificaţii. Omul încerca să preia din mediul său înconjurător cu ajutorul simţurilor – văz, auz, miros – informaţiile ce-i erau oferite. Fiecare constatare era sintetizată şi transformată într-un semn. Semnul era stocat într-o ,,bibliotecă” a memoriei şi de acolo preluat, recunoscut, acceptat de întreaga comunitate. S-a stabilit astfel, o legatură între macro – şi micro – cosmos, legatură exprimată cu ajutorul elementelor figurative preluate din natura înconjurătoare.
Satul românesc reprezintă obârşia culturii. Este punctul din care iradiază elemente şi în arta cultă. Prin intermediul credinţelor de factură tradiţională a evoluat imaginarul colectiv, oamenii au fost în stare să realizeze altfel de sisteme, unde simbolurile au semnificaţii vaste. Lumea imaginarului înfăptuită de către ţăranul român are la bază lumea reală, la care acesta a simţit nevoia să adauge unele rezolvări de situaţii altfel, apelând la elemente de factură mitică.
Ţăranul român s-a întrecut pe sine atunci când a conceput formele obiectelor de uz casnic sau ritualic, mobilierul, etc., dar mai ales decorurile şi cromatica lor.
Motivului decorativ, aşezat cu grijă a fost purtătorul de mesaj al ţăranului român, peste timp. El, cu ajutorul înţelepciunii şi cu măiestria de care a dat dovadă, a încercat să unifice şi să armonizeze pământul cu cerul. El ne-a lăsat un adevărat tezaur spiritual, materializat în lucrurile create. Fiecare regiune etnografică are bogăţia sa simbolică, dar între ele există relaţii de similitudini şi interdependenţă.
Plecând de la elemente simple, geometrice, precum cercul, pătratul, rombul, triunghi şi ajungând la cele fitomorfe şi zoomorfe ne-a redat o ,,lume”. Aceşti făuritori, meşterii populari, au ştiut cu măiestrie să îmbine semnul şi culoarea, din dorinţa de frumos.
Arta populară a însemnat pentru artişti din secolul XIX şi XX o sursă de inspiraţie, păstrătoare a semnului arhaic. Ei descoperă un alt tip de interpretare şi de organizare a spaţiului, un raport de plin – gol şi o raţionalizare a lui.
Ion ŢUCULESCU, artist craiovean ce a văzut lumina zilei pe 19 mai 1910 a redat natura românească, spaţiul acesta minunat, prin intermediul sentimentelor şi trăirilor. Creaţia sa este o continuitate a limbajului arhaic, exprimat prin intermediul expresionismului. S-a inspirat din semnele decorative ţesute, cusute, incizate sau excizate de ţăranul român şi le-a inclus în propriile sale creaţii, organizându-le spaţial, încercând astfel să-şi construiască un alt mod de comunicare. Lucrările sunt vizibil geometrizate, ritmate, având o atmosferă fantastică.
Foarte bun colorist oferă privitorului, prin creaţiile sale, dovezi indubitabile de mare forţă interioară. Impresionantă este relaţia dintre formă şi culoare, cu acorduri grave şi contraste puternice.
Printre lucrările selectate, în care se regăsesc semne decorative stilizate, este cea în care îl omagia pe bunicul său. ,,Portetul bunicului” este un tablou în care fiorul de admiraţie al artistului faţă de fiinţa dragă ce i-a legănat copilăria, traversează spaţiul. În jurul bătrânului pictorul a creat o atmosferă de basm popular. Elementele decorative întâlnite (fruza, floarea, zig-zag-ul) au fost plasate atât în fundalul tabloului cât şi pe vestimentaţia şi scaunul bătrânului. Există aici o comunicare între două spaţii, două sensuri ale vieţii.
Ion Ţuculescu a descoperit în arta noastră populară vitalitatea, de aceea şi tipul să de compunere, a juxtapunerii geometricului şi figurativul, demonstrează cât de profundă a fost cerecetarea sa.
Apropierea de folclor s-a făcut treptat, dacă cercetăm cu atenţie creaţiile sale din această perioadă.
O altă creaţie ce stimulează gândirea este ,,Compoziţie cu păpuşi”, unde pe un fundal galben, cu decoruri stilizate, apar zece personaje pe care artistul le-a numit păpuşi, Seamănă izbitor cu figurinele de ceramică sau cu ulcioarele de nuntă ce au forme antropomorfe. Nu întâmplător apar semne decorative florale. Totul la el este redus la esenţă pentru că nu a încercat decât să ilustreze contactul dintre viaţa omului şi natura în mijlocul căreia trăieşte.
Şi cea de-a treia lucrare selectată este ,,Autoportret”. Artistul îşi plasează figura pe un câmp galben înconjurat de elemente fitomorfe. Aceste flori stilizate sunt dispuse în partea dreaptă, adică în faţa figurii, cu tonalităţi de roşu, iar în partea stângă, cu tonalităţi de verde. Corpul figurii, aşezat central poate fi privit ca un vas antropomorf, iar braţele sunt asemănătoare unor toarte. Vasul, pictat în tonalităţi de verde cu inflexiuni de negru pare să ne transmită starea fiinţei umane metamorfozate.
Chiar dacă pare un pic mai explicit acest articol, a fost scris cu dorinţa ca cititorii revistei să pătrundă alături de mine, imaginar, în spaţiu picturii ţuculesciene.
Nu întâmplător printre proverbele româneşti există şi acesta ,,omul sfinţeşte locul”. Ion Ţuculescu a sfinţit un loc în inimile noastre.
