În noaptea de 15 iunie, timp de peste cinci ore a fost eclipsă totală de lună, care a putut fi văzută şi de la noi din ţară. Eclipse de lună sunt mai dese, de soare… când şi când. Azi şi copiii ştiu cum se produc aceste fenomene. Cândva se spunea că luna sau soarele aflate în eclipsă sunt mâncate de vârcolaci. Azi nu mai aud pe nimeni spunând asemenea lucruri. Cred că ar fi bine să reamintim celor ce nu mai ştiu exact mecanismul după care se produc eclipsele. La eclipsa de soare, luna intră între soare şi pământ şi noi nu mai vedem soarele, iar umbra lunii se abate peste noi. La eclipsa de lună, pământul intră între lună şi soare şi umbra lui acoperă luna. Luna n-are lumină proprie, ci ea reflectă lumina soarelui, ca o oglindă. Intrând în umbra pământului, ea devine întunecată. Fenomenele acestea se petrec destul de rar şi pot fi calculate cu mult timp înainte de oamenii de ştiinţă.
Prin 1960 a fost o eclipsă de soare, care s-a văzut bine şi în zona noastră (jud. Mehedinţi n.r.). Eram în clasa întâi. Se răspândise zvonul că vine sfârşitul lumii şi că eclipsa înseamnă începutul sfârşitului. Cu o zi înainte, doamna învăţătoare ne-a învăţat să căutăm un câte un fund de sticlă şi să-l afumăm la o făclie de lumânare, urmând ca a doua zi să ne ducem la şcoală înarmaţi cu un astfel de instrument, cu care să vedem eclipsa. Nu-mi amintesc să ne fi explicat mecanismul după care se produce eclipsa. Acasă am găsit mare jale. Mama venise de la oraş şi acolo îi spuseseră „cucoanele” că nu mai avem nici o scăpare, că sfârşitul lumii va fi peste câteva ore. Eclipsa urma să aibă loc pe la ora 10 dimineaţa. Nu m-au lăsat la şcoală: „Dacă o fi sfârşitul, să fim şi noi toţi trei pe acelaşi loc, să ştim unii de alţii! Cum să te duci tu la şcoală şi să nu ştim nimic de tine!”… Am ascultat şi nu m-am dus. Împreună cu tăticu am privit prin sticla afumată cum soarele s-a acoperit uşor-uşor de o pată neagră, rotundă. În vremea aceasta mămica se ruga cu lacrimi, aşa cum numai dânsa ştia să se roage la ceasuri de cumpănă. Când întunericul a acoperit pământul, am simţit un curent rece, care m-a pătruns în oase. Găinile alergau înebunite, căutându-şi coteţul, câinii au început să urle, vacile să mugească. Un vânt straniu a început să bată, parcă şi pământul era uimit de cele ce se întâmplau. După un timp, pata neagră care acoperise soarele a început să se retragă, lumina s-a revărsat peste lume şi totul a intrat în normal. Toţi au ieşit în drum, grăbindu-se să comenteze evenimentul.
M-am dus la şcoală după eclipsă. Când am deschis uşa, toţi ochii s-au îndreptat spre mine. Doamna a făcut câţiva paşi. S-a apropiat:
– De unde vii, domnişorule?
– Da, doamnă, de acasă!
– La ora asta? Elevii veniră de la ora opt? Tu nu eşti tot elev?
– Da, doamnă, tot elev sunt, dar nu m-a lăsat tăticu, că zicea că vine sfârşitul lumii şi să fim şi noi toţi!
Între timp, doamna învăţătoare se apropiase de mine. Fără să-mi dea de bănuit că are vreun gând ascuns, deodată palmele i s-au slobozit cu viteză fantastică, izbindu-se de obrajii mei destul de firavi. Cred că au făcut un zgomot uriaş, fiindcă ceilalţi din clasă au închis ochii asurziţi, iar mie mi-au vâjâit urechile câteva ore după aceea, iar obrajii puteau să fiarbă o cană de ceai. Parcă o aud şi acum pe doamna învăţătoare:
– Aici eu îţi sunt şi tată şi mamă! Ţi-am spus să vii la şcoală astăzi, trebuia să vii. Dacă era să mori, mureai aici lângă mine!
Eclipsa n-a fost sfârşitul lumii pentru alţii, dar pentru mine… Numai obrajii mei pot să spună!
