A debutat într-un meci oficial sub tricolor alături de Gică Popescu, Belodedici, Dan Petrescu şi Dorinel Munteanu, într-o mare victorie împotriva Angliei la Europenele din 2000. A şi marcat în acel meci, şi se părea că apusul „zeilor” Hagi şi Popescu lăsa naţionala de fotbal a României într-o zodie norocoasă, precum tocmai acel gol înscris de debutantul Chivu dintr-un unghi imposibil. Dar nu avea să fie aşa. Acum, Chivu a spus adio naţionalei. Sfârşitul blestemului? Puţin probabil…
Generaţie binecuvântată, generaţia blestemată
Zodia în care păşea cu trac şi ambiţie tânărul Chivu, fenomenul care, după doar un sezon la Craiova, ajungea, la 19 ani, la Ajax Amsterdam, avea să fie o zodie blestemată. Un singur turneu final, cel din 2008, încheiat în genunchi, şi un lung şir de promisiuni neîmplinite. În final, o prematură, dar deloc surprinzătoare retragere de la echipa naţională, al cărei căpitan a fost în 50 din cele 75 de meciuri jucate.
N-a adus nici în teren, nici în vestiarul tricolorilor, nici prestanţa lui Hagi, nici influenţa lui Popescu, n-a întrunit niciodată în tribune unanimitatea extaziată pe care suflul lui Selymes şi sufletul lui Munti le-au avut. Are mai multe absenţe (motivate) la partide importante pentru tricolori decât meciuri cu adevărat memorabile. A purtat pe braţ o banderolă pe care Mutu o primise înaintea sa, dar pe care nu o onorase pe deplin, mai cu seamă în afara gazonului. Chiar şi aşa, Cristian Chivu rămâne jucătorul cu adevărat reprezentativ al generaţiei sale. O generaţie binecuvântată cu contracte spectaculoase în străinătate, cu vizibilitate şi performanţe deosebite la echipele de club, dar permanent în umbra performanţelor generaţiei Hagi.
Un singur turneu final după Hagi
Cu Hagi pe bancă şi împinsă de la spate de câţiva dintre veteranii marii echipe din ’94, echipa cea nouă cu Chivu, Mutu şi Contra în prim-plan a fost imediat foarte aproape de o primă performanţă – calificarea la Mondialul Asiatic din 2002. Doar că lipsa de experienţă a celor tineri, superficialitatea, suficienţa vechii garde în momente cheie sau poate tocmai ghinionul care avea să devină marcă a noii generaţii a făcut diferenţa în barajul cu Slovenia. După alte două turnee finale ratate, Europenele din 2006 şi Mondialul din 2006, România reuşeşte, în fine, cu Victor Piţurcă la timonă, o nouă ascensiune între cele mai bune echipe de pe continent. La EURO 2008 România lui Chivu s-a prezentat însă lamentabil, o echipă care s-a lăsat dominată total de adversarii săi, ce-i drept, unii de calibru – Franţa, Italia şi Olanda. După un egal smuls cu mari emoţii în faţa Franţei, Mutu a avut şansa unei victorii de anvergură pentru tricolori împotriva Italiei. A ratat însă un penalty în faţa lui Buffon, iar noul egal, 1-1 de această dată, ne forţa la o victorie în meciul cu Olanda, echipă deja calificată. Românii au jucat însă extrem de apatic, departe de înălţimea reclamată de competiţia la care erau parte, şi au pierdut cu 0-2 la capătul unuia dintre cele mai lamentabile partide din istoria primei reprezentative la turneele finale. A fost momentul în care legătura dintre echipa condusă din teren de Chivu şi suporteri s-a fisurat puternic. Rezultatele următoarelor meciuri de calificare nu au făcut decât să adâncească şi mai tare ruptura. Piţi a plecat, Lucescu jr a luat echipa din mers, dar fără rezultatele pe care toată lumea le spera. A venit acel 0-5 de la Belgrad în faţa Serbiei, meci soldat cu îndepărtare lui Mutu de la echipă şi o nouă lovitură pentru căpitanul Cristi Chivu, care îşi pierdea cel mai talentat coleg de generaţie şi omul alături de care întreţinuse atâţia ani iluziile suporterilor într-o nouă generaţie de succes. Încet, încet, semnalele despărţirii lui Chivu de naţională deveniseră tot mai clare.
Cum s-a ajuns la abandon
Căsătorit, cu responsabilităţi familiale tot mai importante în Italia, cu o presiune ridicată şi mai mult de nivelul de performanţă atins de echipa sa de club, Inter Milano, în era Mourihno, Chivu se arăta tot mai tracasat de lipsa de susţinere din ţară a echipei naţionale. Au urmat, în 2010 şi 2011, doi ani foarte complicaţi pentru căpitan. O accidentare cumplită la cap în Serie A, care l-a expus unor riscuri enorme, l-a ţinut o vreme departe de gazon. Revenit miraculos, cu o cască de protecţie pe cap, Chivu a lăsat permanent senzaţia că nu mai e acelaşi jucător pe care îl ştia toată lumea. Mai temător şi mai crispat, tot mai puţin dispus la risc – tactic, la fel ca şi fizic -, Chivu a avut adesea parte de o presă proastă în Italia, mai cu seamă după plecarea lui Jose Mourinho de la Inter. Sub Leonardo a avut câteva meciuri catastrofale în 2011, atât în banda stângă, cât şi în centrul apărării, acolo unde reclamase vehement de mai multe ori că îi e cu adevărat locul. O ieşire necontrolată soldată cu lovirea cu pumnul a unui adversar absolut fără motiv ne-a adus în faţă un Cristi Chivu al cărui calm imperial devenise doar o amintire de tinereţe. O suspendare severă, apoi noi evoluţii oscilante, culminând cu cele din dubla de Champions League, în sferturile competiţie, contra lui Schalke 04. Chivu a pierdut atunci echipa, în care a reintrat cu greu, în ultimele etape. Într-un moment în care analizele din Peninsulă îl dau ca rezervă pentru sezonul viitor – dacă va mai rămâne la Inter! – a venit şi vestea-şoc: retragerea de la naţională chiar înaintea meciului decisiv cu Bosnia-Herţegovina de la Bucureşti!
Scrisoarea lui Chivu
“În viaţa mea a sosit un moment destul de greu la care m-am gândit mereu cu teamă, dar pe care nu-l mai pot amâna. Cariera de jucător sub steagul Românei a luat sfârşit. Vârsta, accidentările, intervenţiile chirurgicale la care am fost supus în ultimii ani mă împiedică să lupt pe mai multe fronturi. Odată cu această decizie se încheie una dintre cele mai importante etape din viaţa mea şi acum, când privesc înapoi, simt mândrie, onoare şi recunoştinţă.
Am fost, sunt şi voi fi cât voi trăi unul dintre cei mai înfocaţi suporteri ai echipei naţionale a României, al cărei căpitan am avut onoarea să fiu. 12 ani am fost parte din familia naţionalei României, am avut privilegiul să înscriu goluri sub steagul României, să joc fotbal cu imnul nostru răsunându-mi în minte şi să alerg până la ultima fărâmă de energie pentru mândria românilor mei. Am făcut-o din toată fiinţa, ca sportiv şi ca român.
Mi-e greu să mă opresc din acest drum, însă ştiu că nu voi înceta niciodată să fiu român, să susţin sportivii şi fotbaliştii români şi să fiu cel mai mare fan al echipei naţionale. Inima mea bate pentru ţară şi pentru familia mea şi asta nu se va schimba niciodată, indiferent de vârstă sau de starea de sănătate.
Aş vrea să le multumesc din tot sufletul tuturor celor care m-au sprijinit în cariera de jucător al echipei naţionale, antrenorilor, colegilor, echipei, Federaţiei române de fotbal, suporterilor, familiei, soţiei mele şi celor două fetiţe ale noastre, pentru aceşti 12 ani care mi-au schimbat viaţa.
Hai România! Să fim mândri că suntem români!
Cristian Chivu, român şi jucător de fotbal”
Un suporter în plus
Anunţată printr-o scrisoare echilibrată, dar nu lipsită de emoţie, plecarea lui Chivu lasă în urmă o echipă fără substanţă, fără suflu şi, acum, şi fără un lider veritabil. O echipă pe care, conform ultimelor informaţii vehiculate în presa sportivă, va fi abandonată şi de antrenorul Răzvan Lucescu, indiferent de rezultatul cu Bosnia. Nu e exclus ca gestul căpitanului, prefaţat de o declaraţie pregătitoare cu câteva lui înainte, să fie şi un semnal în legătură cu lipsa de legitimitate şi cu incoerenţa echipei de conducere a federaţiei. Indiferent dacă e aşa sau nu, România rămâne fără unul dintre cei mai bine văzuţi jucători ai săi pe plan internaţional. Şi fără unul dintre cei mai titraţi, omul favorit al lui Mourinho, alături de care, acum un an, ridica trofeul Champions League deasupra capului. O performanţă istorică pe care, la fel care alţi colegi generaţie titraţi la nivel de club, nu a reuşit să o repete şi sub tricolor. Căpitanul devine acum, prematur totuşi la 30 de ani, un suporter ca oricare al echipei naţionale, după cum însuşi se declară…
Cariera lui Cristian Chivu
Chivu şi-a început cariera profesionistă de fotbalist la echipa CSM Reşiţa şi a fost antrenat pentru o perioadă chiar de tatăl său, Mircea Chivu, decedat când Cristian avea numai 17 ani. După un an, în vara anului 1998, s-a transferat la Universitatea Craiova. Nu a stat nici aici decât un sezon, pentru ca, în vara lui ’99 tânărul fundaş să fie subiectul unui transfer-şoc la Ajax Amsterdam. În ciuda unui debut oscilant, la doar 20 ani a fost desemnat căpitanul echipei şi a câştigat primele trofee importante din cariera sa, atât alături de echipa sa, cât şi în plan individual.
Urmărit de marile cluburile europene, căpitanul din acea vreme a lui Ajax Amsterdam se transferă la AS Roma în vara anului 2003. În capitala Italiei petrece 4 ani, dar nu reuşeşte să câştige decât un singur trofeu. Dorit de FC Barcelona, Internazionale Milano şi Real Madrid, fundaşul român decide, în cele din urmă, să rămână în Serie A.
La Internazionale Milano se impune mai ales datorită polivalenţei sale. Încă din primul sezon devine campion al Italiei, pentru ca în 2010, să reuşească o triplă istorică: campionatul şi Cupa Italiei, precum şi trofeul Ligii Campionilor.
A debutat pentru România pe 18 august 1999, într-un meci amical disputat împotriva Ciprului. A fost convocat pentru Euro 2000, unde a evoluat excelent şi a reuşit să marcheze şi un gol împotriva echipei Angliei. Cristian Chivu a mai participat şi la Euro 2008, dar nu a mai reuşit să depăşească faza grupelor la această ediţie.
