Numele scriitorului Ion Catrina a căpătat o deplină consacrare odată cu publicarea celui de al cincilea volum din romanele sale, întitulat parcă sugestiv, „Urmaşul”, apărut cu ceva timp în urmă la prestigioasa editură Contrafort din Craiova. Debutant în marea literatură, aceea a romanelor, în 2003 cu volumul „Potecile destinului”, după ce a cochetat o vreme cu traducerile din literatura rusă, (Ilf şi Petrov, Zoşcenko, etc.), scriitorul Ion Catrina a continuat şirul amplu al naraţiunii cu romanele de referinţă: „Tărâmul umbrelor”, „Cerul infernului” şi „Pământul îngerilor”.
Povestitor înnăscut, de mare talent, care poate să compună pe spaţii ample într-un tempo alert, aşa cum îl caracteriza inspirat criticul, poetul şi publicistul Marian Drăghici într-un articol din prestigioasa revistă literară craioveană, Ramuri, scriitorul Ion Catrina ne face şi de această dată dovada a unei deosebite disponibilităţi narative. Conceput ca roman de deschidere pentru un ciclul ce avea să abordeze problema acută, aceea a disoluţiei gospodăriei ţărăneşti în ultima sută de ani, „Urmaşul” întregeşte acea verigă lipsă de la care a pornit totul. Scriitorul a fost încă de la început preocupat de situaţia omului simplu, primar, obligat să trăiască în condiţii vitrege, să presteze o muncă brută şi să ducă o luptă aprigă pentru supravieţuire cu duşmani de tot felul şi nu de puţine ori, chiar cu el însuşi.
Naraţiunea romanului e simplă. Nişte familii înstărite de ciobani transilvăneni sunt obligaţi să treacă munţii în Tara Românească pentru a-şi găsi liniştea şi libertatea. Ei se stabilesc într-un mediu propice activităţii lor şi cumpără spaţii întinse într-o depresiune dintre munţi. Oameni harnici şi gospodari, deprinşi cu asprimea vieţii în inima munţilor, ei durează aici o reşedinţă solidă, prosperă şi confortabilă. Vreme de un secol ei muncesc aici, prind rădăcini, dezvoltă gospodăria şi-şi sporesc siguranţa şi averea. Soarta nu le e de cele mai multe ori încurajatoare, dar ei luptă cu aceeaşi îndârjire moştenită din tată în fiu. În această luptă dură şi de cele mai multe ori inegală, cei mai mulţi dintre ei cad. Reîmprospătarea cu noi membrii devine din ce în ce mai greoaie datorită izolării în care trăiesc şi după o sută de ani rămân doar doi: tatăl şi fiul. Drama familiei se consumă în acelaşi spaţiu arid al muntelui neprimitor şi pe traseul milenar al transhumanţei. Lupta inegală cu natura neprimitoare şi cu situaţiile potrivnice create de semenii lor îi fac să li se subţieze rândurile. Ultimul rămas, urmaşul, îşi va schimba reşedinţe în locuri mai darnice, mai faste şi mai fertile. Evadarea este necesară pentru a putea supravieţui. Abandonul proprietăţii parentale şi mutare în alte meleaguri nu sunt voluntare. Eroul principal al romanului e forţat să ia această decizie de situaţiile potrivnice în care trăieşte. Tragediile uriaşe ce au loc în munţi îl determină să migreze. Odată cu plecarea lui reduta din munţi, construită de strămoşii lui, dispare, lăsând loc doar la nişte ziduri arse şi tăcute. Cu toată refacerea lui, Luca este un înfrânt, un om dislocat din arealul lui primordial ce şi-a pierdut identitatea. Sacrificarea lui se face tocmai pentru a putea transmite sângele strămoşilor lui unor urmaşi. Aceştia nu se vor mai putea recunoaşte printre descendenţii bravilor ungureni ce au trecut cândva munţii. Crimele ce au loc în munţii din nordul Olteniei şi întâmplările tragice de mai târziu de la câmpie, ne fac să retrăim pas cu pas evoluţia evenimentelor şi drama personajelor.
Romanul debutează spectaculos, prin prezentarea dispariţiei tragice a lui Simion Bălăianu. Unicul său fiu, Luca, rămas singur în inima munţilor, trebuie să supravieţuiască. În jurul personajelor se învârte parcă un blestem. Cei ce-l întâlnesc îl îndrăgesc necondiţionat, dar sfârşesc în mod tragic. Dramatismul existenţei lui Luca nu este singular. Alături de el suferă şi dispar în mod tragic aproape toate personajele prinse în vâltoarea primului război mondial. Aşa se întâmplă de exemplu şi cu familia românilor ardeleni Lăcătuş care asistă neputincioasă la exterminarea ei. Doar Ida se salvează împreună cu Irina, fructul iubirii, rezultat din dragostea ei cu Luca. Recunoscătoare acestui semn divin ea se rebotează şi devine Alexandra. Autorul va insista şi pe pedeapsa, căzută ca un fel de blestem peste familia Săpunaru, ca urmare a crimei odioase pe care acesta o comite. El sugerează că totul pe lume trebuie plătit. Acest lucru va fi resimţit şi de avocatul ce-l deposedează fraudulos de avere pe Luca. Fiul acestuia îşi va pierde viaţa în acelaşi munte pe care şi l-a însuşit pe nedrept tatăl lui. Personajele secundare îşi împletesc existenţa cu a lui Luca, luptă şi suferă alături de el şi-şi consumă zilele vieţii conform propriului lor destin. Luca nu poate să le influenţeze decisiv existenţa.
Romanul este o luptă continuă între viaţă şi moarte, între iubire şi ură, între succesul efemer şi neputinţă, între speranţă şi disperare. Urmaşul e lupta cu inerţia, e îndepărtarea de trecutul dureros, e regăsirea şi uitarea, e optimismul continuării, e speranţa viitoare într-un final fericit. Întreaga creaţie a scriitorului Ion Catrina se înscrie în neoclasicismul actual. El se recomandă a fi un demn continuator al clasicilor pe linia Victor Ion Popa, Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Petru Dumitriu, etc.
Remarcăm şi de această dată acelaşi ritm alert de desfăşurare a naraţiunii. Autorul menţine un soi de mister pe tot parcursul evenimentelor ce ne seduce şi ne ancorează în lectură până la aflarea deznodământului din final. Această tehnică am întâlnit-o şi în celelalte patru romane apărute anterior. Remarcăm de asemenea limbajul adecvat contemporaneităţii. Nu avem în faţă un roman istoric. Personajele nu folosesc limbajul greoi al omului simplu de la începutul secolului trecut. Arhaismele au fost excluse şi s-au păstrat doar regionalismele specifice arealului în care se desfăşoară acţiunea.
Sfârşitul acestui ciclu amplu de cinci romane, permite scriitorului o nouă abordare a vieţii şi alte producţii literare de anvergură, pentru că Ion Catrina este profund ancorat în producţia romanescă pe care o stăpâneşte până aproape de perfecţiune. Cititorului nu-i rămâne decât să citească aceste producţii literare de excepţie, să se bucure şi să sufere alături de eroii preferaţi şi să se apropie şi mai mult de specificul vieţii româneşti din secolul trecut.
