GAN-PURTATORUL-DE-CRUCE-COP20wb

GAN-PURTATORUL-DE-CRUCE-COP20wbO lecturare mai atentă a unei cărţi de povestiri nu poate fi decât incitantă pentru criticul literar de întâmpinare ce va încerca să-şi răspundă lui şi cititorului, de ce tâlcul cărţilor de rezistenţă îşi au cheia lor, în coridoarele vremii celor care le-au scris, pavate acum cu sugestia unor existenţe frânte, a unor suferinţe omeneşti nemărturisite? Cartea de proză intitulată „Purtătorul de cruce” (21 povestiri), 198 pag., de Gheorghe Andrei Neagu, a apărut la Editura Transilvania, 2009, şi e cartea unui prozator talentat, exersat şi matur unde autorul ei cultivă atmosfera prozei realiste ce comunică în plan epic cu magicul şi fabulosul mitic, într-un „peisaj vrâncean postmodernist” (după George Anca).

 

Lumea redată de autor este atât de diversificată încât a-l încadra într-o grilă anume e cu neputinţă. Toate astea ne duc cu gândul la acei scriitori care au gândit mai întâi o lume şi apoi au redat-o în scrierile lor, însă originalitatea scrierii lui Gheorghe Andrei Neagu ne conduce la faptul că, mai curând lumea reală a câmpului arat şi iscodit cu mintea îşi revarsă în urmă înţelesurile acelei lumi mirifice şi la intersecţia lor cititorul va trăi şi el ceea ce l-a înzestrat Ce de Sus pe autor cu darul privirilor.

În „Oaspetele”, întrebarea e o acceptare a înstrăinării în timp: „Vaca legata de funie pe copil sau copilul amintirea mea?”. Răspunsul vine tot din partea prozatorului: „Ştiam. Era copilăria mea” şi „ Mă durea că-şi uitaseră copilăria”. Golul că nu se poate împlini rostul adânc între cele două coordonate, e unul al lipsei de comunicare între semeni. În basmele noastre, eroul Prâslea (sau orice nume ar purta), are ca notă esenţială reînvierea. La Gheorghe Andrei Neagu, fuga în copilărie constituie o încercare a acestei stări posibile numai după moarte. Dar, capacitatea copiilor de a îmbrăţişa deopotrivă laturile absurdului şi firescului (a se vedea şi schiţa Păpuşa), e un mare mister ca şi reînvierea. Aici (în Oaspetele), prozatorul intuieşte acel demers al „feciorului de împărat”, trist şi dus pe gânduri, care duce până la capăt promisiunea de a afla taina unui tărâm nemaiauzit până atunci şi ne încearcă şi pe noi, de a afla, dacă la capătul povestirilor, autorul va sfida această condiţie ori va călca în picioare comunicarea cu această transcendere în spirit a riscului literar.

Între absurd şi firesc începe şi ce-a de a doua povestire din carte: „Alexandra”. „Pe aleile parcului… Înfloriseră teii” – şi Alexandra îşi dăduse întâlnire printr-un anunţ la rubrica matrimoniale, aici în parc, la Fântâna Roşie, cu necunoscutul pe care îl aşteptase de o viaţă. De aici şi până la finalul tragic al povestirii, nu-i decât mâna inefabilului, sau ceea ce s-ar putea numi, inventivitatea unei minţi obsedate de boala succesului neîmpărtăşit.

Dincolo de parabolă, trimisul lui Dumnezeu în oraşul din povestirea „Purtătorul de cruce”, e proiecţia unei existenţe frânte, a unui trup care a strâns în el atâtea suferinţe omeneşti nemărturisite. Putem face o corespondenţă între unele din prozele lui Gheorghe Andrei Neagu şi cele ale lui Cehov, dacă ne gândim la această povestire sau altele (Casa; Rică; Mâna; sau Adăpostul), unde surprindem un regret, o aspiraţie nemărturisită, o dorinţă îngropată repede în tăcere, ceea ce ne duce cu gândul la atmosfera „de umbre şi şoapte nelămurite” ale prozei cehoviene.

„Trece nebunul” – e tot ce poate să spună lumea din oraş când trece purtătorul de cruce Andrei, printre oameni, pe străzi, spre Golgota lui, cu crucea de lemn uitată de părintele bisericii rezemată de ziduri, când o ridicase în locul acesteia pe cea din marmură. Pentru oamenii de rând imaginea e terifiantă, insuportabilă, dar asta până când, scăpaţi de povara privirii omului purtător de cruce, „viaţa (pentru ei) redeveni ceea ce era dintotdeauna”. Numai întrebarea, că l-ar fi putut chema ca pe apostolul lui Iisus: Andrei, va dăinui o vreme între zidurile oraşului (hrană unei curiozităţi pământeşti). Iar posibilitatea unei noi inserţii în lanţul cauzal al întrebării, nu ne-o poate descifra deocamdată dispariţia purtătorului de cruce prin banala sa moarte. Moarte petrecută sub ochii şi privirile oamenilor care n-au înţeles nimic din acest travaliu al unei noi mântuiri ce ar fi putut căpăta rezonanţe sublime în lumea adevărurilor căutate.

Cu proza „Hamilcar”, autorul ne aruncă din realitatea obişnuită la marginea tărâmului unde se sfârşea de fiecare dată basmul. Şi în basm ca şi în povestirea cu încărcătură mitică-cosmică, se vorbeşte mult de contaminaţie, înţelegându-se prin asta influenţarea unei întâmplări verosimile de către altă întâmplare neverosimilă şi, mai ales contopirea ambelor într-una de sine stătătoare. Tragedia unei familii căreia i s-a impus mutarea din casa străbună pentru un loc la bloc, ca urmare a unei grave erori petrecute într-un regim nu prea îndepărtat, constituie un prilej pentru prozator, de a căuta în subsolurile mitice, simbolurile eternei întoarceri a sufletelor în lumea de dinainte de Marea Trecere, ceea ce echivalează cu o aventură în imaginar. În fond, Gheorghe A. Neagu, nu renunţă la realism ca metodă de narare, el caută o legătură epică cu miturile care ne-au hrănit în popor fabulaţia. Câinele (se spune în popor), nu părăseşte ograda stăpânilor săi atâta timp cât sufletele acestora nu se îndură să părăsească această lume cu sufletele împăcate până ce rostul lor pe pământ a încetat. Iată ceea ce câinele Hamilcar simţise, în timp ce stăpânii săi (bărbatul, femeia şi copilul) nu realizează că planurile care se succed dinaintea ochilor, sunt focare ale veşniciei în teritoriul cu mii şi mii de chipuri ale închipuirii lui Georgescu, capul familiei mutate de curând la bloc. Resentimentul eroilor, împotriva „fiinţelor” întoarse de pe steaua veşniciei, în casa în care au locuit, s-ar putea perfect încadra în „science-fiction”, cu o forţă ieşită din comun, dacă umbra naratoare a lui a părea nu şi-ar însuşi curgerea către firesc a naraţiunii: moartea câinelui, făcând imaginaţia să ne apară aşadar, reală, posibilă şi ceva caricaturală.

„Decoraţia”, e o povestire realist-ironico-umorisică din cartea de povestiri, o proză în care badea Anton, un ţăran orânduit de Dumnezeu cu nevoile unui trai singuratic şi grija animalelor din bătătură, este invitat la judeţ pentru a primi decoraţia din partea autorităţilor, ca veteran de război. De aici şi până la finalul păţaniei cu urmări neaşteptate pentru badea Anton, nu-i decât firea întortocheată a semenilor noştri. Povestirea atrage atenţia prin farmecul narării şi al anecdoticii. Autorul pare a spune că sălăşluim într-o lume care ne-ar putea arunca oricând într-o mare eroare, o nedorită parodie. Va rămâne multă vreme în mintea cititorului, mucalita întrebare a bătrânului adresată câinelui: „Pe tine nu te-au mâncat?”.

„Spinarea de piatră a Făgăraşului” e un fragment dintr-o altă carte, înţelegem, dar încadrată aici, ea e de sine stătătoare. E povestea soldatului topograf Şoican Dumitru, participant la construirea Transfăgărăşanului. Proza face parte din acel gen al relatărilor care curg viguros, bărbăteşte, precum aventura soldaţilor cu trai ca de puşcăriaşi, duşi într-o anumită perioadă a dictaturii ceauşiste, într-un ţinut neprimitor al muntelui să făurească o cale de legătură între Ţara Românească şi Ardeal. E una din piesele memorialistice ale prozei genului, stând cu bravura stupidă a eroilor ei, alături de o altă capodoperă a genului, dacă e să amintim aici doar cartea lui Petre Popescu (Dulce ca mierea e glonţul patriei).

„Armoniile pietrei”; „În aşteptarea ploii”; „Iazul”; „Pădurea”; „Roiul”; „Ninsori” – sunt proze poematice scrise într-un „peisaj vrâncean postmodernist”, dar temele acestor proze cu introspecţii lirice şi poetice, nu sunt dramele morale propriu zise ale unor personaje desprinse din spaţiul imaginar şi fabulos al unui ţinut mirific, cât viaţa contopită cu natura purtătoare de o încărcătură magică specifică ţinutului vrâncean.  E tema intrării pe un tărâm imaginar, descifrat doar cu cheia basmului.

„Satul”, este proza de factură gogolian-caragelescă, în care accentul umoristic, comedian, de la începutul schiţei capătă aspecte tragice. Deşi iniţial, vestea adusă de către necunoscut şefului de post, nu păruse decât o glumă inofensivă, jovialitatea cuceritoare a îmbinării dintre latura comică a personajelor şi tragismul situaţiei e distincţia dintre umor şi tragism. „Păpuşa” e o piesă distinctă în această carte de povestiri. Ea nu face parte din nici o categorie a prozelor enumerate până aici. Deşi simplă, povestea are atâta duioşie şi durere în ea, încât, te îndeamnă să o mai reciteşti. Să-i înţelegi lumea, să-i afli tainele şi în final să regreţi că s-a sfârşit precum basmul lui Andersen:Fetiţa cu chibrituri. Pentru frumuseţea ei să redăm şi noi conţinutul acesteia pe scurt: doi copilaşi, o fetiţă de patru ani şi un băieţel de vârsta şcolii primare, ceva între Hansel şi Gretel, plecase de la casa de copii în vacanţă fără să ceară voie. „Mergeau la bunici să alerge, să se joace, să se dea cu sania, să meargă cu pluguşorul. Aveau deja amintiri” – ne spune autorul. Bunica era bolnavă şi bunicul o îngrijea singur undeva într-un sat de câmpie îndepărtat. În gara în care aşteptau trenul, fetiţa descoperă un copil mic înfăşat (ca o păpuşă), abandonat în sala de aşteptare. Se hotărăşte să-l ia cu ei la bunici, doar n-o să-l lase singur în gara pustie, în plină iarnă şi viscol. Urmează un drum cu peripeţii într-un tren, apoi o haltă, un impiegat omenos şi în sfârşit casa bunicilor, cu bunica muribundă şi bunicul îngândurat pe lângă focul din vatră. Oscilăm cu gândul la atmosfera basmului lui Andersen şi imaginea grajdului din noaptea în care a sosit pe lume pruncul Iisus. Ceva între misterul trecerii în timp. O proză scrisă de un autor care de această dată ne transpune undeva la marginea tărâmului basmului.

Cu prozele: „La Bellu” şi „Mântuitorii”, autorul a dorit să-şi „distreze subţire” cititorul, – ca să-l cităm pe G.Funica – ori să-l mântuie prin jocurile lui de limbaj, dar să contribuie în stilul ei participativ la salvarea a ceea ce este omenesc în om într-o perioadă în care omenirea pare cuprinsă de nebunia vitezei şi al derapajului logoreic. Iar dacă personajele din casa de nebuni, când unii se cred Budha, Iisus, Mahomed, Alah sau Dumnezeu, au luat gluma în serios, pornind să afle drumul spre adevăr, lăsăm cititorului plăcerea să-şi aducă în „interior” spectacolul lumii la care asistă, pentru că tonul glumeţ al autorului creionează un adevărat curcubeu al limbajului umoristic şi nu numai.

Schiţa „Ulciorul”, poate fi înţeleasă în contextul: text-scriitură, ca un ansamblu de narări cu permutare în desfăşurarea acţiunii ce sugerează o naraţiune de tip borgesian, dar unde personajul central, adjutantul Mandache, imaginează căutarea reperelor salvatoare prin medierea reflexelor lăsate în alte suflete. Actul sinuciderii, păstrează la limita comediei cu tragismul cu care e înfăptuită, un dialog cu făptura celor trecuţi demult în lumea umbrelor prin îndeplinirea unei promisiuni răzbunătoare. Cartea aceasta de povestiri proiectează cititorilor un autor al momentului.