Nu poţi fi mândru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, “sunt mândru că sunt român” e totuna cu a spune “sunt măndru că am nasul cârn”, sau “sunt mândru că am ochi albaştri”.
Întrucât a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută, nici mândria, nici jena, nici recunoştiinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mândru de a aparţine unei categorii atât de largi, încât ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune “sunt mandru că sunt om”. Există oameni care justifică, eventual, mândria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de râs. La fel, există români de a căror concetăţenie poţi fi flatat, şi există alţii care ne strică firma.
Poţi fi mândru de Eminescu, dar nu poţi fi mândru de Alexandru Drăghici sau de Râmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi deci îndreptăţit să fii mândru că eşti om cumsecade (nu om în general), sau român de ispravă (nu român în gene­ral), deşi a fi “mândru” de o calitate proprie, chiar reală, e oricum un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiti să se simtă mândri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos că Mischie să fie mândru că e din neamul lui Ştefan cel Mare. Dacă românii sunt P.P.Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rîzea, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sunt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea şi alţii ca ei, nu sunt prea încantat de vecinătate. Românii de anvergură, românii de bună calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă ca şi cum meciul câştigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o noto­rietate transnaţională sunt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mândru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el. Au câştigat “ai noştri”, i-au bătut “românii noştri”, “suntem cei mai buni” sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. Nea Ghiţă îl aplaudă pe Ilie Năstase, ca pe un delegat al competenţei proprii. Ilie nu e decât prelungirea pe teren a lui nea Ghiţă, instrumentul lui de luptă, mâna lui dreaptă. Românul e când Hagi, când Nadia Comăneci, când ]iriac, când Brâncuşi, când Mircea Eliade. Epuizat de atâtea performanţe, el adoarme, în cele din urmă, obosit, dar mândru. A învins pe toate fronturile. În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiu­luri şi trişerii cotidiene, străzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. (“Treabă românească…”)
Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: “Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal suntem? Ce ţară e asta?”. Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: “Sunt mândru că sunt român!”. Câtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mândri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, să-şi pună pro­blema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mândria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămâne ceea ce este de multă vreme: un drog şi un somnifer.
(Articol apărut în OPINII: – Joi, 2/12/04)