De ce-şi plînge poetul iubirea în zadar?
Nu i-a murit soldatul pe cîmpul de mărar.
Corăbiile nopţii sînt visuri inundate
De valurile mării spre alte zări purtate.
Iubirea aia năltă, ca un refren abscons,
În dimineţi sterile degeaba s-a întors –
Acum ne ameţeşte, apoi iar delirează,
Dîndu-ne perspectiva că doar ne fezandează!
Rămîi atunci la sînul iubitei tale sfinte
Şi la dulceaţa zilei, de vrei, poţi lua iei aminte,
Că nu e nici iubirea un sentiment înalt,
Dacă nu-i dai iubitei statură de bazalt!
„Tombez, fantômes blancs, de votre ciel qui Brûle”
(„Artémis” – Gérard de Nerval)
Căzuţi din cer sînt zeii,
Ca frunzele uscate,
Care foşnesc prin parcuri
Visuri îndepărtate.
Şi totuşi numai vîntul
Mai poate să le facă
Să cînte în cuvîntul
Cu gust de piatră acră.
Dar noi, pierduţi în visuri,
Avem alte culori,
Desprinse din abisuri
Cu umbre vagi de nori.
Păstraţi această vină
În suflet ca pe-o rază,
Ce astăzi vă alină,
Aievea, cu o frază!
