De ceva timp încerc să mă tratez fabulatoriu, conform reţetei lui M.N, scriitor optzecist, prieten de-al lui tata. Boala ar fi că asociez memorii cu obiecte, locuri, persoane, în loc să le văd în prezent, aşa cum sunt ele acuma, proaspete, reci sau calde, indubitabil pure, lipsite de ipocrizie, perfect de analizat pentru ochiul meu experimentat. Boală grea, care a fost rezolvată de majoritatea societăţii contemporane prin ignorarea trecutului, scăpând astfel de orice îndoieli sau explicaţii complexe. Dacă aş face tratamentul să meargă, aş putea să dau reţeta celor alţi câţiva nefericiţi, ce se află în aceeaşi situaţie.
În fine, să trec la întâmplarea mea, azi mă trezii şi eu mai pe la 12, după o noapte nedormită, cum spusei mai sus (vă jur că noaptea beau numai ceai de sunătoare, de la tata, care e bun pentru ficat). Simţeam o poftă nesfârşită de o supă de legume, cu cartofi, ardei, mărar, şi fasole uscată, roşie, bine fiartă înainte într-o altă oală, după cum scrie la reţetă. Cum nu era prea cald, mă sui în maşină, şi hai până la alimentara, pe Madison Ave., ca să cumpăr legumele. Parchez un pic mai sus, lângă un magazin de băuturi alcolice, pe care încerc să-l evit cu consecvenţă, în strădania mea de a-mi crea o siluetă supla, de viespe subţirică. Acuma ce era sa fac, dacă tot m-am nimerit lângă el, am zis, hai să intru, numai să mă uit şi eu, nu cumpăr nimic. Zis şi facut, mă duc ţintă la vintages, acolo unde aş putea petrece o zi întreagă. Pe cine găsesc eu acolo, ei bine, pe prietenul meu, Ryan Donohue, ce lucrează în magazin, roşu la faţă tot timpul, şi pe care îl folosesc, din când în când, pentru o recomandare de vin bun. Îl iau imediat tare, cu ultima recomandare, în care îmi zisese că un Grenache Blanc e foarte sec. Omul se scuză, el e specialist în tării, îmi zice, eu sunt irlandez, am un scotch canadian foarte bun, îţi dau reducere 10%. Luat prin surprindere de răspuns, întreb şi eu, într-o doară, cine se pricepe la vinuri. Îmi face cu ochiul, zice, hai că te introduc la expertul nostru, şi până să mă dezmeticesc, mă pune în faţa unei femei de culoare, cu părul strâns în sus, ce seamănă, în general, cu un buzdugan. Am zis, ca orice bun român, asta se pricepe la vinuri aşa cum mă pricep eu la spălat scutece de tanc. Ce-i drept, o remarcasem de mai multe ori, graţia cu care umblă printre sticle, comparabilă numai cu modul agil de mişcare a lui Petre Ţutea prin spaţiul lui teologal. Cum deviza vânzătorului ordinar este “orice vin de Bordeaux e bun”, nu pot risca, şi trec la ofensivă: ai băut vinul ăsta, Cabernet-Malbec, al familiei Schroeder (nu are nicio legătură cu fostul cancelar)? Da, zice, le-am băut pe toate, e bun, dar îţi recomand acest Catena, în loc. Buuun, nu e rău, numai dacă nu i-ar puţi gura, a usturoi, până la doi metri departare, dar trec şi peste asta. Zic, ce an a fost bun pentru Cabernet Sauvignon, în California, zonă pe care o ştiu bine. 2007, răspunde fără să clipească. Iete-te, zic, de unde eşti tu, detectând un accent ciudat. Din Tunisia, îmi raspunde. Fantastic, zic, ştiu şi eu alta fată, tot din Tunisia, foarte drăguţă, foarte pricepută la muzică (nu adaug, dar gândesc, priceput, da, dar pe scena de la Sexy Club, unde-şi poartă talentele cu fervoare, amintind de unduirea dunelor deşertice). E, zice, în cazul asta, că suntem vechi cunoştinţe, îti dau 5$ reducere la un vin foarte bun, şi mă duce la un raft mai scump, pe care-l ştiu, unde tronează niste Beringer-uri. Una peste alta, mă pricopsesc cu un Knights Valley, după reducere, la 34$, deci un pic mai scump decât ce dau eu, de obicei. Ca să scurtez, nu mai cumpăr legume pentru supă, e ora 3, îmi iau nişte frigărui de pus pe grătar, şi mă duc ţintă acasă.
Ajuns acasă, bag vinul la congelator, să fie, aşa, la un 19 grade, şi mă duc să dau drumul la grătar. Când se face timpul, desfac sticla, cumva, cu gingăşie, iar aroma (vinului) este încântătoare, dar nu extraordinar de puternică, ce mă face să ezit pentru un moment. Gust, şi, într-adevar, este perfect, lasă la sfârşit, un gust de ciocolată amestecată cu mure, un pic amar, dar numai preţ de o secundă. Mă prăvălesc pe un fotoliu, ştiind că va trebui să sfârşesc toată sticla. Ostenit de atâta agitaţie, pic într-un somn adânc. Visez, se făcea că aveam un dans privat cu Adelita, fata tunisiană cu ochi verzi de la Sexy Club, care, în timpul zilei, lucra ca bibliotecară la instituţia publică a oraşului. Fantastic, îmi zic, şi frumoasă, şi citită, îi ştia pe toţi, pe Camus, pe al cărui bătrân îl prefera clar, faţa de cel al lui Sartre, ăla ce ridica mâinile în sus şi mima surprinderea când îl vedea pe Paul, intrând în cameră, pe Appolinaire, cel de dinainte şi după nebunia data de rana de la cap (dacă se poate face o asemenea distincţie), sau detalii puţin ştiute ale vieţii lui Malraux. Acuma nu mai eram în club, eram chiar pe o dună de nisip, singuri, numai nişte cămile se auzeau răgând în departare. Era la apus, numai bine pentru mine, aşa cum am zis, nu suport căldura, în plus, transpir uşor dacă e cald. Am luat-o de mână şi i-am zis de problema mea, de boala de care sufăr, zbuciumul să gasesc un tratament. M-a ascultat cu atenţie, şi, la sfârşit, mi-a zâmbit, părul îi flutura în vânt, ochii i se făcuseră albaştri, gura îi era dulce, cu iz de galatobureko. Mi-a vorbit aşa: în predestinata despărţire, tu cauţi, în cenuşa prin care zburătăcesc puii păsării cu clonţ de rubin, cauţi, în zadar pata de sânge ce respiră, roşul nu poate fi vertical, sensul iubirii nu există, iar elegiile ne spun foarte clar: “Totul este inversul totului”. Am vrut să-i zic despre sferă, despre ou, despre zeiţa Pomena, dar nu am mai apucat, ochii ei, acum albaştri, erau cerul, părul negru era noaptea, parfumul ei era vântul, am sărutat-o, şi m-am contopit cu deşertul, cu firele albe de nisip, din care tuaregii arşi la faţă de soarele puternic fac sticlărie atât de frumoasă.
Brusc, mă trezesc din vis, un miros de frigăruie arsă lovindu-mi nările. Ce să vă mai zic, un vis e un vis, aşa că, am luat carnea de pe grătar, şi am avut o cină copioasă, alături de vinul minunat, stins, după aia, cu o sticla de Cabernet de Prahova, nu prost, dar care a picat ciudat, în plus, mi-a lăsat şi o durere de cap. Bineînţeles, problema mea e tot nerezolvată, dar, până găsesc soluţia, vă pot recomanda Beringer-ul amintit, ce poate fi servit cu o mâncare de mazăre proaspată, dulce, cu multă ceapă (tot dulce şi ea), cu o frigăruie sau, o brânză feta făcută pe grătar, cumpăraţi feta canadiană, din aia cea mai proastă, că e tare şi e ieftină, şi îşi schimbă gustul în bine, pe grătar.
Poftă bună!
