Elisabeta Lipa

Elisabeta LipaAvea 19 ani când a ajuns prima oară în America. Venea dintr-o ţară comunistă, singura care nu boicotase Jocurile Olimpice nord-americane. A descoperit atunci o lume fabuloasă, pe care nu a uitat-o nici când, purtată pe aripile gloriei, a ajuns să-şi treacă în palmares şase olimpiade. Pentru Elisabeta Lipă, marea noastră campioană declarată canotoarea secolului XX, visul american a însemnat prima sa medalie olimpică de aur şi primele trese pe umerii pe care azi poartă cu mândrie stelele de chestor de Poliţie, echivalentul funcţiei de general de Armată.

Atletă, baschetbalistă, canotoare

Lumea vă ştie doar aşa: determinată, ambiţioasă, mereu pe primul loc. Cum aţi trecut, însă, de la plăcerea sportului practicat în copilărie la marea performanţă?

Am început cu atletismul, la noi la ţară, la şcoala generală. O aveam ca model pe sora mea. Apoi, la liceu am practicat baschetul, după care am trecut la canotaj, unde am rămas 24 de ani! După an şi jumătate de baschet a venit la noi la liceul “Mihai Eminescu” din Botoşani doamna antrenoare Ileana Pavel, care era în căutare de talente pentru canotaj şi care m-a şi selecţionat la clubul Olimpia Bucureşti. Aşa am ajuns la Bucureşti. Nici nu ştiam cu ce se mănâncă sportul ăsta! Doar din ce ne povestise ea, că se practică în nişte bărci lungi, ascuţite, cu care ieşi pe lac când e soare afară. Mie întotdeauna mi-a plăcut provocarea şi am zis să încerc, de ce nu? Antrenoarea avusese însă un fler extraordinar. Nici nu m-a testat la forţă când m-a selecţionat. A văzut că eram bine proporţionată, nu mâini scurte şi picioare lungi, şi că nu eram obeză să nu încap în barcă (râde), dacă tot ne povestise de bărcile ascuţite şi înguste. Abia după ce am venit la Bucureşti am lucrat la forţă şi la celelalte calităţi specifice canotajului.

Cum a fost mutarea de la Botoşani la Bucureşti?

Mutarea a fost simplă! Eram în trimestrul al doilea la şcoală şi, pe 10 ianuarie, am plecat de la Liceul „Mihai Eminescu” din Botoşani la Liceul 18 din Bucureşti. Am stat la cămin, ca orice elev, mergeam dimineaţa la ore, după-amiaza la antrenament, vara, în vacanţe, bifam competiţiile la care trebuia să particip. Îmi plăceau foarte mult campionatele, competiţiile, pentru că succesele au început să vină imediat, pe bandă rulantă, şi prinsesem gustul medaliilor. Imediat, anul următor, deja eram sportivă la lotul olimpic, au venit Mondialele, Olimpiada de la Los Angeles…

“Cum mă voi retrage eu, sergent major sau general?”

Ce aţi simţit văzându-vă la Los Angeles, în America, la Olimpiadă, la numai 19 ani? Nu v-a îmbătat mirajul LA-ului?

Foarte mulţi mă întreabă care din cele şase olimpiade la care am participat mi-a rămas cel mai tare la suflet. Şi eu răspund – pentru că, har Domnului!, am termen de comparaţie – că aşa cum a fost la Olimpiada de la Los Angeles din 1984 nu a fost nicăieri. A fost cea mai frumoasă Olimpiadă. Veneam dintr-o ţară comunistă, eram singurii socialişti care acceptaseră să participe, astfel că am fost primiţi cu multă simpatie şi toată lumea s-a purtat extraordinar cu noi.

Eraţi foarte tânără atunci. Cum vă uitaţi la marile vedete ale lotului olimpic?

Practic, eu mă trezisem peste noapte la lotul olimpic. Normal că am nimerit lângă Sanda Toma, Valeria Răcilă, Olga Homeghi, numai nume sonore în canotajul românesc, la care mă uitam ca la Dumnezeu, nu îndrăzneam nici să trec prin faţa lor, erau idolii mei. Apoi am ajuns colege de barcă, nu mai era nimic ieşit din comun. Ceea mi-a plăcut foarte mult a fost că, în ciuda diferenţei mari de vârstă şi de palmaes, m-au acceptat foarte repede în gupul lor, ca şi cum m-aş fi născut acolo, la lot, ca şi cum eram de-o seamă. Asta m-a făcut să fiu mult mai serioasă, să trag tare, pentru că le vedeam cum muncesc şi îmi plăceau rezultatele lor. Aşa am ajuns şi eu la performanţa la care nici nu visam în copilărie, atunci când prinsesem gustul sportului.

Cariera dumneavoastră e un lung şir de succese. Din ce vine motivaţia de a merge mai departe, de a continua să lupţi şi să câştigi după ce ai câştigat deja tot ce se putea câştiga? Practic, dumneavoastră, după două olimpiade, în ’88, câştigaserăţi tot ce se putea câştiga…

Eu una, sincer, nu îi înţeleg pe sportivii care ajung sus, câştigă o medalie sau o mare competiţie, devin celebri şi apoi dispar, pur şi simplu. Nu îi înţeleg, şi atunci mă întreb: oare eu de ce am mers la şase olimpiade? Pentru că aveam aur de la Los Angeles, aveam argint şi bronz de la Seul, aveam toate culorile în palmares, ce mai putea fi nou pentru mine? Dar ambiţia, motivaţia, nu m-a părăsit nici un moment. De la fiecare mare competiţie, de la fiecare olimpiadă îmi doream ceva. Eu am fost sportivă a clubului Dinamo din 1985, după prima olimpiadă din carieră. Dinamo îmi oferise stabilitate, pentru că eu încă de atunci, de la 20 de ani, mă gândeam ce o să fac după ce abandonez sportul de performanţă. Poţi să ai bani, poţi să ai tot ce vrei, dar nu poţi sta o viaţă, după 30 de ani, la taclale cu vecinii. Trebuie să te integrezi în societate. Aşa că am devenit sportivă la Dinamo şi am luat-o de jos, de la gradul de sergent major în Miliţie, cum era pe vremea aceea. De la prima “tablă” şi până la ultima stea am luptat pentru Dinamo! Asta a fost motivaţia cea mai mare a mea, chiar şi la 40 de ani, când toată lumea venea la mine şi mă întreaba dacă mai fac faţă în sportul de performanţă, dacă mai pot. Şi le răspundeam că da, mai pot, pentru că nu vreau să mă opresc la gradul de colonel de Poliţie! Fiecare grad al meu a fost muncit, că a fost o tresă, că a fost o steluţă. Ştiam că va veni un moment în care mă voi retrage, şi atunci mi-am zis: “Cum mă voi retrage eu, sergent major sau general?”. În paralel cu performanţele, am tras tare şi pe partea academică. Cum să fii general fără Bacalaureat, fără facultate şi fără doctorat? Mă frământase de multă vreme problematica longevităţii sportive, pe măsură ce eu însămi devenisem o veterană a canotajului. Aşa că atunci când îndrumătorul meu de doctorat m-a întrebat ce propunere de temă am, i-am spus: “Domn’ profesor, eu vreau să ştiu cum am ajuns o sportivă atât de longevivă, dar şi ce mă aşteaptă după un efort atât de îndelungat”. Şi atunci tema mea a fost “Cauzele şi efectele longevităţii în sporturile de anduranţă”.

Cu fiul în cantonament

Apropo de longevitatea sportivă, cum aţi reuşit să o împăcaţi cu cea maritală? Aveţi un mariaj fericit, de peste 25 de ani!

Uşor nu a fost. Canotajul e un sport în care stai în cantonament 11 luni pe an. Vii acasă – că eşti căsătorit, că nu eşti căsătorit, că eşti mamă, că nu eşti mamă – de sâmbătă de la prânz până duminică seară. După care revii în cantonament. Asta este! Nu se poate face performanţă de la distanţă. Cine reuşeşte să facă aceste sacrificii, poate spera şi la medalii. Mă întreb şi eu cum de-a reuşit să reziste căsnicia. Am avut însă noroc de un soţ înţelegător, care a ştiu foarte bine situaţia, care a venit în cantonament cu mine când putea şi el. A înţeles şi a acceptat situaţia. Şi m-a susţinut, pentru că în carieră am avut şi eu moment când am vrut să renunţ, când am zis: “Gata! Nu mai pot! Îmi ajunge, nu mă mai pot scula dimineaţa să merg în cantonament la Snagov!”. Şi el îmi zicea: “Păi nu tot tu spuneai că nu vrei să te laşi sergent major, că vrei să te laşi când ajungi general?”. Ştia motivaţiile mele şi mi le reamintea atunci când îmi era greu.

În ’96, după Olimpiada de la Atlanta, m-am retras, iar în 1997 l-am născut pe Dragoş. Apoi, în ’99, am revenit, în vederea olimpiadei din 2000. Şi am revenit aşa… Într-o zi am mers şi i-am spus soţului: “Gata, Dragoş are deja 1 an şi 4 luni, mama poate merge în cantonament”. “Cred că glumeşti!”, mi-a răspuns. “Ba nu glumesc! Copilul e destul de mare. Îl iau cu mine în cantonament la Snagov şi îi caut o bonă acolo, ca să mă pot antrena”. Soţul m-a susţinut şi aşa am şi făcut, i-am găsit copilului bonă şi l-am dus la Snagov. Dragoş a devenit imediat mascota lotului, era un copil cuminte, care nu a făcut circ în cantonament.  Era tot numai un zâmbet, toată lumea în ciupea şi-l ciufulea, iar fiind mereu în centrul atenţiei a şi vorbit şi foarte repede, lega fraze întregi înainte de 2 ani. A crescut cu ciorbă la cazan, cu mâncare şi cu program de cantonament şi a devenit un copil sociabil. Deci o mulţime de avantaje pe care nu le aveam dacă aş fi stat cu el acasă.

Cum îşi aminteşte Dragoş acum perioadele când eraţi în cantonamente?

Când am revenit  pentru Olimpiada din 2004, el se pregătea deja de şcoală. Era măricel şi înţelegea mai bine ce se petrecea, nu ca înainte de 2000. Fiind la grădiniţă, nu îl mai puteam lua cu mine în cantonament. Aşa că o voia pe mama lângă el când venea de la grădiniţă. Îi era dor. Când ajungeam sâmbăta acasă din cantonament, era de o bucurie de nedescris. Când se făcea duminică seara, era deja trist. Se punea în uşă şi zicea: “Mami, nu pleci nicăieri!”. Mi se rupea sufletul când vedeam ce boabe de lacrimi îi dădeau din ochi. Închideam uşa şi până la Snagov plângeam într-una! Normal, lui nu-i arătam nimic. Dar a trecut şi anul acela, a venit Olimpiada din 2004, când am câştigat din nou, am bătut recorduri… Toată lumea era extaziată, primeam invitaţii de peste tot, la televiziuni şi evenimente de tot felul. Iar Dragoş era atât de bulversat încât într-o seară a venit la mine şi m-a întrebat: “Mamă, nu-i aşa că tu şi 100 de medalii să câştigi, tot pe mine o să mă iubeşti mai mult?”. “Dragoş, mamă, pe tine nu te pot compara cu nimic, tu eşti cea mai preţioasă medalie a mea!”. Se simţea dat la o parte în toată nebunia aceea…

Portdrapelul României

Tocmai aceste performanţe v-au dat dreptul de a fi portdrapelul delegaţiilor României la Olimpiadele din 2000 şi 2004. Cu ce se poate compara mândria de a arăta tricolorul unui întreg stadion la fastuasele ceremonii de deschidere şi de închidere ale Jocurilor Olimpice?

Sincer, fără falsă modestie, pun pe aceeşi treaptă onoarea de a fi fost portdrapelul ţării mele cu aceea de a fi câştigat o medalie olimpică de aur. Nu există nimic mai frumos pe lumea asta decât Jocurile Olimpice! Iar tu eşti acolo, la festivitatea de deschidere, printre atâtea şi atâtea ţări, cu drapelul României în mână, iar în spatele tău e întreaga ţară, cu ce are ea mai bun, cu întreaga ei elită olimpică! În jur e un întreg stadion care vuieşte, 60-70.000 de oameni cu ochii pe tine, iar acasă toată ţara te priveşte la televizor…

La ultima olimpiadă, în 2004, le puteaţi fi mamă unora dintre colegele din echipajul de 8+1…

Da, aveam două colege de barcă la jumătatea vârstei mele. Asta e, de fapt, familia olimpică despre care tot vorbim. Acolo, în satul olimpic, se leagă între noi, sportivii, relaţii extraordinare. Acolo nu mai ai 40 sau 20 de ani, nu mai eşti canoist sau caiacist, nu mai eşti atlet sau gimnast, acolo eşti român şi reprezinţi România. Ieşim serile împreună şi asta ne leagă. Cu toţii am rămas prieteni, de la generaţia mea din 1984, Maricica Puică, Doina Melinte, apoi Gabi Szabo, Laura Badea, Nicu Vlad… Ne întâlnim, ba chiar căutăm să ne întâlnim, ne sunăm şi ne consultăm în toate cele. Asta e familia olimpică, trebuie să fim foarte mândri de ea, pentru că nu e doar o vorbă în vânt! E o elită a României care nu s-a destrămat şi care încă munceşte şi simte pentru România.

Nouă într-o barcă

Aţi făcut performanţă şi la simplu, şi la dublu, şi la patru rame, şi la 8+1. Care disciplină v-a rămas mai aproape de suflet?

Toate sunt frumoase. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut la simplu, simplul e proba-regină în canotaj, dar mai mult mi-a plăcut la 8+1. Să fii de unul singur acolo în barcă şi când ţi-e bine, şi când ţi-e rău… Îţi aduci aminte de toate necazurile, de toate datoriile (râde) şi la competiţii, şi la antrenamente, pe când în echipă mai schimbi o vorbă, altfel te motivezi.

Cum e sincronizarea la 8+1? Cât de greu se cultivă relaţia aceasta între nouă femei într-o ţară în care există vorba aceea că „nu trag toţi la aceeaşi barcă”?

Aici nu prea ai ce discuta. Ca să ieşi campion olimpic, trebuie să tragă toţi la aceeaşi barcă, şi nu oricum, ci în acelaşi timp! Am trăit clipe extraordinare în barca de 8+1, iar sincronizarea aceea perfectă înseamnă mii de ore de antrenament şi mii de kilometri bătuţi cu barca. Trebuie să te cunoşti pe tine, apoi să o cunoşti pe cea din spatele tău, pe cea din faţa ta. Am ajuns să ne cunoaştem şi să ne spunem fiecare problemele. Pentru că, dacă cineva avea o problemă şi nu o spunea, automat simţeam asta. Dacă eşti o echipă, simţi. Când eşti pregătit să lupţi pentru aurul olimpic simţi şi bucuriile, şi tristeţile colegelor tale. Familia noastră, prima, era acolo. Acolo stăteam 11 luni pe an! Eram rele la antrenamente. Numai răutatea aceasta ne putea mobiliza să progresăm şi să rămânem montate la parametri de competiţie. Pentru că era şi o luptă între noi. Nu scria nicăieri că Elisabeta Lipă are locul garantat în barca de 8+1! Pe apă aveam noi frecuşurile noastre, ne bălăcăream dacă era să ne bălăcărim, dacă era să e batem, ne băteam. Era multă determinare şi multă ambiţie, iar apoi, pe mal, eram iarăşi cele mai bune prietene. Asta nu mai prea văd eu la generaţia tânără de sportivi… Unii au ajuns să pună banii înaintea medaliilor, şi nu e bine! Dacă vrei performanţă, atunci pui medaliile înaintea banilor!