Știm că ideea unei catedrale impunătoare în București nu este deloc nouă, că ea apărut imediat după dobândirea independentei de stat – 1877, când s-a constatat că nici o biserică din Capitală nu putea primi pe toți acei care ar fi dorit să participe, în liniște și cu demnitate, la Te – Deum-urile oficiate. Arhitecții din acea perioadă au executat unele schițe de proiecte, care probabil, au suferit indecizii, amânări. Am intrat mai târziu în perioada comunismului când despre aceste schițe și despre această idee nici nu s-a mai pomenit, ateismul întinzându-și aripa malefică asupra populației țării, condusă de comuniștii atei care au demolat biserici în loc să clădească. Fac o divagație amintind că ateii se scuză, spunând că nu slujesc nici lui Dumnezeu, nici lui Satan. Dar cui atunci, le punem întrebarea ? Dicționarul specifică clar: Ateismul este negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități. Ateismul este considerat o modă, de alții o filozofie, iar unii îl consideră chiar o boală care s-a agravat în sec. XIX, când europenii au început să guste din tehnică, ştiinţă şi libertăţi politice, afirmând că omul poate totul, nu mai are nevoie de nimic, nici de Dumnezeu. În 1Corinteni 2:5 ni se spune: „Credinţa voastră să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu”, și aceasta întrucât înțelepciunea o putem dobândi numai cu puterea lui Dumnezeu. Ateii susțin că nu e nevoie de o carte „sfântă” care să-ţi spună ce e „Bine” şi ce e „Rău”, empatia, raţiunea şi experienţa sunt suficiente pentru fiecare om. Ori istoria acestei lumi a dovedit, în primul rând, că există o lege morală naturală prezentă la toate popoarele şi în toate epocile de cultură ca o realitate a vieţii umane, ca o cerință a ei. Această lege morală este lucrarea Înţelepciunii divine, este înscrisul divin al inimii noastre, ea prescrie omului căile, regulile de purtare care duc spre fericirea făgăduită; interzice căile răului, care abat de la Dumnezeu şi de la iubirea lui. Creștinismul este plusul, învățătura unică și supremă a Mântuitorului Hristos. În Morala creștină intervine iubirea creștină, jertfelnică, dăruitoare, deci se pune accent pe interiorul omului. Creștinismul a apărut pe fondul lumii greco-romane unde excelaseră celebre școli filosofice cu mari înțelepți. De exemplu Platon şi Aristotel, deşi acordau prioritate legilor pozitive ale statului, recunoşteau şi existenţa unei legi morale naturale care obligă conştiinţa omului chiar şi acolo unde nu există o lege pozitivă. Despre această lege vorbea şi Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani 2:14-15 : „Păgânii care nu au lege din fire fac ale legii, aceștia neavând lege, își sunt lor și lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor”. Degeaba spun ateii că sunt morali și fără Dumnezeu când moralitatea lor, poate să însemne ură, răzbunare și chiar uciderea semenului dacă acesta din urmă nu crede în existența lui Dumnezeu. Nu așa au făcut în perioada comunistă, omorând cu bestialitate pe cei care se opuneau sistemului? Ei mai susțin că ateismul nu este comunism, dar comunismul nu a avut la bază ateismul? Nu Karl Marx spunea că Religia este opiul poporului? „Eliminarea religiei ca fericire iluzorie a poporului este necesară pentru fericirea lor reală…” Nu Vladimir Lenin a fost cel care a spus că „Ateismul este o parte naturală și inseparabilă de marxism…”? Nu Iosif Stalin a spus că „…acest cuvânt al lui Marx este piatra de temelie a întregii ideologii marxiste despre religie”? Ateismul este categoric o negare, nu o constatare, o neutralitate! Nu poți să constați și să nu te situezi de o parte sau alta. Este ca și cum te-ai urca într-un copac și ai rămâne suspendat de o creangă… Cât timp vei sta așa?
Ateismul este negarea lui Dumnezeu şi a tot ce nu cade sub simţuri, după cum credinţa este o afirmare a existenţei lui Dumnezeu şi aderare fermă la tot ce ne-a descoperit El.
Proiectul construirii Catedralei naționale a reapărut după 1989. Cu greu, dar s-a reușit să se pună piatra de temelie, iar de curând, aflăm din presă că s-a ajuns la ultima etapă a fundaţiilor speciale, una dintre cele mai dificile acţiuni, întrucât se lucrează sub nivelul apei subterane. „Corpul navei catedralei se va înălţa în formă de cruce până la cornişa desfăşurată la 45 de metri. Nava principală se împarte în trei registre orizontale preluate din tradiţia bisericilor româneşti medievale. De asemenea, porticele sunt o sinteză între cerdacul popular şi colonadele din arhitectura mănăstirilor şi palatelor brâncoveneşti. Acestea sunt amplasate la intrarea principală, protejează intrările laterale din dreptul pronaosului şi înconjoară semicircular absida altarului. Cele şapte turle sunt înconjurate de colonade, asemenea porticelor de la primul nivel, dialogând armonic cu celălalt registru compoziţional, iar cea principală se va înălţa până la 120 de metri.”
Catedrala se va ridica în capitala țării noastre – București, pe Dealul Arsenalului, un teren aflat în proprietatea Patriarhiei din 2005, acordat prin ordonanță de Guvern, având ca destinație exclusivă construcția Catedralei Mântuirii. „La prețul ridicării la roșu de 400 de milioane euro se vor adăuga încă circa 200 de milioane de euro pentru picturile din Catedrală.”
Când au apărut aceste informații, au început să apară imediat voci contestatare, jurnaliști străini dar și persoane de la noi din țară, unele în cunoștință de cauză, altele complet în afara subiectului, au cules date eronate exprimându-și părerile, ne aprofundând subiectul, necunoscând „esența”, aș spune. Ce a ajuns în presă? „Catedrala Mântuirii Neamului costă 600 milioane euro, bani plătiţi de Guvern” și lumea a vociferat în neștire : „Guvernul dă 600 milioane euro pentru o catedrală; aceste milioanele de euro ar fi putut fi folosite în scopuri mult mai benefice oamenilor!” „Cu ce ar fi cucerit inimile tuturor oamenilor Biserica?” Vai ce trist ! „Cu o investiție de 600 de milioane de euro s-ar fi putut construi o școală pentru tinerele talente din toate domeniile. Ar fi putut construi un centru pentru olimpicii romani. Ar fi putut construi câteva mii de adăposturi pentru bătrânii cu probleme ai României. Ar fi putut susține zeci de cantine ale săracilor în toată țara. Ar fi putut… dar n-au făcut-o”, s-a mai scris. În numele cui vorbesc? În numele acestei țări creștine? Nu mai calculați atât ! Patriarhia are oameni care să se ocupe de aceste calcule ! Unii ziariști, de bună credință, au adus la cunoștința cititorilor compararea faptului că în Bucureşti a fost construit Stadionul Național, arenă cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, iar Catedrala Mântuirii Neamului va avea o capacitate de 5.000 de locuri, și punând întrebarea: „Nu poate fi construită doar parțial din fonduri publice, ceilalţi bani fiind din donaţii ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate?”
Actuala Catedrală patriarhală a fost construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656 – 1658), fiind iniţial biserică mănăstirească, devenită ulterior catedrală mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înfiinţarea Patriarhiei Române, a servit în mod provizoriu drept Catedrală patriarhală. În anii 1932 – 1935 s-au făcut lucrări de restaurare. Se știe că toate catedralele mitropolitane din provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală cu o capacitate de aproximativ 500 de persoane. S-a văzut că este neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioşi care în fiecare duminică participă la Sf. Liturghie, atât în interiorul, cât şi în exteriorul acesteia. O nouă Catedrală patriarhală mai încăpătoare se impune în mod imperios și pentru marile sărbători religioase şi momente solemne bisericeşti, cu caracter naţional şi internaţional.
Au intrat vreodată aceste persoane oponente, denigratoare, cum vreți să le spuneți, în Catedrala actuală, au participat la o Liturghie? S-au gândit numai la risipa de bani, dar la risipa de energie pe care și-o asumă prelații și toți cei care s-au angajat în această lucrare s-au gândit? La dragostea lor întru Hristos? La câte generații se vor bucura de această sfântă catedrală, s-au gândit? Ar fi trebuit să se bucure de curajul și judecata limpede a Patriarhului!
Câtă cultură în acest domeniu au toate aceste persoane care-și dau cu părerea ? Ce știu sau cât știu ele despre Credință, Religie, Biserică ? Știu ei că o Biserică ortodoxă este învelișul arhitectural al unui conținut spiritual? Că este o comuniune a oamenilor credincioși întru Hristos – Capul Bisericii celei vii? În Evrei 13,8 se spune: „Același ieri, astăzi și în veci”, adică fiecare biserică ortodoxă trebuie să exprime eternitatea în timp. Destinaţia Bisericii, încă din primele secole, era considerată „Domus ecclesia”, lăcaşul de închinare, bunul sacru, spaţiul liturgic, un loc sfinţit şi sfinţitor.
Un Episcop îmi povestea, pe vremea comunismului din țara noastră, cum a venit o cerșetoare, a cerut audiență Preasfințitului și a donat o sumă mare, bani pe care-i strânsese din cerșit, pentru refacerea turlei unei Biserici. Ce suflet avea această femeie? Stătuse ani de zile cu trupul lipit de asfaltul rece, umed, și meditase asupra vieții, văzuse oamenii din jurul ei, poate mai bine ca noi cei care trecem indiferenți pe străzi, sau obsedați de câte un gând, fără să observăm pe cei de lângă noi… Făcuse ea acest gest pentru iertarea păcatelor ei? Nu! O făcuse pentru iertarea păcatelor noastre! O făcuse din dragoste pentru Hristos!
Să ne gândim la vremurile lui Ştefan cel Mare. La început domniei a avut grijă să refacă principalele mânăstiri ridicate de înaintaşii săi în scaun, iar în a doua jumătate a secolului al XV-lea s-au construit peste 44 de lăcaşuri noi de închinare, precum mânăstiri, biserici şi schituri, majoritatea după fiecare victorie câştigată împotriva turcilor. Sunt faptele lui creştine, fapte ale dragostei de oameni, de Ortodoxie, ale umanismului său românesc şi al respectului pentru credința strămoșească. De aceea poporul l-a numit „cel Mare”, şi „cel Sfânt”. El a fost cel mai mare ziditor de locaşuri de închinare ortodoxă din Moldova şi chiar din întreaga țară. Multe dintre bisericile şi mânăstirile construite în acele vremuri, precum Bistriţa, Dobrovăţ, Neamţ, Putna, Voroneţ şi altele, s-au păstrat până în zilele noastre și de ele s-au bucurat generații întregi. Nu mai vorbim de marile catedrale ale românităţii ortodoxe din Transilvania! După Primul Război Mondial, din care România a ieșit traumatizată, dar învingătoare şi cu trei teritorii majoritar româneşti alipite la vechiul Regat, construcţia de biserici ortodoxe a continuat, caracterul Naţionalul căpătând și dimensiunea sacră, pentru că românitatea presupunea Ortodoxia. Prima biserică de mari dimensiuni construită în Transilvania a fost Catedrala mitropolitană din Sibiu (1902-1906), înainte de Marea Unire din 1918, în stil bizantin, fiindcă renaşterea românească avea nevoie aici, în Transilvania, de asemenea trimiteri la moştenirea Bizanţului. Alte biserici de mari dimensiuni s-au construit la Cluj – Catedrala Mitropolitană, la Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Mediaş, Orăştie. Catedrala ortodoxă, cunoscută și sub numele de Catedrala Încoronării din Alba Iulia (1921-23), constituie expresia artistică a unității noastre naționale realizată prin actul din 1918. Ea a continuat, ca stil, atât tradiţia împăraţilor bizantini, cât şi a domnilor Ţării Româneşti, cu elemente artistice din veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, care au contribuit la constituirea unui adevărat stil românesc în domeniul bisericesc.
Pe scurt, vreau să amintesc precizările Patriarhiei Române cu privire la necesitatea construirii Noii Catedrale numită şi Catedrala Mântuirii Neamului și anume că ea va fi Simbolul demnității naționale, că reprezintă o necesitate arhitecturală pentru o capitală europeană cu o populaţie de peste două milioane şi jumătate de locuitori; Catedrala va fi un simbol al capitalei unei ţări din Uniunea Europeană, Bucureştiul fiind la ora actuală singura capitală europeană fără o catedrală reprezentativă; aşadar, construirea viitoarei Catedrale patriarhale nu distonează cu tradiţia europeană, ci, dimpotrivă, o confirmă; credincioşii români ortodocşi, chiar dacă în majoritate săraci, reprezintă principalii donatori (finanțatori), alături de Statul român – care doreşte să ajute la construirea viitoarei Catedrale patriarhale; atribuirea de către Statul român a terenului pentru construirea Catedralei patriarhale reprezintă, mai ales, o reparaţie morală pentru cele cinci biserici demolate de către dictatura comunistă, în aceeaşi zonă; ea va fi o construcție decentă şi armonioasă, care să evite orice stil gigantesc sau strivitor. „Biserica este singura şcoală care nu se finalizează cu examenul de bacalaureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o şcoală spirituală pentru toată viaţa, care îndrumă oamenii să caute viaţa cerească veşnică, încă din timpul vieţii lor pământeşti. În plus, ea este singurul spital care vindecă pe om de păcate prin iertare şi prin cultivarea virtuţilor, spre a dobândi sănătate sufletească şi iubire curată pentru armonia în familie şi societate.” „Catedrala reprezintă un simbol al demnităţii naţionale, Biserica Ortodoxă Română fiind astăzi singura între Bisericile ortodoxe fără o catedrală reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român”, se mai menţionează în comunicatul Patriarhiei..
Cert este că un locaș de cult duce gândul omului către Dumnezeu. „Biserica înţeleasă în extinderea ei spaţial-temporală şi în coordonatele ei cosmice răspunde dorului după raiul cel pierdut”, spune frumos lect. dr. Mihaela Palade, în „Arta eclezială – icoană a universului”.
Da, avem nevoie de o Catedrală a Neamului! Unde putem fi mai aproape de Dumnezeul nostru, atâta timp cât sănătatea trupului ne permite, decât în Biserică? Suntem făcuți de la început să avem în noi puterea lui Dumnezeu. Aşa ne-a făcut, suflându-ne suflare de VIAȚĂ! Iar în Biserică ne „ reîncărcăm bateriile” primind energie, harul Lui! „Harul este „favorul” de care recipientul beneficiază din partea celui care-l oferă.” Recipientul suntem noi, oamenii păcătoși, iar Cel care ne oferă este Dumnezeu și Fiul Său – Isus Hristos. „În Biserică este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Împărtășanie, Preoția, Sfânta Liturghie, bucuria vieții și mântuirea. În Biserică sunt sfinții toți împreună cu Maica Domnului și însuși tronul nevăzut al Prea Sfintei Treimi”. Avem nevoie de CATEDRALA NEAMULUI!
Pun capăt gândurilor mele, cu un poem scris cu ocazia vizitării unei Biserici: Sunetele melodioase ale clopotelor,/ cu bătaia ritmică, lungă care le-nsoţește,/ mă cheamă./ Privesc de departe Corabia/ cu care străbatem oceanul vieții…/ Paşii urcă cărarea pietrelor reci ale pământului,/ luminate de soare./ Ridic privirea spre crucea din vârful turlei,/ și înțeleg iubirea lui Hristos,/ legătura dintre Cer şi Pământ./ Și parcă – aș dori să rămân/ cu ochii ațintiți spre cer…/ Intru-n Biserică, mă îndrept spre Altar,/ mă opresc în faţa „Uşilor Raiului”./ Mă simt uşoară, plutesc./ Cu genunchii plecaţi rostesc rugăciuni,/ implorații și gândesc:/ Dacă rugăciuni nu s-ar mai spune,/ dacă credinţă nu am mai avea,/ pământul părăsit de cer/ cum ar arăta?/ Îmi îndrept paşii spre „Tărâmul Întristării”,/ spre care se îndreaptă viața noastră, toată ./ Închid uşa mare şi grea,/ cobor tulburată/ cărarea pietrelor reci.
