În urmă cu câteva săptămâni am avut ocazia să vizitez din nou Valea Jiului, un loc pe care l-am îndrăgit încă din timpul copilăriei. De fapt, începând cu vârsta de doi ani am călătorit frecvent în această regiune, mai precis în oraşul, acum municipiul, Petroşani. Nu pot să uit mirosul specific de cărbune ars în cuptoare de fontă sau de teracotă, unele dintre ele mărturisind din plin de perioada de dinainte de război. Era o notă specifică zonei, ce conferea o atmosferă aparte întregii regiuni. Acest lucru încă îl mai simţi atunci când treceai cu trenul sau cu maşina prin defileul Jiului venind dinspre Târgu Jiu şi constaţi că întreaga ambianţă se schimbă imediat ce ai intrat în Valea Jiului.
Erau nopţi reci când coboram pe peronul gării, cu un aspect încremenit în timp în ciuda trecerii vremii, şi stăteam preţ de mai multe minute să simt aerul tare de munte, combinat cu acel miros de cărbune, care ţi se părea că poartă în el seva munţilor din care a fost scos de la mare adâncime. De fapt, încă de la începuturile moderne ale acestei aşezări, cărbunele a fost miza, sensul şi inima întregii comunităţi umane din regiune.
Austriecii au fost primii care au gândit un sistem ordonat de dezvoltare a coloniilor de ţărani-minieri aduşi în Valea Jiului pentru scoaterea la suprafaţă a preţiosului minereu, esenţial pentru funcţionarea industriei de orice fel. De aceea, nu întâmplător un cartier din Petroşani a primit numele de Colonia, fiindcă acolo, în case tip, duplex am spune noi, adică având două intrări pentru două „apartamente” distincte, au fost aduşi să locuiască minierii veniţi ca forţă de muncă pentru Societatea Anonimă a timpului.
Am locuit la bunica mea în această Colonie şi am putut distinge destul de bine specificul ei, astfel încât am putut înţelege atmosfera acestei interesante părţi a oraşului Petroşani. De aceea, ori de câte ori revin în Valea Jiului, caut sub o formă sau alta să ajung în acest loc, casele durând de peste o sută cincizeci de ani fiindu-mi într-o mare măsură familiare. De fapt, cred că nu aş putea să fac o distincţie între ceea ce înseamnă acest loc pentru mine şi trăirile pe care le-am înmagazinat sub semnul Coloniei.
M-am bucurat de o călătorie cu trenul în bune condiţiuni, însă cu aceeaşi durată de şase ore şi jumătate plecând din Bucureşti. Uneori mă întreb dacă se va mai schimba ceva în această privinţă, dar la peste douăzeci de ani de la revoluţie, nu pot să mai sper în miracole „feroviare”. Prin urmare, a ajunge cu trenul în Valea Jiului presupune ajungerea fie la o oră târzie, undeva după douăsprezece noaptea, fie la o oră extrem de matinală după o călătorie nocturnă şi obositoare. Dintre aceste variante, eu am preferat-o pe prima, mai ales că pe timp de zi mai poţi schimba o vorbă cu cineva, să citeşti sau pur şi simplu să te uiţi pe geam.
Oraşul nu s-a schimbat prea mult în ultimii zeci de ani de după marea „sistematizare” urbanistică a anilor ’80, care a condus la distrugerea completă a centrului vechi şi la ridicarea „citadelelor urbane” binecunoscute, adică a blocurilor cu patru sau zece etaje, moderne la acea dată, îmbătrânite şi neîntreţinute acum. Fiindcă un paradox al „privatizării” blocurilor este tocmai „împroprietărirea” pe apartamente a locatarilor, fiind însă ignorat imobilul per ansamblu. Adică, poate să se dărâme blocul lângă tine, contează doar ce se întâmplă în apartamentul tău.
Spun acest lucru, fiindcă în mod surprinzător am constatat mai mult decât în alte părţi ale ţării, dispariţia asociaţiilor de locatari, plata furnizorilor făcându-se la nivel de apartament, lucru ce împiedică desfăşurarea lucrărilor de întreţinere a imobilelor la timp. Sau cel mai interesant este când izolarea termică este realizată în dreptul unui apartament, iar la apartamentele alăturate se poate vedea tencuiala veche şi lipsa stratului termoizolant, generând un aspect „petecit”, nu tocmai plăcut la vedere.
Pe de altă parte, drumurile, parcurile şi locurile publice mi s-au părut mult mai bine îngrijite decât în alte ocazii, iar călătoria cu maxi-taxi-ul local a fost neaşteptat de confortabilă, plăcută chiar, lucru realizat prin automobile relativ noi şi curate. Însă cu toate acestea, aspectul urbanistic al blocurilor lasă mult de dorit, fapt ce nu poate fi imputat doar primăriei sau oamenilor, cât deopotrivă veniturilor scăzute ale celor ce locuiesc în Valea Jiului.
Fiindcă un aspect important al „politicilor economice” de desfiinţare a mineritului în România, este şi acela al condamnării unor zone gen Valea Jiului la o agonie nu tocmai plăcută, oamenii fiind siliţi să plece care încotro în găsirea unui loc de muncă. De fapt, modelele de subzistenţă din „Vale” se referă în principal fie la plecarea în străinătate a cel puţin unuia dintre membrii familiei, fie apelarea la venitul, şi aşa redus de ultimele dispoziţii guvernamentale, al pensionarilor.
Cu toate acestea, observi o dorinţă de a face faţă cât mai demn acestei situaţii nefericite, când trebuie să te descurci cu un venit de mai puţin de 75 de euro / membru de familie. Însă banii veniţi din străinătate ajută, cel puţin pe unii mai norocoşi, să se descurce relativ acceptabil. O dovadă sunt nelipsitele agenţii bancare pe care le întâlneşti la fiecare colţ de stradă sau prezenţa lanţurilor „hypermarket” gen Carrefour, Penny sau similar.
Dar indiferent de aceste aspecte „sociale”, generaţia tânără ce se ridică în Vale este în mare măsură promiţătoare, aspirând spre o schimbare pozitivă a peisajului zonei. Chiar cu ocazia vizitei mele, am putut să vorbesc cu un băiat în vârstă de treisprezece ani, câştigător al concursului de eseuri ce avea drept mare premiu şansa de a fi „Primar pentru o zi”. M-a încântat foarte mult prospeţimea ideilor unui copil aflat la început de adolescenţă, maturitatea abordării şi dorinţa de a fi de folos celor care locuiesc în Valea Jiului.
De asemenea, am observat că în mod miraculos, cel puţin aşa consider, mulţi tineri aflaţi deocamdată pe băncile şcolii manifestă un talent şi o inteligenţă deosebită, care în mare măsură întrec abilităţile avute de generaţiile care s-au succedat până în clipa de faţă. De aceea, întrezăresc o speranţă pentru viitor, mai precis pentru acel viitor când ei vor fi mari şi vor avea şansa de a întreprinde ceva pentru schimbarea destinului Văii.
În acest sens, existenţa centrului universitar Petroşani rămâne, după părerea mea, esenţială în educarea acestor tineri, având drept scop tocmai cultivarea acelor talente şi competenţe ce vor conduce la îmbunătăţirea situaţiei prezente. De aceea, ideea lansată în anumite cercuri de desfiinţare sau comasare a acestui centru de educaţie mi se pare complet nefericită, fiindcă atât cât este posibil, noua generaţie ar trebui să rămână ataşată Văii Jiului pentru ca o schimbare benefică să se producă undeva în decadele următoare.
Nu de puţine ori am auzit despre dezvoltarea unor segmente economice alternative mineritului în această zonă. Astfel, turismul ar putea reprezenta o puternică direcţie de acţiune, şi pot spune că peisajele din jurul Văii Jiului sunt deosebite, fiind caracterizate de o „sălbăticie” a naturii aşa cum este ea. Am avut ocazia de urca la pasul Vulcan folosind o telecabină realizată recent prin fonduri europene. Din păcate, insuficienţa promovării turistice se observă din faptul că se construiesc diferite componente, dar lipseşte perspectiva de ansamblu a unei strategii durabile de dezvoltare a industriei hoteliere.
O altă ramură economică întrezărită ca alternativă la minerit, ar fi silvicultura. Însă acest lucru s-a rezumat în ultimii douăzeci de ani doar la defrişări masive ce au destabilizat natura şi debitul torentelor ce vin de pe munte atunci când plouă torenţial. Personal, am o mare aversiune la ceea ce se cheamă la noi silvicultură, fiindcă în loc să fie o întreţinere inteligentă a naturii, se practică doar exploatarea nemiloasă ireversibilă.
De aceea, în loc de „buşteni” căraţi din Vale, eu aş propune o alternativă mult mai eficientă, ce ţine cont de resursa naturală cea mai preţioasă a Văii în momentul de faţă, concretizată prin capitalul de inteligenţă al tinerei generaţii. Prin urmare, dacă aş fi lăsat să „visez” puţin, atunci m-aş gândi la un centru universitar puternic, axat într-o mare măsură pe turism, marketing şi drept, dar mai ales pe cibernetică, informatică, electronică şi micro / nano tehnologie.
Acum peste treizeci de ani, în Marea Britanie s-a pus problema dezvoltării alternative a regiunilor în care s-a renunţat la minerit şi la siderurgie. O dată cu dispariţia acestor industrii în multe oraşe mari, s-a stabilit că alternativa cea mai bună este aceea de a promova noile industrii în genul informaticii şi electronicii. Astfel, copiii minerilor au devenit analişti, programatori şi specialişti în informatică sau microelectronică.
Atât pentru Valea Jiului, cât şi pentru alte regiuni similare ale ţării, eu aş vedea drept alternativă convertirea învăţământului preuniversitar şi universitar din aceste locuri către industriile generaţiei „digitale”. Prin strategii guvernamentale speciale, facilităţi fiscale şi investiţii directe în regim public-privat, s-ar putea iniţia dezvoltarea unor segmente economice promiţătoare, care vor capta energia tinerei generaţii, aflate încă pe băncile şcolii.
Îmbinând un învăţământ universitar performant cu centre de cercetare aplicată şi cu instituţii economici interesate, s-ar putea constitui nuclee de dezvoltare economică, ce ar atrage parteneri din toate părţile lumii. Alături de un turism de calitate, Valea Jiului ar putea renaşte sub o nouă identitate, cu totul deosebită de tot ce a fost.
Remedierea drumurilor de acces ar fi iarăşi o prioritate pentru această regiune în continuare greu accesibilă. Şi poate deschiderea unui aeroport de mici dimensiuni ar fi o idee extraordinară. Nu întâmplător un cartier din Petroşani se numeşte Aeroport, fiindcă în trecut a funcţionat aşa ceva în zonă, dat fiind accesul dificil peste munţi la acea dată.
Când mă uit pe harta cu aerodromuri din Elveţia sau Austria, rămân uimit de mulţimea punctelor de „aterizare şi decolare” din zone montane cu mult mai primejdioase decât cele din munţii Carpaţi. Un aerodrom înseamnă o deschidere extraordinară pentru turism şi afaceri, iar dat fiind profilul special al Văii Jiului, o astfel de iniţiativă mi s-ar părea foarte bună. Alături de cunoscutele pârtii de schi de pe Parâng sau de la Straja, s-ar mai putea identifica multe alte locaţii interesante pentru acest gen de activităţi de divertisment, precum şi pentru alte sporturi mai mult sau mai puţin extreme, cum ar fi de exemplu planorismul, zborul cu delta-plane sau parapante.
Însă mă opresc aici cu imaginaţia mea „debordantă”, spunând că am întâlnit oameni minunaţi de toate vârstele, că am retrăit atmosfera copilăriei şi adolescenţei, şi că dacă voi avea ocazia peste ani, mă voi întoarce cu drag să locuiesc în Valea Jiului, de care mă simt adânc legat pentru totdeauna. Pe drumul cu trenul către Bucureşti am privit cu drag şi dor către binecunoscutul peron al gării din Petroşani rămânând în urma mea cu toţi acei ani ai copilăriei, adolescenţei şi studenţiei. Aş dori să revin cât mai des, fiindcă într-un fel sau altul ceva din mine a fost „altoit” în sufletul negru de cărbune, dar bun şi primitor al Văii Jiului. Am speranţa unui viitor frumos pentru această regiune şi am convingerea că destinul nu va ocoli tânăra generaţie ce se ridică acum în a aduce mult dorita renaştere a României sub semnele civilizaţiei, împlinirii şi bucuriei de a trăi.
