Preocupările din ultima vreme referitoare la viaţa românilor care au părăsit ţara, imediat după instaurarea regimului comunist, constituind primul val de refugiaţi politic, declanşat în anul 1948, m-au condus spre informaţii interesante şi la identificarea unor persoane cu istorii de viaţă palpitante. Aşa am reuşit să intru în contact cu profesorul Tiberiu Cunia, aromân de origine, refugiat din România în toamna anului 1948. În prezent, la venerabila vârstă de 85 de ani, Tiberiu Cunia vieţuieşte în statul New York şi încă are preocupări care-l onorează, privind păstrarea şi conservarea culturii şi limbii neamului său, aromânii.
Profesorul Cunia se bucură de un statut cu care puţini dintre confraţii noştri se pot mândri: deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi „Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice” din Bucureşti.
Primii 22 de ani
S-a născut la 10 ianuarie 1926 la Edessa, în Grecia, într-o familie de aromâni. La câteva luni după naşterea sa, părinţii lui părăsesc Grecia, refugiindu-se în Cadrilaterul românesc, la Bazargic (în Bulgaria de astăzi), unde rămân până în 1940, când soarta le deschide drumul către Constanţa. După studiile primare şi gimnaziale pe care le absolvă la Bazargic, urmează cursurile liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.
Încă din 1946, când îşi începe studiile la Facultatea de Silvicultură din Bucureşti, se raliază mişcării rezistenţei anticomuniste. Prigoana ciumei roşii îl determină ca după 15 mai 1948, să se ascundă şi să-şi pregătească plecarea din ţară. Reuşeşte să părăsească România în toamna lui 1948, prin Banat, ajutat de militanţii anticomunişti, iar alţi trei colegi de facultate, Eugen Ştefănescu, Sandu Ionescu şi Tiberiu Ionescu, trec Dunărea înot.
„Am acceptat rezultatele acţiunilor mele fără să mă plâng. Ceea ce nu poţi schimba trebuie să accepţi. Astfel, am avut totdeauna, ceea ce numim peace of mind, adică liniştea sufletească. Când am fost sfidat de problemele vieţii, am încercat să le schimb. În aceasta constă voinţa omului” – spune Tiberiu Cunia, conştient de pericolele care-l pândeau după plecarea din România.
Iugoslavia – Italia – Franţa – paşi spre America
Începutul anilor de pribegie se află sub sceptrul logicii, care l-a ajutat să pătrundă încrezător în universul unei altfel de lumi, în care dorea să se realizeze. A trecut peste toate cu fruntea sus, printr-un exerciţiu de voinţă de netăgăduit.
În Iugoslavia, profesorul Cunia petrece şase luni, în diferite lagăre de concentrare şi de muncă forţată: Vârşeţ – Kovacica – Banovici – Zrenianin. Împreună cu prietenii săi reuşeşte să ajungă în Italia, care nu era altceva decât poarta deschisă spre Occident. Aici trece succesiv prin mai multe lagăre, începând cu cel de la Trieste, apoi la Cinecitta, lângă Roma şi, în fine, la Grugliasco, lângă Torino. Dar visul lui Cunia şi-al colegilor şi prietenilor săi era de a-şi continua studiile. Aşa că decid să plece în Franţa.
Printr-o conjunctură favorabilă li se dă posibilitatea să-şi finalizeze studiile la Şcoala Superioară de Silvicultură de la Nancy, unde sunt acceptaţi ca bursieri. Grupul se reîntregeşte, şi astfel, Tiberiu Cunia, Tiberiu Ionescu, Eugen Ştefănescu şi Sandu Ionescu vor absolvi în 1951, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din Franţa şi din lume.
„Aşa cum n-am întrebat destinul de ce mă persecută, la fel nu-l întrebam nici de ce mă ajută”, spune Cunia. După al doilea an de studii şi o lună de turnee prin marile păduri franceze, Tiberiu Cunia îşi ia examenele de absolvire şi, cu diploma în buzunar, se întoarce la Paris. Şansa, într-adevăr, fusese de partea lui şi de această dată! Acum era un om liber, cetăţean al lumii, cum îi plăcea să spună şi era momentul să-şi se ocupe de carieră.
Împreună cu colegii săi, se orientează spre FAO, forul internaţional din cadrul Naţiunilor Unite, care repartiza specialiştii din întreaga lume, spre ţări mai puţin dezvoltate. Tiberiu Cunia şi Eugen Ştefănescu pleacă însă spre Canada, Tiberiu Ionescu în Maroc, iar Sandu Ionescu rămâne în Franţa, şi apoi în Elveţia.
Canada – când ascensiunea profesională depăşeşte graniţele titlului de „doctor în ştiinţe”
Contactul cu lumea nouă, unde oamenii nu se prezintă la poliţie şi n-au nici măcar un buletin de identitate, nu-l privează de şocurile inerente ale unei altfel de concepţii despre viaţă şi profesie, dar le depăşeşte cu stoicism.
Reuşeşte să se angajeze la Canadian International Paper şi, după ce-şi face pionieratul în pădurile canadiene, timp de 16 ani (1951-1968), va sluji intereselor companiei pe altarul ştiinţei. Ajunge în centrala companiei, la Montreal, unde se ocupă intens de studii şi cercetări în domeniul statisticii aplicate în silvicultură. Se specializează şi în domeniul informaticii, apoi, manifestând înclinaţii certe spre matematică şi logică, încă de pe băncile liceului, are şansa să studieze şi în acest domeniu, urmând cursurile Facultăţii de Matematică la Universitatea McGill din Montreal, unde îşi ia şi masteratul.
După o perioadă grea, de zbateri şi muncă asiduă, o vacanţă meritată cu prisosinţă în Europa, în 1957, aduce schimbarea în viaţa personală a lui Tiberiu Cunia: „ o vacanţă la finalul căreia nu m-am întors cu mâna goală, ci cu o nevastă!” – spune distinsul profesor.
Revenit la Montreal, Tiberiu Cunia reia serios munca de cercetare şi studiu; începe studiile de doctorat, înscriindu-se direct în anul II, pentru a-şi completa cunoştinţele în matematici avansate şi statistici. Anul III de studiu şi următorii, ar fi fost necesari pentru elaborarea tezei de doctorat. Dar nu s-a întâmplat aşa, din motive independente de voinţa sa. Nu avea timp de pierdut cu formalisme şi cutume absurde şi a renunţat definitiv la statutul de doctor în ştiinţe, în favoarea adevăratei satisfacţii profesionale.
Când după multe ezitări de a părăsi Canada este convins să intre în mediul universitar, decanul Colegiului Silvic din cadrul Universităţii Syracuse, New York îi spune: „Forget the doctoral studies!” – uită de studiile doctorale! De-aici înainte, Tiberiu Cunia se va adânci şi mai mult în munca de cercetare, împreună cu masteranzii şi doctoranzii săi, pentru că devine profesor universitar plin, îndrumător de masterate şi doctorate, organizator şi coordonator de acţiuni ştiinţifice în America şi în întreaga lume, paradoxal, fără a avea, el însuşi, doctoratul. Rămâne în cadrul acestei universităţi până la vârsta de pensionare, în 1993.
Universitatea Syracuse, New York – apogeul unei cariere strălucite
Profesorul Cunia ajunsese la un grad de cunoaştere, care impunea un nou statut: transmiterea şi dăruirea cunoştinţelor şi priceperii sale către viitorii profesionişti, lucru pe care-l face cu implicare şi mult aplomb. Pe lângă munca de la catedră şi îndrumnarea masteranzilor şi doctoranzilor universităţii, se implică în organizarea de manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
Publică mult în domeniu, organizează congrese ştiinţifice de profil în ţări din toată lumea, printre care şi România. Revine în ţară cu dorinţa de a sprijini ştiinţa silvică românească şi reuşeşte cu succes: este răsplătit cu titlul de Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti. Din biblioteca personală dăruieşte în 1992, cărţi şi materiale valoroase, bibliotecii Institutului de Cercetări în Agronomie şi Silvicultură bucureştean, care azi sunt adunate toate într-o sală, pe uşa căreia scrie: Biblioteca Prof. T. Cunia!
Dar cea mai înaltă distincţie de apreciere academică de care se bucură ilustrul profesor, este Premiul von Humboldt, care îi este decernat în 1983, de către Universitatea Freiburg, răspunsul cavaleresc al Germaniei la planul Marshall, acordat doar savanţilor americani. La întoarcerea din Germania, la Syracuse, imprudenţa unui coleg, curios să ştie ce trebuie să faci ca să obţii acest premiu, a fost răsplătită cu un răspuns pe măsură: „ Foarte uşor, nu faci nimic! Ei ţi-l dau fără să-l ceri!”
Şi cum sângele nu se face apă, după pensionare, atenţia profesorului Cunia se îndreaptă spre lingvistică, fiind preocupat, însă, cu mult înainte, de ideea menţinerii şi conservării limbii şi culturii aromâne. Înfiinţează în 1988 Editura „Cartea Aromână”, care până în prezent a publicat peste 150 de volume, apoi „Rivista di Litiratură şi Studii Armâni”, şi, împreună cu alţi confraţi, intelectuali din diaspora, iniţiază un proiect de amploare: „Dicţionarul Explicativ al Limbii Aromâne”, un dicţionar masiv, însumând circa 2.000 de pagini, comparabil cu DEX-ul românesc, care conţine detalii asupra cuvintelor aromâne şi înţelesurilor acestora, alături de traducerea în limbile română, franceză şi engleză, preconizat a apărea în prima jumătate a anului 2012.
Întrebându-l despre posibile proiecte, profesorul Tiberiu Cunia mi-a răspuns: „Proiecte? Am multe! Dar timpul este scurt şi nu ştiu dacă voi mai putea face multe…”
